Chip si asemanare

Chip si asemanare Mareste imaginea.

Pentru om

Faptul întrupării lui Dumnezeu arată limpede înrudirea între El şi noi: Nu se ruşinează a [ne] numi fraţi, zicând: Spune-voi Numele Tău fraţilor Mei... Şi iarăşi: Iată eu şi pruncii cari au dat Mie Dumnezeu. Deci de vreme ce s’au făcut părtaşi pruncii trupului şi sângelui, şi Acelaşi, asemenea S’au împărtăşit aceloraşi... Pentru aceea dator era întru toate a Se asemăna fraţilor (cf. Evr. 2: 11-17). Şi dacă El a putut să Se asemene nouă întru toate, înseamnă că şi noi, tot prin lucrarea Lui în noi, putea-vom întru toate a ne asemăna Lui; cu alte cuvinte, a primi dumnezeiescul chip al fiinţei.

Viziunea creştină este ciudat de paradoxală. Pe de-o parte, înălţimea chemării, ce poate apărea peste măsură de mândră; pe de alta, chemarea la pocăinţă şi smerenie: Iubiţilor, acum fii ai lui Dumnezeu sântem, şi încă nu s’a arătat ce vom fi. Ci ştim că, atunci când Se va arăta, asemenea Lui vom fi, căci vom vedea pre El precum este. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru Dânsul, se curăţeşte pre sine (de tot păcatul), precum şi El curat este (1 Io 3: 2-3). Iară rădăcina tuturor păcatelor este mândria - în ea este întunericul. Smerenia însă este proprie iubirii lui Dumnezeu. In afara curăţirii de sine de acest întuneric al iadului - mândria - tot cuvântul despre asemănarea cu Dumnezeu ar fi „luciferism”.

Fiţi dară voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5: 48) - această poruncă ne este dată nu atâta într’un înţeles pedagogic, adică spre a ne arăta direcţia, cât într’un sens neasemuit mai adânc: ca descoperirea gândului cel mai înainte de veci al Făcătorului pentru om. In venirea Sa în trup, Domnul a spus: Tatăl Meu mai mare decât Mine este (Io. 14: 28). Dar după înălţarea Sa, el a şezut „de-a dreapta Tatălui”, de acum şi ca Fiu al Omului. Noi nu avem un criteriu al adevărului mai vrednic de credinţă decât Fiul Cel Fără de început al Tatălui după Dumnezeire - Iisus Hristos. El prin Sine ne-a arătat că omului îi este lăsată putinţa a se face deopotrivă cu Făcătorul său. Când Domnul S’a numit pe Sine Fiu al Omului, păstrând „distanţă” între Sine şi Dumnezeu, El prin aceasta ne învaţă să ocolim fapte care poartă trăsătura „îndumnezeirii de sine”. Indumnezeirea este cu putinţă nu altfel decât prin lucrarea lui Dumnezeu în noi - iar aceasta până la culmea desăvârşirii. Ocrotindu-ne de mişcări luciferice, Domnul ne-a dat chip (Io. 13: 15 - pildă), spre a urma Lui. Astfel se înfăptuieşte în noi această poruncă, înfricoşată prin neîntrecuta sa măreţie.

Creştin, în înţelesul nostru, este cel ce mărturiseşte pe Iisus Hristos ca Fiu împreună-fiinţând cu Tatăl, în ce priveşte Esenţa Sa Dumnezeiască şi, prin urmare, Dumnezeu desăvârşit. Grăindu-ne neîncetat de Tatăl Său cel vecinie şi de caracterul vieţii vecinice ca despre cunoaşterea „unuia adevăratului Dumnezeu” (Io. 17: 3), Hristos ne arată viaţa noastră ca fiind pe două planuri - noi trăim în două dimensiuni: cea vecinică şi cea vremelnică. Aceasta, în anumite momente ale cercetării lui Dumnezeu, ne descoperă aceeaşi conştiinţă pe care o vedem şi în apostoli, şi anume: cele despre mai-nainte-orânduirea omului către îndumnezeire, şi despre mai- nainte-alegerea celor credincioşi „mai nainte de întemeierea lumii” (Ef. 1: 4).

La înălţarea Sa, Domnul a binecuvântat pe apostoli, pe martorii acestei descoperiri (Lc. 24: 50-51). El le-a poruncit să meargă în lumea întreagă să propovăduiască Evanghelia la toată făptura, învăţând toate neamurile să păzească toate cele de El poruncite. In încheiere a spus: Iată Eu cu voi sânt în toate zilele, până întru săvârşenia veacului (Mt. 28: 19-20; Mc. 16: 15).

Binecuvântarea lui Dumnezeu rămâne,în lumea aceasta, şi mai cu seamă acolo unde se însetoşează după ea. Insă acestui veac îi este pus un „sfârşit”. Forma de acum a fiinţării nu este mai-nainte- orânduită spre a purta toată plinătatea Fiinţării Dumnezeieşti. Chiar şi în aspectul său binecuvântat, Pământul nu se arată a fi ţelul nostru cel de pe urmă. „Aşteptarea” noastră este proprie firii noastre, care poate mai-nainte-răpi împărăţia ce va să fie. Acea latură a duhului nostru care tânjeşte către Dumnezeul cel mai presus de lume este şi ea în sine „mai presus de lume”, precum se cuvine chipului lui Dumnezeu.

Faptul întrupării este mărturie a înaltei vrednicii a omului: a unei anume comune măsuri între Dumnezeu şi om. Putinţa lui Dumnezeu de a Se înomeni poartă în sine paralela putinţei omului de a primi îndumnezeirea. Sântem chemaţi de către Făcătorul la împreuna-părtăşie în facerea lumii: Şi au luat Domnul Dumnezeu pre omul pre carele l-au făcut, şi l-au pus în Raiul desfătăciunii, să-l lucreze şi să-l păzească (Fac. 2: 15). Şi au zis Dumnezeu: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare; şi să stăpânească... tot pământul (Fac. 1: 26).

Hristos Cel înălţat a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, de acum şi ca Fiu al Omului. El a biruit lumea (Io. 16: 33), iar noi ne facem părtaşi biruinţei Lui. Şi astfel omul cuprinde două planuri: el este din lumea aceasta, şi în acelaşi timp depăşeşte (transcende) în duh lumea firească. In formele primitive ale existenţei lui, el apare ca un „lucru”, un „obiect”, un „fenomen”, şi ca atare este determinat; în forma cea mai înaltă, proprie lui, el este persoană - ipostas, poartă un îndoit simţ de sine: al stricăciunii şi al nimicniciei sale, dar şi al măreţiei şi nemuririi sale.

Greutatea căii creştineşti constă în a afla echilibrul de cuviinţă între conştiinţa stării de acum, cea empirică, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, credinţa neclătită în planul lui Dumnezeu, cel mai nainte de veci, al înfierii noastre. Fericiţi carii au crezut că va fi săvârşire celor zise... de la Domnul (cf. Lc. 1: 45). Pentru a fi creştin, neapărat trebuie o îndrăzneaţă bărbăţie înaintea căreia pălesc toate celelalte îndrăzneli pământeşti. Originalitatea duhului creştin stă în aceea că extreme îndrăzneli, care pot părea ignoranţilor ca o mândrie nesăbuită, se îmbină cu adânca smerenie: căci Dumnezeul cel care S’a descoperit nouă este un Domn Smerit, care nu se amestecă cu mândria. Deci aceste făgăduinţe având, iubiţilor, să ne curăţim pre noi de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu (2 Cor. 7: 1).

Omul - persoană

Ideea „asemănării cu Dumnezeu” - deplină, nu parţială - este la temeiul antropologiei creştine. Dumnezeu este mai presus de lume, mai presus de lume este şi omul. Chip şi asemănare a Absolutului, el poartă în sine o conştiinţă ce transcende tot ce vede ca fiind în limitele existenţei pământeşti. Pe Dumnezeu îl trăieşte ca Tată şi ca Persoană, şi pe sine se conştientizează ca persoană-ipostas. Acuma ştim că Fiinţa Absolută nu poate fi decât Personală, că Dumnezeul nostru este Dumnezeu Viu, Fiinţând, iar nu o idee filosofică abstractă. Şi omul-persoana vede în personalismul său oglindirea „chipului” Absolutului lui Dumnezeu, încă nu deplin actualizat, dar totuşi adânc conştientizat. Intre Dumnezeu şi om este şi trebuie să fie o măsură comună, în ciuda neamăsurării lor. Dacă am respinge această descoperire, ar deveni^ absolut cu neputinţă orice adevărată cunoaştere, adică una care sa corespundă cu realitatea fiinţării Dumnezeieşti.

Personalismul creştin îşi atinge cea mai desăvârşită expresie în avântul rugăciunii iubirii atotcuprinzătoare. In acest act al iubirii asemănătoare lui Hristos, creştinul se dăruieşte pe sine fără rămăşiţă celorlalţi iubiţi ai lui: mai întâi de toate lui Dumnezeu, iar apoi, în puterea Duhului Sfânt, tuturora. Deşertându-se pe sine în această iubire, el se transcende pe sine însuşi: dragostea trăieşte în „celălalt”, iar nu în iubirea de sine; cei iubiţi alcătuiesc viaţa lui. Insă trăind în celălalt, persoana-iubirea nu încetează a fi ea însăşi. Prin această ieşire din limitele sale egoiste dragostea duce la stăpânirea a toate, la unirea în sine a tot ce este. Individualismul egoist poartă în sine osebirea şi despărţirea prin lupta pentru propria-i existenţă vremelnică.

Omul-ipostas, după chipul şi asemănarea lui Hristos-Omul (1 Tim. 2: 5), în deplina sa înfăptuire finală se arată ca purtător a toată plinătatea Fiinţei, şi Dumnezeieşti, şi înfăptuite - ca dumnezeu-om. In Sfânta Treime fiecare Ipostas poartă în Sine întreaga absolută plinătate a Celorlalţi doi, fără a-I desfiinţa, fără a-I reduce doar la „conţinutul” vieţii Sale, ci şi însuşi pătrunde întreg în Fiinţa Lor, întărind prin aceasta ipostaticitatea Lor. Tot aşa şi fiinţa multi-ipostatică a omului: fiecare persoană este chemată spre a purta în sine fiinţa a-toată-omenirea, fără a înlătura nicidecum celelalte persoane, ci pătrunzând în viaţa lor ca şi conţinut esenţial al ei, şi prin aceasta întărind personalitatea lor. Astfel se zideşte o singură fiinţă, exprimată în dogma Unei Esenţe în Trei Ipostasuri. Omenirea trebuie să devină o singură esenţă într’o mulţime de ipostasuri: iată ideea făuritoare a lui Dumnezeu, Cela ce a făcut Omul după chipul Său şi după asemănare.

Prin credinţă şi prin nevoinţă omul trebuie să atingă asemănarea cu Dumnezeu până şi în deplinătatea ei; întâi să înţeleagă, iar apoi să înfăptuiască, în libertatea sa, concepţia cea mai nainte de veci a Făcătorului pentru el. Iată înţelesul poruncii lui Hristos: Fiţi dară voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5: 48). Abătându-ne de la acea trudă, ca să nu spunem răstignire, care însoţeşte înfăptuirea asemănării lui Dumnezeu în noi, devenim moştenitori ai întunericului mormântului, în vârtutea libertăţii determinării de sine, noi desigur putem ignora o atât de înaltă chemare,,care cere de la noi toate puterile fiinţei noastre; dar nu putem schimba concepţia cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi, reducând firea noastră la nivelul animalelor, adică al existenţei vremelnice în afara Luminii Dumnezeirii.

Cel mai mare păcat, cea mai înfricoşată cădere - este a lepăda dragostea Făcătorului şi Tatălui nostru, care aşa au iubit lumea, cât şi pre Fiul Său cel Unul-născut au dat, ca tot cel ce crede întru Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţă vecinică (Io. 3: 16), pentru ca într’însul şi printr’însul să ne facă şi pe noi întru iubiţi fii ai Săi. Toţi cei care năzuiesc către Dumnezeiescul chip al fiinţei în afara lui Hristos sânt atraşi, în esenţă, către acea nefiinţă din care am fost chemaţi de către voia lui Dumnezeu; iar cei care toată privirea şi-au întors-o către trupul acestei lumi se descompun de vii în ruinele propriilor destine sau în uriaşele catastrofe ale războaielor mondiale - şi altele asemenea acestora.

Măreţia creştină a omului

Popoarele Asiei, mai ales ale Orientului Mijlociu şi îndepărtat, nu au primit descoperirea despre Persoană, nici în relaţie cu Fiinţa cea Dintâi, nici cu a chipului Ei - Omul. Trei milenii şi jumătate s’au arătat neîndestulătoare pentru ca întreaga omenire să-şi însuşească plinătatea binecuvântării revărsate peste lume: întâi pe Sinai, iar apoi în venirea Logosului întrupat al Tatălui şi pogorârea Sfântului Duh. Mai mult, în epoca noastră se observă o înstrăinare, chiar masivă, în sânul acelor popoare care de veacuri se socoteau „creştine”. Nu este nici o îndoială că personalismul creştin întruchipează o exclusivă desăvârşire, şi ca atare greu de atins.

Comunismul contemporan, de asemeni, este o negare a personalismului. Luând anumite elemente din învăţătura lui Hristos şi lăsând de-o parte altele mai esenţiale, marxiştii au înjosit în chip de necrezut concepţia despre om. Antropologia lor este tot ce este mai apropiat de zoologie. Ca şi chip al Absolutului, omul se iveşte ca o valoare mai înaltă decât tot restul cosmosului, şi o singură persoană omenească, dacă a dobândit culmea cu putinţă a cunoaşterii lui Dumneze, schimbă vrednicia întregului pământ. Să luăm cea dintâi clipă al facerii omului, când „om s’a născut în lume” (cf. Io. 16: 21): acestei noi zidiri i s’a dat stăpânie de la Dumnezeul cel Preaînalt să împreună lucreze cu Dumnezeu în actul facerii; lui i-a fost dată putinţa de a stăpâni puterile cosmice; el a fost dăruit cu capacitatea de a cunoaşte nu numai planul firesc, dar şi viaţa Nefăcută, şi să se facă împreună-vieţuitor nemuritor cu însuşi Făcătorul. Oare cât este de însemnată această schimbare în întregul Fiinţei? Dacă vom judeca valorile, nu în funcţie de cantitate, ci de calitate, putem spune, în hotărârea finală, că această valoare este egală cu vrednicia omului celui mai desăvârşit.

Astfel, atunci când Domnul era cu noi pe pământ, valoarea pământului era egală cu Dumnezeu. Cei care de batjocuriri şi de bătăi ispitire au luat, încă şi de legături şi de temniţe, cu pietri s’au omorît..., cu ucidere de sabie au murit, pribegit-au... strâmtoraţi, necăjiţi, cărora nu era lumea vrednică, în pustii rătăcind... (Evr. 11: 36-38), ei îi erau valoarea în vremea lor. Acelaşi înţeles este cuprins în evenimentul înfăţişat în Scriptură când lui Adam i-a fost dată stăpânia să hotărască soarta fiecărei făpturi, cunoscând mai dinainte însuşirile fiecăreia dintre ele: Şi au făcut Dumnezeu... toate fiarele ţarinii..., şi le-au adus lui Adam să vază ce nume le va pune; şi tot sufletul viu, cum l-a numit Adam, acesta este numele lui...; însă lui Adam nu s’a aflat ajutoriu asemenea lui (cf. Fac. 2: 19-20). Nu numai comunismul, ci şi toate regimurile zilelor noastre cunoscute nouă au răsturnat înţelesul Evangheliei: pentru ele „generalul” precumpăneşte asupra persoanei - de fiecare dată osândele se pronunţă după principiul arhiereului Caiafa: De folos este nouă să moară un om pentru norod, şi nu tot neamul să piară (Io. 11: 50). Cu aceasta, argumentul pentru exterminare - folosul a „tot neamul” - aproape întotdeauna cuprinde o minciună, căci nu se are în vedere „tot”, ci doar acea „parte” ce are în mâinile sale stăpânirea.

Dar şi de ar fi fost adevărat că s’ar fi avut în vedere pierzania întregului neam, chiar şi atunci, ucis a fost Acela Care întrecea prin vrednicia Lui valoarea întregului cosmos făcut de El, toate veacurile istoriei omenirii. Fireşte, noi am pus înainte un caz maxim. Nici un om nu se potriveşte cu Hristos, dar totuşi, principiul în sine al judecăţii a fost dat, pentru ca toţi cei care au primit - sau şi-au luat asuprăşi cu sila - puterea de a, judeca” să fie cât se poate de zăbavnici în a pronunţa îndeobşte vreo osândă, iar cea de moarte - niciodată, asupra nimănui.

Astăzi, 15 Mai, 1979, de-abia am scris aceste cuvinte: „niciodată, asupra nimănui”, şi am fost înştiinţat că, în parlamentul englez, noul guvern a pus problema restaurării pedepsei cu moartea în programul anului parlamentului în vigoare.

Mai-nainte-răpirea împărăţiei

In Hristos noi avem pe Purtătorul culmei suferinţelor şi, de asemeni, al celei mai înalte sfinţenii şi fericiri. în acest universalism se află trăsătura distinctivă a creştinismului. In inima celui ce crede vieţuiesc împreună principiul nostru zidit şi puterea nezidită a lui Dumnezeu, deşertare şi putere, defăimare şi slavă, vreme şi vecinicie, durere şi bucurie, într’o încordare până la limita pe care o poate atinge firea noastră.

Vecinicia, noi o mai-nainte-întrezărim ca pe un act fără întindere, nici în timp, nici în spaţiu, al cuprinsului de o bogăţie de nedescris al Fiinţei, într’o plinătate care niciodată nu se împuţinează. Vecinicia este prisosul vieţii (cf. Io. 10: 10). Ceea ce noi trăim aci ca suferinţă şi chiar ca moarte, în împărăţie se va dovedi a fi iubire de-sine-deşertândă - iubire desăvârşită, fără întoarcere asu- prăşi; iubire ce îmbrăţişează întreagă lumea, şi pe Dumnezeu şi pe sfinţi, iubire ce se desfată a vedea toate acestea ca propria sa bogăţie: ea trăieşte ca propria-i bucurie a vedea pe ceilalţi în slavă, strălucind ca soarele (cf. Mt. 13: 43).

Iubirii lui Dumnezeu îi este propriu nesaţiul: ea nu cunoaşte şi nu poate cunoaşte îndestularea. Nu îşi are loc nici împuţinarea, nici orice fel de clătinare în energia Vieţii nestrămutate. Şi anume această nestrămutare este esenţa fericirii. Ba chiar şi pe Pământ, chinul nostru constă nu atât în aceea că suferim, sau că împreună- pătimim, ci în faptul că, din pricina acestor manifestări ale iubirii - noi murim. In împărăţia ce vine, a lui Hristos, ca element de bază va fi flacăra nestinsă a recunoştinţei către Domnul Iisus, Care ne-a mântuit prin suferinţele Sale. Astfel vom petrece în răpire, la contemplarea tuturor „lucrurilor” Lui (Io. 17: 4): întruparea, fuga în Egipt, vestirea cea bună a mântuirii, Thavorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din Ghethsimani, setea pe Cruce şi moartea - toate într’o nedespărţită legătură cu minunile Lui, cu nemărginita înţelepciune a propovăduirii Lui, cu tot ce a săvârşit.

Părinţii Bisericii felurit înţeleg vecinicia. Unii o gândesc ca pe o necontenită înălţare a fiinţelor zidite către Dumnezeire. Alţii, precum apostolul Ioan, apostolul Pavel, şi unii din părinţii Bisericii, precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, văd fericirea cea făgăduită ca pe o înălţare dincolo de catapeteasmă (cf. Evr. 6: 19), în „Ziua a Opta”, unde nici nu va mai fi mergere înainte, nici devenire, nici creştere, unde „Dumnezeu va fi totul întru toate” (1 Cor. 15: 28). Astfel unii şi-au închipuit vecinicia cu o logică asemenea celei matematice: un număr finit, orişicât ar creşte, niciodată nu va atinge infinitul. Este însă cu putinţă a-i înţelege şi altcumva: însăşi încordarea cea mai înaltă a Fiinţei, în dinamica ei incalculabilă, în sine se poate trăi ca o „mişcare”. Dar mai drept este a purcede, în judecata noastră despre vecinicie, de la Hristos-Omul, Care negreşit este măsura tuturor lucrurilor şi temeiul a toată cunoaşterea. Dacă El, ca Fiu al Omului, a pătruns în Sfânta Sfintelor a întreitei Dumnezeiri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci şi oamenilor le este făgăduită întru sfârşit aceeaşi slavă: Celui ce biruieşte da voiu lui să şază cu Mine pre Scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pre Scaunul Lui. Cela ce are ureche auză ce Duhul zice Bisericilor (Apoc. 3: 21-22). Şi iarăşi: Unde sânt Eu, acolo şi slujitoriul Meu va fi (Io. 12: 26).

Pentru omul contemporan

Plăsmuirea persoanei libere includea în sine „riscul facerii”. Absenţa determinării din afară dădea putinţa abaterii făpturii, altfel spus, căderea ei, cu tragismul întregii istorii lumii noastre ce a urmat.

Umanismul născut în epoca Renaşterii, la început purta în sine elemente ale înrâuririi creştine, însă impulsul lui de căpetenie era creativitatea artistică şi culturală însuflată de Grecia clasică antică. Paralel cu aceasta se naşte şi ştiinţa experimentală.

Evoluţia ulterioară a umanismului avea să se lege cu o crescândă rupere de Dumnezeu şi cu cultul omului: totul era în funcţie de om, el fiind socotit drept cea mai înaltă valoare în viaţa cosmică. Nu este greu a discerne în această mişcare a „renaşterii” căderea cea din Rai, cu o înnoită putere, în istoria omenirii. Tot umanismul, în vârtutea parţialei şi mai deplinei îndepărtări de Dumnezeu, înjoseşte nivelul omului, şi el devine „produsul naturii”, supusul stihiilor cosmosului făcut şi, în acelaşi timp, al ideilor lui abstracte.

Adamul - întreg Omul făcut „după chipul”, şi pentru a vieţui „în asemănarea” Făcătorului său, în realitate nu are altă alternativă decât a înfăptui în sine acel chip şi acea asemănare prin potrivirea vieţii lui cu voia Făcătorului. Dumnezeu, ca Fiinţă Absolută, nu ar fi putut cinsti pe Adam mai presus decât a făcut-o, propunând lui Adam şi urmaşilor lui a fi vecinie împreună cu El. Prin urmare, umaniştii au dreptate a socoti omul ca fiind cununa făpturii, dar ei s’au înşelat, neînţelegând că nu le-a fost dat a-şi fauri propria lume refuzând pe Făcătorul lor. Calea lor îi aruncă tocmai întru „nimicul” dintru care au fost scoşi. Creştinismul, ca Dumnezeu-omenire, este cea mai înaltă formă de umanism. „Hristos-Omul” (1 Tim. 2: 5) ne-a descoperit această taină în chip desăvârşit.

Cea din urmă formă a umanismului, filosofică şi, chipurile, ştiinţific întemeiată, produce conflicte în relaţia dintre Dumnezeu şi oameni. Acum două mii de ani ei L-au omorât cu moarte de ocară în forma primită de El, a trupului nostru.? Acum - „Dumnezeu a murit”. A început cultul omului: totul este în om, totul numai pentru el. Cei ce cred altfel - sânt ucişi!

Urmările acestei noi forme a „căderii”: omul a devenit sclavul statelor de el însuşi întemeiate, al ştiinţei care întotdeauna este foarte relativă, al propriilor filosofii abstracte şi ideologii; mai rău - al maşinilor de el făurite. Omul care a părăsit pe Dumnezeu îşi făureşte singur vrăjmaşi: primul dintre ei - statul. Iar ieşire de aci nu este. Cu cât se organizează şi se întăreşte mai mult aparatul statal, cu atât mai neîntârziat şi mai crunt procesul de depersonalizare al oamenilor. In vârtutea acestora, se poate spune că pentru statul depersonalizat creştinismul devine incomod.

Incă puţin, şi lumea nu Mă va mai vedea; dară voi Mă veţi vedea, căci Eu traiesc, şi voi veţi trai (Io. 14: 19). Veţi trăi vecinie cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, ca adevărat chip al Absolutului, ca persoane depline: Petru, Ioan, Andrei, Pavel, şi aşa mai departe.

Singur Dumnezeu în Treime de Persoane este purtător al plinătăţii Fiinţei absolute. Strălucirea începătoare a oglindirii acestei Lumini s’a dat în primii ani ai creştinismului: Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una, şi nici unul nu zicea că dintru averile lui este ceva al său, ci erau lor toate de obşte... Şi nimenea era lipsit între ei; că toţi cari aveau ţarini sau case, vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele apostolilor, şi se da lafieştecare dupre cum cineva avea trebuinţă (Fap. 4: 32; 34-35). Şi este limpede din Scripturi că astfel de dispoziţii printre cei credincioşi erau urmarea revărsării Duhului Sfânt asupra lor: Iar Petru a zis: Anahia, pentru ce a umplut satana inima ta, să minţi tu Duhului Sfânt şi să ascunzi din preţul ţarinei? Au nu rămâind, ţie rămânea? Şi vânzându-se, întru a ta stăpânire era? Căci ai pus întru inima ta lucrul acesta? Nu ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (Fap. 5: 3-4).

Aceasta se ivea ca o oarecare pârgă a noului chip al vieţii omenirii după porunca: Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine. La întrebarea legiuitorului: „Şi cine este aproapele meu?” (Lc. 10: 29), Domnul, printr’o pildă, a atras atenţia către Samarinean (Lc. 10: 30-37). In împrejurările acelei vremi, Samarinenii erau vrăjmaşii Iudeilor. înţelesul deplin al pildei: tot omul, întreaga omenire îmi este aproapele, este viaţa mea. Iată personalismul creştin - Persoana, chipul Absolutului, poartă în sine toată plinătatea fiinţei omeneşti: Unul este Tatăl nostru cel din ceruri, iară noi toţi - fraţi sântem (cf. Mt. 23: 8-9).

In istoria lumii noastre noi nu vedem decât obştile monahiceşti unde, după chipul dat în Faptele Apostolilor, cei ce au venit liber, cei ce au crezut în Hristos, s’au unit în grupuri spre a păzi acest principiu. întrucât experienţa mea de mai mult de o jumătate de veac a monahismului îmi îngăduie să mă exprim, pot să spun că până şi în mănăstiri adevăratul „comunism” evanghelic nu se înfăptuieşte deplin. Aceasta pentru că a păzi „cea de-a doua poruncă” nu pot decât cei cari au ajuns la nepătimirea dragostei atotcuprinzătoare. Ce anume din cele de mai sus putem aştepta din partea comunismului marxist? Acesta din urmă se impune cu necontenită silnicie asupra tuturor cetăţenilor săi, făurind în loc de Rai un iad de nesuferit: statul devine obştii întregii populaţii o temniţă. Cei mai josnici din punct de vedere intelectual sau moral alcătuiesc „aparatul” violenţei lui generalizate. Iată ce predomină astăzi în lumea întreagă, ca pretinsă întruchipare a ideii comuniste. Adepţii acestei doctrine de rea obârşie se socotesc a fi umanişti de înaltă statură, oricât de curios ar părea. Iar aceasta bineînţeles, pentru faptul că ei sânt potrivnicii unei alte nelegiuiri legalizate: capitalismul democrat. Lupta deschisă, fioroasă între cele două sisteme politico-sociale „umaniste” duce la un număr neînchipuit de mare de suferinţe pentru cea mai mare parte a omenirii. Capitalismul îşi clădeşte palatele pe mări de sânge şi munţi de cadavre, rezervând oarecari libertăţi unor anume pături sociale. Comunismul zdrobeşte toată libertatea: a conştiinţei, a gândirii, a alegerii locului de trai, a participării la cultura mondială, a comunicării cu reprezentanţii civilizaţiei mondiale, a presei, şi multe altele asemenea lor. Totul este zdrobit în chip terorist, pretutindenea domină elementele, duhovniceşte, cele mai joase; încălcate sânt toate cari ar putea părea drepturile cele mai fireşti ale omului.

Istoria lumii este plină de contradicţii fără soluţie. Cu lepădarea lui Hristos, sfârşitul apocaliptic devine de neocolit: lumea va arde în focul făurit de înşişi oamenii. Procesul creştin, Dumnezeu- omenesc, nu cucereşte decât cea mai neînsemnată parte a omenirii. Dar poate că anume această aleasă parte de năpăstuiţi ai iubirii se va arăta ca sensul Istoriei. Fiecare dintre cei mântuiţi de Hristos este o valoare netrecătoare.

Toţi carii până astăzi nu au dorit să primească în chip înţelegător, lăuntric, duhovniceşte, faptul că omenirea este una în esenţa ei, ci năzuiesc mai departe la dominarea şi stăpânirea asupra fraţilor, vor fi nevoiţi să recunoască această unime, dar din afară, siliţi de evenimente - istorice şi eshatologice.

Insă aceasta din urmă, adică atunci când oamenii vor recunoaşte egalitatea lor cu fraţii prin silire din afară, nu va da omului lumina vieţii vecinice, pentru că ea este lumina libertăţii asemănătoare Dumnezeirii. Când oamenii, din lăuntru, în duhul poruncilor lui Hristos, ajung la această cunoaştere, o astfel de înfrăţire este netăgăduita înfăptuire a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Când însă înfrăţirea apare ca urmarea unei constrângeri din afară, cu sila, atunci ea se înfăţişează în chipul ei denaturat, adică lipsită de dragoste şi de libertate şi plină de dezbinări lăuntrice şi vrăjmăşii, ca şi mai înainte.

Toată reaua dobândire - toată va pieri!

Hristos despre Sine a spus: „Eu sânt Adevărul şi Calea şi Viaţa”, şi aceste trei una sânt. Nu este cu putinţă a dobândi Adevărul - Binele, pe calea nedreptăţii, silniciei, minciunii, omorului.

Arhim. Sofronie Saharov

Fragment din cartea "Naşterea întru împărăţia cea Neclătită", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Naşterea întru împărăţia cea neclătită"

 

19 Ianuarie 2021

Vizualizari: 198

Voteaza:

Chip si asemanare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE