A fost taina a lui Dumnezeu neprezenta Lui

A fost taina a lui Dumnezeu neprezenta Lui Mareste imaginea.

Nefiind Toma de faţă, ucenicii, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: „Tomo, am văzut pe Domnul înviat!". Iar el, o clipă răscolit de o memorie sfântă (memoria petrecerii cu Iisus trei ani şi ceva, memoria cuvintelor Lui, memoria durerii Lui din grădina Ghetsimani...), auzind, se cutremură: „Cum L-aţi văzut?!“. „Viu!". Şi aici observăm cum lucrează în el, în chip firesc, mintea omului, în chemarea ei de a judeca. L-a urmat în trup şi L-a văzut răstignit. Acum e viu? E Acelaşi? Şi. pentru o dovadă a identităţii între Hristos Cel ce a petrecut trupeşte, Cel ce a fost răstignit şi înmormântat şi Cel ce acum e înviat, el zice: „De nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede". Deci proba identităţii, iubiţilor. Cu adevărat, a fost taină a lui Dumnezeu neprezenţa Lui. De aceea zice Biserica: „O, fericită îndoială a lui Toma, căci ea ne-a descoperit o dată mai mult taina şi puterea Invierii!“.

După opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. De ce după opt zile? Deodată simţim şi mărturisim: pentru că ziua duminicii era noua zi a sărbătorii, Ziua învierii, de acum instituită pentru înnoirea umanităţii. După opt zile ucenicii erau iarăşi adunaţi. Şi, cuvânt nu simplu scris, ci împlinit, atunci li S-a arătat iarăşi Iisus, în acea Zi Una a învierii. Acum şi Toma era cu dânşii. Şi a venit Iisus. Uşile fiind încuiate, El stă în mijloc şi le grăieşte: „Pace vouă!". Apoi se adresează celui ce se îndoise: „Tomo, adu-ţi degetul şi vezi rănile Mele. Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea. Şi nu fi necredincios, ci credincios". Zice Biserica, atât de luminos: „Toma, cel ce se numea şi Geamănul, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate, pentru aceasta şi necrozând el spuselor lor, din necredinţă în credinţă l-ai întărit şi n-ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a arăta lui preacurată coasta Ta şi rănile mâinilor şi ale picioarelor Tale. Iar el, pipăind şi văzând, Te-a mărturisit pe Tine că eşti nu numai Dumnezeu şi nici numai om, şi a grăit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»“.

S-au întrebat dacă într-adevăr, când Mântuitorul a spus: ,Adu-ţi mâna ta şi degetul tău...", Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeu! meu!". Mântuitorul îi spune: „Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut". In mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de credinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că vederea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici-, apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă - e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dumnezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca sâ-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, „cea pururea fiitoare", cum o numim în Noaptea Pascală, „lumina cea fără de ani“, ne-a dat ochiul credinţei.

La această lumină îl cheamă acum Mântuitorul pe Toma: „M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“. Căci, când treci dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, te înalţi la cealaltă vedere, a credinţei. Cum tot Palama spune: „Cei dinainte de Hristos de departe îmbrăţişau, prin credinţă, descoperirile cele viitoare" - cei ce n-au văzut şi au crezut.

Iubiţilor, în taina Paştelui, o dată cu marea trecere de la nefiinţă la fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere a lui Israel de la robie la libertate, cu marea trecere de la Cruce la înviere a lui Hristos, să cugetăm o clipă la trecerea pe care o simţim în noi. Ingăduiţi să citesc cuvântul atât de luminos: „Venit- at, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii Tale, uşile fiind încuiate. Şi stând în mijlocul ucenicilor, le-ai dezvelit coasta Ta. Şi arătându-le semnele rănilor din mâinile şi din picioarele Tale, şi risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit lămurit: «Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, o, prieteni, nu port fire de duh»“. Pare numai trup, ca noi; trup ca ale noastre, pe care le privim cu ochii aceştia. Trupul e ca un fel de perete, în care nu vedem în adânc sufletul. De aceea Palama spune că la înviere abia de vom ghici trupul din suflet, în timp ce acum abia de ghicim sufletul în trup. Dar Mântuitorul S-a arătat în trup. „Pe ucenicul care se îndoia l-a îndemnat să se atingă cu frică, zicându-i: «Ei, cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi!»“. Le iscodeşti: adică le cercetezi raţional, cu judecata omenească. „Cum, cel pe care l-am văzut răstignit, pe care puteam să-l pipăi, e acelaşi cu cel înviat?!". Asta-i iscodirea lui raţională. Că omul raţionează şi, raţionând, se îndoieşte. „Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită...“ - ce cuvânt răscolitor! Când omul „se îndoieşte", el se împarte în două. Aşa a fost căderea lui Adam. Indoiala e în minte, e a raţiunii omului. De aceea Dumnezeu a aparut in „fire îndoita": pentru cel care se îndoieşte. Mintea si voinţa ta îndoite sunt chemate să pipăie firea îndoită, pe Hristos, Dumnezeu şi Om, în cele doua firi, in care nu mai e îndoială, ci unitate desăvârşită. Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. In aceeaşi idee, cu frică şi crcdincioşie, a grăit Toma atunci, pătruns de credinţă. El, cu firea lui îndoită, a pipăit firea îndoită, a Dumnezeirii şi omenităţii, şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu".

Aşa să simţim toţi că ne împărtăşim, atingând - cu ochii, cu mintea, cu inima - rănile Domnului şi, Îmbrăţişându-L, să strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“. Hristos a înviat! Şi aceasta-i legea firii: legea pascală. Invierea e sensul existenţei noastre. De aceea suntem chemaţi cu toţii să ne închinăm, iarăşi şi iarăşi, „sfintei învierii Lui celei de-a treia zi“. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Fragment din cartea "10 predici de Parintele Galeriu", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "10 predici de Parintele Galeriu"

 

 

Pe aceeaşi temă

30 Aprilie 2020

Vizualizari: 399

Voteaza:

A fost taina a lui Dumnezeu neprezenta Lui 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE