La 29 iunie, în fiecare an, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Ei au fost primii apostoli ai creştinismului. Petru, cu toate că era cel mai vârstnic dintre ucenici, era un om îndoielnic, nestatornic, nerăbdător şi impulsiv, având păreri, opinii, atitudinii contradictorii cu Pavel şi ceilalţi apostoli şi, chiar cu Domnul Iisus. Petru era un om al pragmatismului, al acţiunii şi mai puţin al meditaţiei şi contemplaţiei. Pavel, cu un trecut compromiţător, era un om al aşezării, al păcii, al gândirii profunde, al meditaţiei, al contemplaţiei. Apostolii Petru şi Pavel sunt şi autori de epistole incluse de Biserică între textele canonice ale Evangheliei, Pavel, un număr de 14 epistole, iar Petru, numai două epistole.
Doi oameni, aparent cu firi opuse, avea să pună bazele unei prietenii adevărate în Hristos. Fără Iisus, nu ştiu dacă Petru şi Pavel ar fi fost capabili de o prietenie adevărată. Hristos i-a ajutat să treacă peste toate barierele de mentalitate, de gândire, de atitudine, de contradicţii şi chiar de conflicte. De fapt, fără Hristos nu ştiu dacă se poate vorbi de o prietenie adevărată. Nicidecum. Există ceva care ţine de veşnicie şi anume, nevoia de a iubi şi de a fi iubit. Fără iubire nu se poate, iar Dumnezeu este iubire.
Numai în Iisus Hristos, viaţa capătă un sens şi prietenia obţine acel liant de legătură, de comuniune, de înţelegere şi armonie dintre două persoane. Prietenia devine adevărată. Fără renunţarea la sine, fără jertfă şi suferinţă, orice ni se pare a fi experienţă mistică nu-i decât întâlnirea cu propriul ego şi nu cu Dumnezeul cel viu. Atunci când se spune: “Dumnezeu este iubire” înseamnă că Sfânta Treime este iubire: Tatăl este iubire, Fiul este iubire, Duhul Sfânt este iubire. Acesta este izvorul şi arhetipul iubirii între îngeri şi între oameni. Izvorul care dă fără să se împuţineze, care primeşte fără să se îmbogăţească. Un model concret, în acest sens, este prietenia dintre Petru şi Pavel, dar şi prietenia Mântuitorului cu Sfântul Evanghelist Ioan, prietenia dintre Dumnezeu şi om - izvorul prieteniei adevărate. De aceea, se şi spune că prieteniile adevărate sunt veşnice.
Petru şi Pavel au fost primii misionari creştini, fiind aleşi de Hristos în condiţii deosebite, de aceea aceştia au şi primit misiuni speciale. Pe de o parte, Petru era cel mai în vârstă dintre apostoli, dar şi cel mai sensibil, mai uman decât toţi. Era o fire nestatornică de un comportament impulsiv, vorbea înainte de a gândi. De pildă, atunci când îi întreabă Mântuitorul pe ucenici: cine credeţi voi că sunt Eu, Petru răspunde imediat în numele celorlalţi: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” ca, în cele din urmă să fie primul care se leapădă de Hristos.
Pe de altă parte, Pavel a venit mai târziu. Dacă majoritatea apostolilor erau oameni simpli, spre exemplu, pescari, Saul era un intelectual de mare calitate şi echilibrat din toate punctele de vedere. Limba lui maternă era greaca, dar mai cunoştea ebraica, aramaica. După efectuare studiilor în drept, el a ocupat o funcţie importantă de procuror, fiind foarte zelos în practicarea profesiei de procuror. Iată, spre exemplu, tânărul Saul păzea hainele lapidatorilor arhidiaconului Ştefan, în timp ce acesta era mişeleşte omorât cu pietre de către iudei.
Apoi, după cum se ştie, pe drumul Damascului, Saul primeşte şansa schimbării definitive, devenind cel mai zelos ucenic al lui Hristos, fiind, de departe, cel mai destoinic şi mai hotărât apărător al Evangheliei lui Hristos. Referitor la amploarea şi măreaţa lui activitate misionară, gânditorul creştin Petre Ţuţea spunea: „când zici Mediterana, zici Pavel şi când zici Pavel zici Mediterana”.
Misionarul Pavel ne-a lăsat principiul fundamental al creştinului ortodox autentic. Legea fundamentală a credinţei creştine este iubirea evanghelică, iar principiul fundamental al creştinului autentic este acesta: Hristos în mine. Întreaga filosofie creştină, toată teologia şi propovăduirea credinţei creştine, multa învăţătură şi osteneală a Sfântului Apostol Pavel se rezumă la trei cuvinte: Hristos în mine. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Cor. 5, 7).
Dacă Hristos trăieşte în mine, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi astfel, toate le fac cu bună judecată, cu smerenie, cu chibzuinţă, cu îndelungă răbdare, cu multă pace şi dragoste. Pentru că „toate le pot întru Hristos, cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Dacă Hristos trăieşte în mine, atunci eu dobândesc har, înţelepciune, pricepere, ştiinţă şi lumina cunoştinţei dumnezeirii. Ce lucru minunat mai poate fi decât acesta? Aceasta este cheia de descifrare a tuturor lucrurilor existenţialecu privire la umanitate.
O prietenie adevarată începe prin cunoaştere, se adânceşte prin iubire, se devoltă prin ascultare între prieteni, se încearcă prin depăşirea împreună a greutăţilor, a necazurilor şi a lipsurilor de orice fel şi se desăvârşeşte prin împărtăşirea cu Hristos din acelaşi potir. Dacă îl voi iubi pe Dumnezeu, aşa cum spune Hristos, cunoaşterea mea asupra Lui, poate atinge o mare profunzime şi o mare putere. Dacă voi iubi pe fratele şi pe aproapele meu ca pe propria mea viaţă, fără a mă separa de el în mod egoist, atunci îl voi cunoaşte mai profund şi mai bine în toate suferinţele, gândurile şi în toate căutările lui. Prietenia adevărată se menţine prin jertfa vie, unul pentru celălalt. Cădem şi ne ridicăm, murim şi înviem, în fiecare zi, dar nu oricum, ci în Hristos Domnul.
Rugăciunea făcută, unul pentru altul, dar şi împreună este primordială în prietenia adevărată, fiind una din modalităţile de jertfă vie, deoarece tu dedici un timp al tău pentru a te ruga. Regăsirea tainică în rugăciune a celor doi prieteni este necesară, precum respiraţia. Rugaciunea particulară, dar mai ales cea în comun reprezintă trăinicia prieteniei adevărate şi înveşnicirea ei în Împaraţia lui Dumnezeu. De fapt, legătura tainică, în rugăciune, cu Dumnezeu este singura prietenie adevărată!
Aşadar, Petru şi Pavel, autorii şi apostolii credinţei creştine autentice, au fost în acelaşi timp, doi prieteni adevăraţi, doi stâlpi de bază ai Bisericii. Interesant este faptul că fiecare dintre cei doi fraţi şi prieteni duhovniceşti aveau câte ceva de răscumpărat: Petru avea de răscumpărat dilemele lui, nestatorniciile lui, dar şi lepădarea lui formală de Iisus; Pavel avea de răscumpărat rătăcirea lui şi prigoana Bisericii lui Hristos. Petru şi Pavel, doi fii duhovniceşti, doi fraţi în credinţă, doi prieteni adevăraţi, doi închinători ai lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Amin.
Doamne, ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.