Hristos Se naste cu trup

Hristos Se naste cu trup Mareste imaginea.

Iată-ne ajunși în pragul Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului, care ne dezvăluie rostul vieții noastre pe pământ.

Bineînțeles că suntem deja cuprinși de „febra pregătirilor”, așa încât cine s-ar mai gândi acum la sensul existenței noastre?

Ne naştem în această lume și se pare că, luați de valurile ei, am cam uitat de unde venim și încotro ne îndreptăm.

Poate sunt oameni care nu știu nici măcar motivul pentru care Hristos Se naște în lume.

Sunt atâția semeni care Îl ignoră pe Dumnezeu, dar și persoane pentru care Mântuitorul Iisus a rămas singura mângâiere, cei bolnavi, singuri, săraci, care se consideră „neîmpliniți” în această viață, uitați, părăsiți...

Oare cum ar fi dacă L-am chema împreună, cu credință, în sufletele noastre pe Dumnezeu, fiecare după puterile lui?

Dar dacă toată viața noastră i-am încredința-o Lui, iar inimile le-am deschide, ca și o iesle caldă, în care Domnul Să se nască?

Pentru că oricine am fi în această lume, fără Dumnezeu în sufletele noastre suntem doar niște străini ce rătăcesc prin această viață, ca o corabie fără cârmaci, care indiferent de valorile pe care le poartă cu sine, ar putea oricând să se scufunde cu încărcătură cu tot, ori să eșueze pe un țărm „străin”, înainte de a ajunge la limanul binecuvântat.

Sfinții Părinți spun că viața omului pe pământ este asemenea unei „punți” aruncate peste o apă. Puntea ne-a fost dată ca să trecem peste această apă învolburată, nicidecum să facem din ea o „cale” în sine sau un „popas” unde să ne clădim o casă, având ca temelie poftele și ambițiile noastre, care în cele din urmă se va surpa.

Însuși Domnul Iisus Hristos ne spune în acest sens: „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27).

Asta ar însemna să ne instalăm confortabil pe această punte, uitând că trebuie să mergem mai departe. Pe punte vom rămâne puţin timp, de aceea trebuie să privim mereu dincolo de ea, spre Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde trebuie să ajungem şi unde este Patria noastră adevărată.

Din păcate, mai sunt oameni care nu vor ori nu se străduiesc să creadă, că dincolo de această viață există o altă Lume în care vom intra și unde vom trăi veşnic.

De aceea, ei fac din viața trecătoare un scop în sine.

De fapt, viaţa pământească a oricărui om însumează o serie de scopuri provizorii, multe dintre ele fiind idealuri mărunte și nesemnificative, simple trebuințe cu care ne mândrim: mi-am cumpărat mai știu eu ce, am absolvit liceul, facultatea, am un job nou...

Iertați-mă, dar despre noi, ca oameni care purtăm chipul lui Dumnezeu și chemarea de a fi asemenea lui Dumnezeu, dar care ne slăvim prin obiecte, prin realizări firești și temporare, ce se mai poate spune?

Pentru a ne vedea așa cum suntem, este suficient să privim în „ograda” noastră ori în jurul nostru. De exemplu sunt oameni care consideră că scopul vieţii este creşterea şi educarea copiilor. Dar creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor.

Într-adevăr, Dumnezeu a binecuvântat căsătoria când a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi...!” (Facerea 1, 28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc, nicidecum ca un scop în sine.

Unii oameni chiar au ajuns să se laude cu copii lor, cu nepoții, considerându-se împliniți în viață, când de fapt sensul vieții este mântuirea sufletului.

Mai simplu spus, ce folos dacă avem copii, nepoți, dar din cauza păcatelor ne pierdem sufletului și nu intrăm în Împărăția lui Dumnezeu?

Adică, trăim pur și simplu doar ca să învățăm și iar să învățăm, să muncim și iar să muncim, ca să avem bani pentru plata facturilor, pentru mâncare, băutură și îmbrăcăminte, pentru distracții și „relaxare”, și pentru nevoile copiilor?

În primul rând, copiii sunt un dar de la Dumnezeu și o binecuvântare, iar nașterea de copii este tot spre mântuirea sufletului.

De aceea, nu întâmplător Sfinții Părinți spuneau că „nașterea” de fii duhovnicești, curățiți și înnoiți în harul Duhului Sfânt, este mai înaltă decât nașterea trupească.

Mai înainte de naşterea de copii este credința, dragostea și nădejdea în Dumnezeu, altfel, copii pe care îi naștem vor duce mai departe răutățile noastre, iar scopul vieții nu este înmulțirea răului pe pământ.

Naşterea de prunci se adaugă ca ceva firesc, după ce mai întâi am căutat Împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne descoperă acest adevăr: Isaac, Iosif, Samuel, Ioan Botezătorul şi Fecioara Maria sunt „rodul rugăciunilor, al unor relaţii spirituale mai strânse cu Dumnezeu, al unei implicări spirituale mai accentuate a omului, care ajunge să priceapă că nu este suficient să dea naştere simplu, biologic, ci că este necesar să o facă mai ales în duh” (Costion Nicolescu, „Spre o cultură liturgică”)

Iată și alte exemple, care arată că oamenii au ajuns să facă, chiar din patimile lor, un fals ideal. Bunăoară, bețivul consideră că scopul vieţii lui este băutura, cel lacom trăiește ca să se îmbogățească prin orice mijloace, curvarul a făcut din desfrânarea trupească țelul existenței sale...

Dacă le-am lua pe toate la rând, am descoperi că pentru unii oameni munca, distracția, unele preocupări spirituale, hobbyurile, s-au transformat în scopuri în sine, din care se „hrănesc” zilnic, pierzând astfel din vedere sensul adevărat al propriei existențe.

Dacă viața ar însemna doar să te naști, să treci prin școli, să muncești, să-ți întemeiezi o familie, să ai copii, să te realizezi profesional, să mănânci, să te distrezi, iar în final să mori „definitiv”, atunci cine ar mai îndrăzni să spună că viața este darul lui Dumnezeu, un Dumnezeu Iubire, Atotputernic și Veșnic Viu?

Despre sensul vieții s-au spus și s-au scris multe, fiecare exprimându-se în felul său. Astfel, Mihai Eminescu spunea că „ne naștem spre a muri și murim spre a ne naște”. Nicolae Iorga considera că „taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim”, iar Mircea Eliade afirma că „a fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios”.

Mai înainte de noi toți, Mântuitorul Iisus, și apoi Sfinții Părinți, ne-au arătat că scopul existenței noastre este desăvârșirea, sau sfințenia, sau asemănarea cu Dumnezeu, sau dobândirea Duhului Sfânt, sau mântuirea sufletului, sau îndumnezeirea prin har...

La rândul său, Părintele Arsenie Papacioc are un cuvânt simplu și direct, adresat tuturor: Idealul vieții noastre este ca în fiecare zi să putem „cuceri veşnicia”. A dori să ajungi ceva în viață - profesor, medic, artist, sportiv de performanță..., este un „scop omenesc”, nu un ideal. „Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii să slujeşti lui Dumnezeu, Care e veşnic, ai să te împotmoleşti”.

„Cu suflete curate, cu buze nespurcate, cu inima smerită, veniți să mărim pe Hristos, Mântuitorul nostru, care Se naște cu trup pentru mântuirea noastră...” (Acatistul Nașterii Domnului, Icosul 2).

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
228 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

23 Decembrie 2020

Vizualizari: 486

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE