Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră harisma tămăduirii bolilor o consecinţă a dragostei. Iar despre aceasta scrie: „Cel care a izbutit să dobândească dragostea de oameni cea firească, odată cu omorârea desăvârşită a iubirii de sine, primeşte harisma tămăduirilor. "

O astfel de harisma a primit şi Stareţul. A tămăduit pe mulţi care sufereau de boli incurabile, cancer, leucemie, boli de inimă, paralizie, orbire şi a dezlegat sterpiciunea multor femei.

De obicei cunoştea de mai înainte problema şi evoluţia ei. Dacă vedea credinţă la bolnav şi că vindecarea nu-l va vătăma duhovniceşte, numai prin cuvintele: „Nu ai nimic, eşti bine", bolnavul pleca sănătos. Uneori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaşte şi îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului.

*
Odată Stareţul a povestit următoarele: „Ieri (iulie 1992) au adus aici un copil de zece ani complet orb. De îndată ce l-am văzut, l-am întrebat:

- Copilul meu. Ce vrei să-ti dea Hristos?

- Vreau să devin un copil bun, a răspuns acela.

Şi înainte de a apuca să mă rog, copilul şi-a dobândit vederea."

Stareţul a povestit acest fapt ca să mângâie un alt orb, dar a ascuns contribuţia sa personală, precum făcea şi în alte cazuri, când spunea simplu că: „Cutare nu are nimic şi se va face bine."

Qolias Matei din Ioanina mărturiseşte: „Fiica unui prieten de al meu avea şaptesprezece ani şi suferea de scleroză în plăci şi începuse să paralizeze. Am mers la Stareţ şi i-am spus despre ce este vorba. Atunci el i-a spus tatălui fetei:

- Qheorghia se va face bine şi va merge să studieze.

* Intr-un an de zile starea sănătăţii copilei s-a îmbunătăţit văzând cu ochii. Qheorghia s-a făcut cu desăvârşire bine şi apoi a studiat la Atena. De atunci
nu s-a mai îmbolnăvit."

*
Domnul P., scafandru de meserie, era cu desăvârşire deznădăjduit. Primul său fiu s-a născut cu o problemă acută de respiraţie. Medicii îi dădeau foarte puţine speranţe de supravieţuire. Cineva i-a propus să meargă şi să-l roage pe Stareţul Paisie pentru fiul său. Plin de agonie, dar cu o nădejde ascunsă, a ajuns la „Panaguda". Stareţul era bolnav, dar cu toate acestea îl aştepta rezemat de poarta de sârmă a curţii. De îndată ce l-a văzut, i-a şi spus:

- Fiule, nu pot să te primesc, căci sunt foarte bolnav. Mergi însă la spital şi ia-l pe fiul tău de acolo, pentru că nu are nimic.

Auzind acestea s-a pierdut cu totul şi nu a putut nici măcar să-i mulţumească. A început să plângă şi să alerge spre Karyes. A telefonat soţiei sale, iar aceea i-a confirmat emoţionată minunata schimbare a copilului.

Faptul acesta s-a petrecut în 1993. Astăzi, după atâţia ani, micul Atanasie este cu desăvârşire sănătos. Atunci domnul P. nu a izbutit să-i mulţumească Stareţului pentru că după puţină vreme el a ieşit din Sfântul Munte pentru totdeauna. Recunoştinţa sa însă şi-o arată adeseori la mormântul Stareţului şi o dată pe an la „Panaguda". Atunci când a venit pentru prima dată în Sfântul Munte după adormirea Stareţului a cerut părinţilor de la Colibă să-l lase să stea puţin în bisericuţă ca să se roage. După câteva minute însă a ieşit emoţionat şi a strigat cu lacrimi în ochi:

- Stareţul este aici! Stareţul este aici! In vreme ce eu îi mulţumeam s-a mişcat podeaua bisericuţei."

*
Mărturia lui P.D. din Tesalonic, absolvent al Atoniadei: „In anul 1989 un oarecare elev de la Atoniadă I.M. s-a îmbolnăvit de cancer. I s-a descoperit o tumoare în spatele unui ochi. Dar înainte de a intra în spital pentru operaţie, într-o sâmbătă a mers cu tatăl său Ia Stareţ. Tatăl copilului îl implora cu lacrimi în ochi pe Stareţ să se roage lui Dumnezeu şi îl întreba cu insistenţă dacă se va face bine.

Atunci el i-a spus cu siguranţă:

- Nu te mâhni, nu are nimic.

Au plecat amândoi de la Stareţ oarecum mângâiaţi. Miercuri când au mers pentru operaţie, medicii au constatat, în urma analizelor, că tumoarea dispăruse. Nu mai exista nimic, lucru care i-a lăsat uimiţi.

Atunci tatăl şi fiul au înţeles ce se întâmplase şi în următoarea sâmbătă au mers iarăşi bucuroşi în Sfântul Munte la Stareţ ca să îi mulţumească. Tatăl a început iarăşi să plângă dar de această dată cu lacrimi de bucurie deoarece, cu rugăciunile Stareţului, nu a fost nevoie să-i scoată ochiul fiului său."

*
Mărturia lui Korţinoglu Ioan din Koniţa: „In anul 1991 sau 1992 am mers la «Panaguda» împreună cu «compatriotul meu Policarp Kiparisi. Acolo erau mulţi închinători şi astfel am aşteptat să ne vină rândul. La un moment dat am observat pe cineva, care stătea aşezat mai deoparte, şi privea la Stareţ părând foarte emoţionat. Atunci l-am întrebat:

- Vi se întâmplă ceva?

Acela emoţionat a început să-mi povestească că fiica lui care de la naştere nu vorbise, la vârsta de şapte ani a vorbit cu ajutorul rugăciunilor Stareţului, înainte de aceasta merseseră la mulţi medici, chiar şi în străinătate şi cheltuiseră mulţi bani. Acel creştin era un învăţător din Preveza.

Stareţul a adeverit aceasta atunci când a fost întrebat. Timp de aproape un an a făcut rugăciune, dar au ajutat şi părinţii. Maica Domnului îi descoperise că fetiţa va vorbi şi l-a pregătit pe tatăl ei pentru aceasta. In Vinerea Mare fetita l-a îmbrăţişat pe tatăl ei spunându-i: «Să avem un Paşte fericit, tată!»."

*
Mărturia unui închinător: „Eu mă numesc K., iar soţia mea A. Ne-am căsătorit în 1989 şi mulţi ani nu am putut dobândi copii. Am mers pe la mulţi medici, dar nici unul nu ne-a putut ajuta.

Pentru aceasta în primăvara anului 1993, l-am vizitat pe Stareţ ca să-l rog să ne ajute în problema noastră. Părintele Paisie primea închinătorii afară. Când a venit clipa să-i vorbesc, m-a prins de braţ şi m-a întrebat ce vreau. I-am destăinuit problema noastră, iar el mi-a spus:

- Ascultă, fiul meu, femeia ta va face copii. Ea este ca arborele care are foarte multă sevă. In aceste cazuri pomicultorii crestează puţin trunchiul copacului, astfel încât să poată ţine rodul.

Auzind acestea sufletul mi s-a liniştit şi am simţit că nu mai păşeam pe pământ.

Am avut atâta încredere în cuvintele Stareţului, încât de atunci nici eu, nici soţia mea nu ne-am mai neliniştit. La un an după adormirea Stareţului, medicul i-a spus soţiei mele că trebuie să facă o mică intervenţie chirurgicală, adică să fie crestată în adevăratul sens al cuvântului. După aceasta a rămas însărcinată şi am dobândit pe Stela. Acum mai avem încă doi copii, pe Dimitra şi pe Vasile-Paisie."

*
Ieromonahul A. povesteşte: „O oarecare femeie era căsătorită de paisprezece ani şi nu avea copii.

Adeseori se revolta şi spunea: «De ce Dumnezeu nu-mi dă şi mie un copil?» I-am povestit Stareţului despre aceasta, iar el mi-a spus: «Ei, să facă şi ea un copil, cş să nu mai cârtească.» Şi într-adevăr după un an acea femeie a dobândit un copil."

Mărturia doamnei Anastasia: „Marea mea dorinţă era să dobândesc un copil, să devin mamă. Auzisem despre Părintele Paisie, despre binecuvântările şi sprijinul pe care le dădea oamenilor îndureraţi. In primăvara anului 1989 am vizitat Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, deoarece Părintele Paisie se afla acolo.

Stareţul primea lume toată ziua de dimineaţă până seara. Aşteptam şi eu la rând. La un moment dat o maică ne-a înştiinţat că nu va mai primi pe nimeni separat, ci numai va da binecuvântare tuturor celor care se află de faţă. Trebuia însă să-l văd separat şi să-i vorbesc. Eram neliniştită. Atunci am mers la monahia care se afla lângă camera unde primea Stareţul şi i-am spus:

- Am mare nevoie şi trebuie să-l văd. Mu o să-l ţin mult.

Atunci maica m-a condus în camera Stareţului. Când m-a văzut Stareţul mi-a spus:

- Linişteşte-te, fiica mea, linişteşte-te! Mă voi ruga pentru tine. Lasă ceea ce ai scris. Vei dobândi un copil.

Şi într-adevăr la vreo două-trei luni după aceea am rămas însărcinată. La 13 iulie 1990 a venit pe lume un băieţel, căruia, la botez, i-am pus numele de Arsenie.

Dar nu toţi bolnavii care veneau la Stareţ se tămăduiau. Dacă unii se făceau bine înainte ca Stareţul să apuce să se roage pentru ei, alţii însă nu se tămăduiau deşi el făcea multă rugăciune pentru ei. Motivele erau diferite. Odată s-a rugat mult pentru cineva, dar fără nici un rezultat. Atunci şi-a dat seama că se întâmplă ceva. Intrebându-l pe bolnav, a aflat pricina şi după ce mai întâi l-a ajuţat să se aranjeze duhovniceşte, l-a tămăduit.

Unora le spunea că nu se vor face niciodată bine. In ciuda rugăciunilor stăruitoare. Dumnezeu lăsa la unii boala ca un chip de asceză mai înaltă, astfel încât prin răbdare să dobândească Raiul. Stareţul spunea: „Pe unii Dumnezeu nu-i face bine ca să nu-şi piardă răsplata. Precum un tată nu dă averea sa copiilor ca să nu o risipească.

Atunci când medicii nu ne pot ajuta, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să facă (cu putinţă) «cele cu neputinţă la oameni.» Dumnezeu ştie de ce avem noi nevoie. Atunci când şi Dumnezeu nu ne aude, trebuie să ştim că El, care din fire este bun, vrea să ne dea ceva mai bun. Numai să-L rugăm să ne dea răbdare."

Mărturia lui Constantin Meliţu din Argos: „De vreo treizeci de ani sufăr de sindrom neurologic cronic cu paralizie şi spasme, şi sunt ţintuit într-un cărucior pentru invalizi. In vara anului 1981 am fost găzduit la Sfânta Mănăstire Grigoriu din Sfântul Munte. Intr-o zi s-a apropiat de mine un închinător grec, mare antreprenor, şi mi-a spus că suportă el toate cheltuielile pentru a merge în America unde medicina a evoluat şi se poate face transplant de celule nervoase.

Dorinţa de a merge iarăşi pe picioarele mele s-a aprins atât de mult înlăuntrul meu, încât m-au năpădit gândurile care îmi spuneau că ar fi bine să întreprind ceea ce mi-a propus acel închinător. Atunci mi-am spus gândurile unor părinţi din mănăstirea care mă găzduia, dar aceia m-au descurajat spunându-mi:

- Constantine, stai cuminte! Să nu pleci nicăieri!

- Da, da! Să nu plec nicăieri. Dar Sfinţiile Voastre nu ştiţi cât sufăr eu.

A doua zi, însoţit de părintele Timotei, m-am îndreptat spre Karyes ca să ne întâlnim cu Stareţul Paisie. Voiam să-l întreb dacă trebuie să merg în America. La ora cinci dimineaţa, în vechiul dispensar din Karyes, a avut loc întâlnirea cu Părintele Paisie. Stareţul a venit în Karyes deoarece era foarte greu pentru mine să cobor la «Panaguda» din pricina paraliziei mele.

Mi-a ascultat gândurile, apoi m-a însemnat pe cap în semnul Crucii cu Moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul, pe care le purta cu el. După aceea mi-a apucat picioarele cele paralizate şi a început să le sărute spunând:

- Picioruşe, picioruşe! Acestea te vor duce în Rai şi tu nu înţelegi. Apoi a adăugat:

- In America să nu mergi, deoarece acolo te vor face animal de experiment.

De îndată ce am auzit cuvintele Stareţului m-am liniştit. Apoi privindu-mă drept în ochi mi-a spus din nou:

- Ridică-te să mergem puţin!

Am crezut că glumeşte cu mine şi de aceea l-am privit nedumerit. Dar el îmi spuse iarăşi:

- Haide, ce faci? Nu te ridici?

- Gheronda, nu pot! i-am răspuns. Nici nu ştiu cum merge cineva.

Atunci m-a luat în braţe, m-a ridicat de pe pat şi am început să mergem, în timp ce el se ruga cu lacrimi în ochi şi rostea ceva ce nu am putut înţelege.

Simţeam că păşesc de parcă aş fi avut aripi. Văzându-mă că stau în picioare m-am emoţionat atât de mult, încât am început să plâng în hohote. După aceea Stareţul m-a pus în cărucior, iar el aşezându-se pe un scaun lângă mine, mi-a spus:

- Ascultă, fiul meu! Dumnezeu nu vrea să te faci bine niciodată. Inspre mai rău vei merge, dar înspre mai bine nu. Dar să ştii că toţi aceşti oameni care se adună în jurul tău şi te slujesc, se mântuiesc în felul acesta ajutând şi în acelaşi timp folosindu-se fără saşi dea seama şi astfel tu devii un mijloc de mântuire al sufletelor lor. Dumnezeu aceasta cere de la tine. De aceea să nu pleci niciodată din Argos."

*
Existau şi alte cazuri mai grele, precum spunea Stareţul: „Pentru unii fac ani de zile rugăciune şi nu se folosesc deoarece au încăpăţânare, împotrivire, egoism. Şi spun: „De ce Dumnezeu nu ne dă lucrul acesta?” Dar de ce să li-l dea? Ca să-i facă mai egoişti, mai încăpăţânaţi? Fiu le va fi de folos dacă Dumnezeu le va da acel lucru.

Procedând astfel este ca şi cum ar porunci lui Dumnezeu. în timp ce dacă ar fi spus: «Dacă vrei, dă-mi lucrul acesta». Dumnezeu ar fi făcut ceva cu ei. Felul de a te ruga să fie smerit."

In epistola sa din 18 septembrie 1967 Stareţul scria: „De multe ori am stăruit în rugăciune pentru diferite subiecte personale sau ale altor persoane, dar după aceea am fost nevoit să cer iertare de la Dumnezeu şi să-l cer exact cele contrare. De atunci mă rog ca să dea, ca un Părinte bun, ceea ce este de folos pentru suflet, deoarece toată Jertfa Sa s-a făcut pentru a rândui sufletele noastre în Rai lângă El."

Stareţul nu era părtinitor, nici nu făcea deosebire.

«Voia lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare om. Lucrul sigur este că toţi erau mângâiaţi şi întăriţi de către Stareţ.

Dacă nu premerge tămăduirea sufletească, cea trupească singură nu ajută la nimic, pentru că, de obicei unii ca aceştia revin la acelaşi mod de viaţă păcătos.

Minunile aveau un caracter mântuitor. Aceasta urmărea şi Stareţul. Adică, nu numai să se tămăduiască bolnavul, ci, mai mult decât atât să se mântuiască sufletul său, pentru care însuşi Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a vărsat Sângele Său. Fireşte, cea mai mare minune pentru cei care se vindecau era faptul că se întăreau în credinţă, deveneau creştini conştienţi, îşi vindecau sufletul de patimi şi îl slăveau zi şi noapte pe Dumnezeu. Iar lucrul acesta are o valoare nespus mai mare şi dăinuire veşnică. Stareţul voia ca şi bolnavii să împreună-lucreze cu el la tămăduirea lor. Să facă fie şi cea mai mică jertfă pentru Hristos, de pildă, să-şi taie o patimă, fumatul, băutul sau altceva.

Atunci când cei vindecaţi voiau să-i dăruiască ceva drept recunoştinţă, nu primea. Cerea de la ei numai să se aranjeze duhovniceşte, să se spovedească, să se împărtăşească şi să trăiască ca nişte creştini buni. Nu le cerea să facă milostenii mari, să zidească biserici etc, nici nu punea asupra lor poveri greu de dus. Acestea le lăsa la bunăvoinţa lor. Bucuria lui era mare atunci când, împreună cu tămăduirea trupească, se vindeca şi sufletul bolnavului, se folosea întreaga lui familie şi slăveau pentru aceasta Numele lui Dumnezeu.

Ierom. Isaac.

Viata cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Viata cuviosului Paisie Aghioritul"