Invierea si Inaltarea Domnului incununarea a operei de Rascumparare

Moartea si invierea ! Iata pragurile care cutremura existenta fapturii omenesti. Si sunt cutremuratoare pentru ca ele regleaza aparitia "ex nihilo" a existentei noastre, sau, invers, indicatia unei intoarceri la nimic a existentei noastre trupesti.

Dar daca pentru crestin moartea apare cutremuratoare si totusi fireasca in masura in care e obligatorie, in schimb, moartea Celui "in care salasluieste trupeste toata Dumnezeirea" (Col. II, 9) nu mai este usor de acceptat. Ea poate fi inteleasa insa o data cu premisele oricarei credinte crestine : Dumnezeu a voit sa moara pe cruce Omul-Iisus, ca in El sa moara toata natura adamica a omenescului; tot ce a participat odata la pacat in Adam, a participat acum la omorarea pacatului pe Cuce, partas facandu-se si Invierii. Numai ca Mantuitorul a inviat in acelasi trup lasat cu trei zile inainte in mormant si regasit neschimbat, iar ceilalti vor invia in trupurile readunate de Dumnezeu, intr-o stare de nestricaciune, proprie vesniciei.

Invierea cu trupul a Domnului nostru Iisus Hristos inseamna doar intoarcerea, dupa biruinta asupra iadului, a sufletului omenesc purtat de dumnezeiasca persoana a Logosului: intoarcerea intr-un trup pastrat nealterat prin permanenta Dumnezeirii unite in chip nedespartit de toate elementele complexului psiho-somatic al lui Iisus, Durnnezeu-Omul.

Dar, inca in mormant fiind cu trupul, Dumnezeu-Cuvantul a dezlantuit asupra iadului valurile de lumina ale deplinei iertari divine, ridicand din conditia de umbra a "locuintei mortilor" toate sufletele dreptilor care-si asteptau de veacuri Stapanul, asa cum canta Biserica noastra: "Sufletul Tau cel indumnezeit, Mantuitorule, vistieriile iadului pradapdu-le, sufletele cele din veac impreuna le-ai inviat, iar trupul cel purtator de viata, tuturor nestricaciune a izvorat".

Incercand o schematizare a rascumpararii, s-ar putea sublinia ca Mantuitorul, prin moartea si invierea Sa :

- dezleaga, real si istoric, sufletele dreptilor - "celor ferecati in Veac" - facand astfel o prima judecata, o arvuna a celei universale, si le ridica in raiul "provizoriu" care va fi intarit si desavarsit dupa "sfarsitul" lumii si dupa restabilirea ei in conditiile indumnezeirii prin har ; - inviaza in trup real firea noastra, a umanitatii integrale, ridicand la inaltimi nebanuite firea omeneasca cea cazuta; si prin ridicarea omului la rangul pierdut, de stapan al tuturor stihiilor lumii, aducand si o valoare cosmica de reinviere si reconsolidare a lumii;

- inviaza astfel, virtual si pe fiecare ins omenesc, anterior sau urmator venirii Sale, pe care-l cuprinde in Sine ca pe un madular al Sau. (cum marturiseste Sfantul Apostol Pavel), ceea ce este definit in teologia ortodoxa ca "recapitularea" sau cuprinderea noastra in Hristos.

Actul acesta de o maxima importanta vitala - Invierea Mantuitorului prin care se creeaza din nou faptura si i se asigura mantuirea - Iisus Hristos il anunta deseori, cu insistenta chiar, si ucenicilor si multimii, si saducheilor si fariseilor (Matei XII, 39-40), tuturor repetandu-le adevarul pe care avea sa-l vadeasca in chip stralucit la vremea randuita. Ba mai mult chiar : pentru a obisnui oamenii cu gandul acesta si a-i face sa creada in El, le da nenumarate pilde de inviere, din care unele doar sunt semnalate de Evanghelisti si de Apostoli. Insusi Domnul afirma, la intrebarea ucenicilor lui Ioan Botezatorul : "Duceti-va si spuneti lui Ioan ce a-ti vazut si ce a-ti auzit (deci fusesera faptuite acestea pana atunci, - n.n.): orbii vad, ologii umbla, leprosii se curatesc, surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevesteste" (Luca VII, 22).

Pe langa aceasta, cunoscutele invieri povestite de Sfintii Evanghelisti, precum invierea fiului vaduvei din Nain (Luca VII, 14), invierea fiicei lui Iair (Luca VIII, 55) si impresionanta inviere a prietenului Sau, Lazar (Ioan XI, 43-45) - dovedesc puterea data Fiului, in cer si pe pamant, asupra vietii si asupra mortii - invierile acestea fiind totodata vestitoare ale invierii generale a fapturii, dupa calcarea mortii pe Golgota. In fiecare inviere din morti pe care o infaptuieste Iisus din Nazaret, poporul "mareste pe Dumnezeu" si se inspaimanta. Dar, cu tot "semnul lui Iona", care fusese vestit de prooroci si reamintit de Domnul (Matei XII, 39-40), cu toate, mentionarile cele mai clare si dezvaluite, ca atunci cand Mantuitorul anunta categoric moartea si invierea Sa dupa 3 zile - (Luca XVIII, 33), totusi - arata acelasi evanghelist - nici Apostolii insisi "nu au inteles nimic din toate acestea (Luca XIII, 34), caci vorba aceasta era ascunsa pentru ei si nu-si dadeau seama de cele spuse".

Cu toate minunile savarsite de Mantuitorul asupra Sa, sau asupra altora, nici dupa inviere, Apostolii nu au putut crede usor in realitatea actului dumnezeiesc al creatiei din nou, care se petrece la inviere, cu faptura omeneasca. Mai usor au crezut femeile mironosite (Maria Magdalena si "cealalta Marie") care nici nu fusesera prezente la aratarea Domnului in slava Sa pe muntele Taborului si nici atat de pregatite pentru misiunea de propovaduire, cum fusesera cei chemati si alesi. Totusi inimile lor au fost deschise adevarului acestuia; de aceea si Iisus cel inviat, lor li se arata intai, rasplatindu-le pentru credinta lor nelimitata in cuvintele Sale, pe care ele le primisera pe rugul aprins al dragostei lor.

Sfantul Evanghelist arata pe Maria Magdalena - aceeasi care a sarutat picioarele "Mirelui" inainte de Patimi stergandu-le cu parul sau - in acelasi gest de totala daruire si bucurie "cuprinzand picioarele Domnului in cea dintai aratare trupeasca a Lui, dupa ridicarea din morti (Matei XXVIII, 9 ; Marcu XVI, 9). Abia dupa aceea, Domnul slavei se arata si ucenicilor in Galileea, caci ei inca nu puteau cuprinde cu inima adevarul trupului inviat al lui Hristos. "Si, daca L-au vazut pe El, s-au inchinat Lui, ei cei care se indoisera" zice Sfantul Evanghelist Matei (XVIII, 17-18) ; iar Sfantul Evanghelist Marcu relateaza ca Domnul aratandu-se celor 11 ucenici ramasi, "i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor" (XVI, 14).

De aceea, pentru ca era de inteles uimirea omului trupesc fata de covarsitoarea dovedire a spiritualizarii "carnii", Fiul Omului se arata mereu unora si altora, pe drum, prin case, pe lacul Tiberiadei, in casa lui Simon, in drum spre Emaus, unuia, sau la doi, in grupuri mici, sau multimilor mari de cate 500 oameni (I Cor. XV, 6), in timpul celor patruzeci de zile petrecute pe pamant in trupul indumnezeit.

Pentru ce aceasta persistenta a Mantuitorului, in a repeta aratarile Sale timp de 40 de zile ? De ce, oare, nu a gasit Domnul necesar sa se arate marilor multimi intr-o covarsitoare realitate, o singura data? Pentru ca Dumnezeu cunoaste impietrirea inimii noastre. Inviat fiind cu trupul, preamarit de Tatal, Fiul lui Dumnezeu-Fiul Omului este inca chenotic, inca se micsoreaza la dimensiunile noastre pentru a mai petrece cu noi o vreme, la modul nostru limitat de existenta, intr-un trup care, pentru privirea de lespede a trupescului, trebuia pipait si cu mainile. "Oare, nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?" (Luca XXIV, 32). Si totusi, pentru cei doi ucenici intorsi la Ierusalim de la Emaus - din nou prezent Domnul, din nou este nerecunoscut, desi apare cu salutul Sau vesnic, "Pave Voua !", dar ucenicii, "incremeniti si infricosati, gandeau ca vad duh" (Luca XXIV, 37). De aceea, cheama El pe fiecare sa-I incerce realitatea materiala a trupului cu care bea si manca, de asta data insa, nu din necesitatea, nu din neputinta trupului, ci pentru a demonstra fireasca vietuire a trupului Sau omenesc, asa cum se intampla si in prezenta necredinciosului Toma (Ioan XX, 26).

In aratarile repetate ale lui Iisus cel inviat se petrece insa un revers al situatiei de pe muntele Taborului. Atunci, Fiul Omului aratase ucenicilor Sai fata Dumnezeirii, pentru a-i pregati sa inteleaga greutatea misiunii de tovarasi ai Celui ce avea sa fie rastignit si pentru a-i face sa cugete la magnificul act al indumnezeirii trupului, lucru care foarte greu avea sa poata fi inteles de credinciosii care nu fusesera martori ai vietii pamantesti a Mantuitorului. Intelegand dupa puterile lor acest lucru, ucenicii iubiti ai Domnului ar fi vrut sa ramana acolo (Matei XVII, 4).

Dupa moartea Mantuitorului insa Apostolii, care vazusera la Schimbarea la fata trupul Domnului stralucind in slava Dumnezeirii, nu au putut intelege usor putinta mortii Fiului lui Dumnezeu si s-au temut, indoindu-se ca Hristos a fost Dumnezeu in trup. De aceea, dupa inviere, Mantuitorul, chiar dupa ce Apostolii il recunosc si se inchina Lui, staruieste in aratarile Sale catre ucenici pentru ca sa le demonstreze ca El a inviat cu trupul omenesc pe care l-a avut si inainte de moarte : "Pipaiti-Ma, ca Duhul nu are carne si oase, cum Ma vedeti pe Mine avand" (Luca XXIV, 39-43).

Asadar, nu "neincrederea", ori "suspiciunea" fata de faptul Invierii Domnului este ceea ce caracterizeaza atitudinea Sfintilor Apostoli in vremea cat Domnul a fost cu ei de la inviere pana la inaltare, ci greutatea de a intelege ridicarea trupului omenesc la starea de indumnezeire in primul rand in cazul Mantuitorului insusi, si apoi in cazul tuturor celor ce prin credinta devin partasi ai trupului lui Hristos, cel intrupat, schimbat la fata, inviat si inaltat. Ceea ce constituia un lucru ce putea fi primit prin credinta, dar greu de patruns cu mintea. Credinta si greutatea de intelegere a Apostolilor a fost luminata si intarita insa in momentul cand a coborat peste ei Duhul Sfant in ziua Cincizecimii si El le-a dat putere sa inteleaga toate si sa treaca la propovaduirea lui Dumnezeu in trup, adevar inteles pe deplin.

Nasterea Fiului lui Dumnezeu din Duhul Sfant si din Fecioara este tot lucrarea Sfintei Treimi, ca si Invierea, ca si intemeierea Bisericii. Tatal trimite Duhul, Cuvantul se face trup prin adumbrirea Duhului, Tatal proslaveste pe Fiul care calca moartea si este "inviat de Duhul", care apoi coboara la Cincizecime, ca sa continue opera Fiului. Intruparea Logosului, ca si intoarcerea sufletului omenesc la trupul Sau, este o actiune sustinuta de Duhul, caci sub acoperamantul Duhului se petrece orice lucrare de innoire a firii omenesti, lucrare care, de altfel, poarta nume-le de induhovnieire. Si aceasta, pentru ca predominenta trupescului nu este decat un regres al spiritualizarii, care omoara si trupul insusi ; iar revenirea la ordinea fireasca a lucrurilor, modelarea unui trup duhovnicesc, este impreuna-lucrarea Treimii celei de o fiinta, care s-a facut vazuta in trupul muritor al lui Hristos, prin Care am recapatat "Duhul infierii" (Rom. VIII, 15). Caci lupta noastra nu este impotriva trupului, ci a duhului, spune Sfintul Apostol (Efeseni VI, 10).

Nu faptul ca purtam trup muritor si neputincios constituie un pacat ; ci ca murirea si nevolnicia lui se prelungesc impropriu si asupra sufletului, care este redus astfel la dimensiuni experimentale, limitat, comprimat, sufocat. In zona de suflare a Duhului, un suflet ca acesta este o monstruozitate care se cere anihilata. Iar dezrobirea sufletului si eliberarea lui din tirania capriciilor trupului, este posibila numai in impartasirea cu Trupul lui Hristos, dupa renasterea din apa si din Duh.

Acelasi Duh care inviaza pe Iisus, ne renaste si pe noi, in baia Botezului si prin aceasta omoara moartea trupului nostru. Duhul este cheia imparatiei lui Dumnezeu si El este Cel Care face trupul nostru vrednic de mantuirea in Hristos. El ne face partasi invierii Sale si ne-o asigura si pe a noastra. "Iar daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus din morti locuieste intru voi, El, Cel ce a inviat pe Iisus din morti, vii va face trupurile voastre cele muritoare", scrie Sfantul Apostol Pavel (Rom. VIII, 11).

Trupul nemuritor al Lui Hristos cel inviat este deci si chezasia nemuririi trupului nostru reinviat - dar numai virtual, pentru fiecare ins omenesc si o invitatie adresata fiecaruia, de a trece prin "asemanarea mortii lui, prin Botez, ca sa fie si partas invierii Lui" (Rom. VI, 4-5). Numai in felul acesta si numai pentru acestia, partasia Trupului hristic devine o realitate vesnic prezenta, izvor de daruri spirituale si de nemurire. Nu se poate obtine alta vesnicie fericita decat cea castigata noua de Hristos in trupul cel de o fiinta cu noi, in care a salasluit Cel de o fiinta cu Tatal. Relatia nedesfacuta a omenirii cu o Dumnezeire impacata si vesnic iubitoare este nadejdea invataturii crestine, care vede parga framantaturii sale - pe Hristos - participand la carmuirea lumii si astaptand sa judece lumea la incheierea sorocita ciclului de viata trupeasca inceput la portile Edenului. Caci Domnul petrece in trupul inviat, pe pamant, doar cele patruzeci de zile, pentru deplina convingere a crestinilor si spre incheierea testamentului ce avea de lasat pescuitorilor de oameni. Dupa aceea, El se retrage in lumina Sa cea "neapropiata", in care Curvantul salasluieste dinainte de veac, se inalta la ceruri, asa cum ne arata cartile sfinte.

Taina cea din veci ascunsa si de ingeri nestiuta se mai descopera inca si in ultima minune petrecuta cu trupul omenesc al Domnului : "spaimantatu-s-au cetele ingeresti, vazand pusa pe tronul parintesc firea omeneasca cea cazuta, caci in cele mai de jos ale pamantului era inchisa". Iar surpriza aceasta este cu atat mai puternica, cu cat "firea, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, este nu numai curatita de rautate si readusa in starea cea dintai, cand era "cu putin mai prejos decat ingerii", ci ea devine prin cohabitarea din Persoana Logosului, de o stralucire pe care o contempla cele mai pure fapturi ale creatiei : "Astazi ingerii au primit ceea ce doreau alta data ; astazi arhanghelii au vazut ceea ce pofteau odinioara, caci astazi firea noastra lumineaza ca un fulger, de pe tronul imparatesc si straluceste cu o slava si o frumusete nemuritoare".

Datorita perihorezei persoanelor Sfintei Treimi si a celor doua firi in Persoana Fiului, firea noastra apare in trupul inaltat al Mantuitorului ca o splendida faptura care trezeste un interes nou: ea participa acum la viata treimica in cel mai intim mod cu putinta pentru o faptura. Nici unul din duhurile create, cu toata curatia lor inimaginabila, mintile acelea pure, muntii aceia de foc, flacari care palpaie viu in jurul dumnezeiestii vieti - nu au fost fericite cu acest dar al infierii pe care numai cel creat dupa chipul si dupa asemanarea Divinitatii 1-a primit.

Inaltarea firii noastre la cer este prefigurata de aceasta parabola al carei sens este pe cat de neobisnuit, pe atat de dumnezeiesc. Ridicarea trupului omenesc la cer a avut, ca si invierea, unele antecedente in istoria neamului omenesc (ca cea a lui Enoh, sau cunoscuta inaltare la cer a lui Ilie, din Caftea IV Regi II, 11-12). Dar despre cele petrecute in Vechiul Testament este suficient sa mentionam ca ele se petrec cu oameni sfintiti, care depasesc comuna vietuire in trup a contemporanilor si a urmasilor lor, si care si-au curatit intr-atata faptura lor, ca Domnul a binevoit a le face parte de o dulce si nesimtita trecere din lumea aceasta in cea a vesnicei straluciri. Totusi, exista o mare deosebire si ca mod si ca sens si ca semnificatie.

Sfantul Ioan Gura de Aur, interpretand locul din Cartea IV Regi II, 11-12, face aceasta distinctie: Mantuitorul a fost insotit de ingeri in inaltarea Sa, "ca sa-i invete sensul urcarii la cer, pentru a nu socoti ca El s-a inaltat ca la cer, ca Ilie, ci s-a inaltat la cer.... Ilie deci s-a inaltat ca la cer, caci era rob; Iisus s-a inaltat insa la cer, caci era Stapan. Acela, in trasura de foc, iar Acesta pe nor.... Prin urmare, inaltarea lui Ilie este un mod de cinstire a robului de catre Stapan, facandu-l sa nu sufere moartea si ingroparea noastra.

Cu totul alt cuprins dezvaluie inaltarea trupului omenesc al lui Hristos: ea se transmite, are un sens ontologic de innoire a vietii omenesti de pana atunci, de asigurare a mantuirii tuturor prin ridicarea intregii firi a lui Adam si prin implinirea destinului omenesc in modul cel mai fericit. Apoi, inaltarea Domnului este precedata de moartea silnica si de invierea la care au participat toate elementele firii create, ca la actiunea marelui Domn al universului: pe langa cataclismul din timpul rastignirii, legiunile de ingeri inconjura trupul Domnului si slujesc invierea Sa, pe care o anunta mironositelor. De altfel, participarea - vazuta, sau nevazuta - a lumii ingeresti la toate miscarile Domnului Slavei pe pamant este anuntata de Mantuitorul chiar la inceputul propovaduirii Sale, imediat dupa chemarea Apostolilor: "Amin, amin graiesc voua (de acum) veti vedea cerul deschizandu-se peste Fiul Omului" (Ioan I, 52). Ingerii apar si la inaltarea Domnului (Fapte I, 10-11), dand explicatia: "Barbati galileeni, de ce stati uitandu-va la cer ? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut ducandu-se la cer". Este locul sa remarcam ca inaltarea Domnului - adeseori si invierea si chiar si schimbarea la fata, deci momentele de aratare a Duimnezeirii in slava Sa - atrage in consideratiile ce se fac asupra ei, fie in Sfanta Scriptura, fie in exegeza patristica, o seama de evocari eshatologice.

In paralelismul ce merge pana la cuprinderea vietuirii noastre in viata hristica, crestinii sunt chemati sa urmeze modelului lor si in invierea si in inaltarea care se va produce - apocaliptic - in sunetul de trambita al arhanghelului: "Pentru ca insusi Domnul intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer si cei morti intru Hristos vor inva antai... Dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi "rapiti", impreuna cu ei (cei adormiti) in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh si asa, pururea, vom fi cu Domnul" (I Tes. IV, 16-17). Inaltarea Domnului este deci - pe langa inaltarea firii noastre, a fiecaruia, odata pentru totdeauna - si modelul inaltarii pe care o va realiza personal fiecare urmas al lui Hristos. Trupul inaltat al Mantuitorului este cel in care am fost ridicati si noi, dar si trupul in care fiecare crestin isi vede idealul propriei sale realizari, pe masura careia creste si "indraznirea"- de a intampina in trup pe Domnul la a doua venire.

Comentand locul de la I Tesaloniceni IV, 16, Sfantul Ioan Gura de Aur compara inaltarea trupului Domnului cu aceea care se va petrece abia la sfarsitul veacului : "Tot astfel, cand va veni Domnul, cei care au indrazneala il vor intampina in vazduh, iar cei osanditi si care au pe constiinta lor multe pacate, asteapta aici pe Judecator. Atunci vom fi rapiti si noi".

Inaltarea Domnului este de asemenea inteleasa si de Sfantul Apostol Pavel (locurile citate si altele paralele) si de Sfantul Ioan Gura de Aur - si ca o arvuna a aratarii celei de a doua, cand Cel in trup va veni sa judece pe cei ce nu au stiut sa cinsteasca trupul facandu-si-l propriu Duhului, ci au alungat Duhul facandu-si pana si sufletul trupesc, adica impenetrabil spiritualitatii. Pentru acestia, Dumnezeu a dat inainte de intrupare pildele de induhovnicire din Vechiul Testament, pentru ca oamenii sa inteleaga o realitate pe care El avea sa o descopere integral, facandu-se El insusi continutul acestui adevar, ca unul ce este insusi Adevarul. Si orice inaltare trupeasca s-ar produce in timpul istoriei, ca si cea care se va produce la sfarsitul lumii constituie nu numai o imitare si o indeplinire a poruncilor divine, ci si o participare la inaltarea noastra anterioara in trupul lui Hristos.

Inaltarea Domnului cu trupul la cer reprezinta pentru crestin nu numai o dovada a indumnezeirii omului prin Hristos, ci o esentiala modificare a fapturii omenesti, o schimbare a ei intr-o vietuire luminoasa, pentru care moartea trupului nu mai este decat moartea rautatii lui. Imnografia Bisericii Ortodoxe exprima rolul de principiu constitutiv al invierii si inaltarii Domnului, pentru o noua intocmire obiectiva in ordinea ontologica a lucrurilor; trupul Lui a inscris si trupurile noastre si destinul lor sub legile unei ireversibile iconomii de inviere si stralucire.

Prin sederea de-a dreapta Tatalui a firii noastre in Hristos, s-a refacut legatura rupta de Adam, cu atat mai favorabil, cu cat cel ce o rupsese era om, iar Cel ce a reconstituit-o este Dumnezeu. Inrudirea omului cu Dumnezeu constituie de acum uimirea cea mare: darul parintesc facut fiilor omenesti prin Fiul lui Dumnezeu, Care ramane in slava ca un centru stralucitor al indumnezeirii omului, iar pe pamant se da spre mancare trupurilor ce se nasc cu povara pacatoseniei, spre paza impotriva raului si spre impartasire de viata vesnica. In aceste doua moduri Hristos ramane vesnic unit cu credinciosii, fiind in mijlocul lor pana la sfarsitul veacului. "Plinind randuiala cea pentru noi si cele de pe pamant unindu-le cu cele ceresti, Te-ai inaltat intru slava, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicidecum despartindu-Te, ci ramanand nedepartat si strigand celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra".

Nasterea, patima, invierea si inaltarea sunt evenimentele vazute in vietuirea ca om a Rascumparatorului nostru, Care - dupa intrarea in Slava Sa - continua misiunea de spiritualizare a omenirii rascumparate, in si prin Duhul, cea de a treia persoana a Sfintei Treimi, Care, pogorandu-se in "limbi de foc" la Cincizecime, a insemnat cu flacara Sa inceputul Bisericii si drumul propovaduirii Adevarului.

Anca Manolache

• Despre Inaltarea lui Hristos
  Publicat in : Credinta
• Inaltarea lui Hristos
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Inaltarea lui Hristos la cer si Pogorarea Sfantului Duh
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Icoana Inaltarii Domnului - talcuire
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh
  Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh