Drumul Crucii - Meditatie la Sfanta si Marea Sambata

„Sambata cea Mare si Sfanta” este ziua care leaga Vinerea cea sfanta, comemorarea Crucii de Ziua Invierii. Pentru multi, adevarata natura si simtire a acestei legaturi, necesitatea reala a acestei zile intermediare, ramane obscura. Pentru marea majoritate a acelora care merg la biserica, zilele „importante” ale saptamanii sfinte sunt vineri si duminica, Crucea si Invierea. Aceste doua zile raman, totusi, oarecum distincte. Exista o zi de tristete, apoi o zi de bucurie.

in aceasta succesiune tristetea este simplu inlocuita de bucurie. Dar dupa invatatura Bisericii exprimata in traditia sa liturgica, natura acestei succesiuni nu este o simpla substituire. Biserica proclama ca Hristos „a zdrobit moartea prin moarte”; aceasta explica faptul ca imediat inainte de inviere se plaseaza un eveniment in care tristetea nu este simplu inlocuita de bucurie, ci ea insasi transformata in bucurie. Sambata cea Mare este chiar aceasta zi de transformare, zi in care victoria se naste din chiar interiorul infrangerii, cand inainte de inviere ne este dat sa contemplam moartea mortii insasi. Si tot acest lucru este exprimat, mai mult inca: este in mod real actualizat – in fiecare an in aceasta minunata slujba a diminetii, in comemorarea liturgica care devine pentru noi un „prezent” care ne mantuieste si ne transforma.

Cand venim la biserica in dimineata Sambetei celei Sfinte, Vinerea tocmai s-a terminat din punct de vedere liturgic. Iata de ce tristetea zilei de Vineri este tema initiala, punctul de plecare al Utreniei zilei de Sambata. Aceasta slujba incepe ca o slujba de inmormantare, o tanguire, cu privire la moarte. Dupa cantarea troparelor de inmormantare si o tamaiere linistita a bisericii slujitorii se apropie de Epitaf (tesatura pretioasa, bogat impodobita pe care este reprezentata scena inmormantarii Domnului). Suntem in fata mormantului Domnului nostru, contemplam moartea Sa, infrangerea Sa. Psalmul 118 este cantat si la fiecare verset se adauga o cantare speciala care exprima oroarea oamenilor si stupoarea creatiei intregi in fata mortii lui Iisus:

„O, munti si valcele
Si multimi de oameni
Tanguiti-va si plangeti cu mine toti
Si jeliti cu Maica Domnului Ceresc”.

Si totusi de la inceput, insotind teama initiala de tristete si de tanguire apare o noua tema care va deveni din ce in ce mai mult vizibila. O gasim mai inainte de toate in acelasi psalm 118: „Fericiti cei fara prihana in caile lor, cei care merg in legea Domnului”. In practica noastra liturgica actuala, acest psalm este folosit numai la slujbele dedicate celor adormiti, de unde referirea sa „funebra” pentru credinciosii de rand. Totusi in traditia liturgica primara acest psalm era una dintre partile esentiale ale privegherii de duminica, comemorarea saptamanala a invierii lui Hristos. Continutul sau nu este deloc funebru: acest psalm este expresia cea mai deplina si cea mai curata a dragostei pentru Legea lui Dumnezeu, adica pentru planul divin in legatura cu omul si cu viata sa. Adevarata viata, aceea pe care omul a pierdut-o prin pacat, consta in a pastra, prin implinirea legii dumnezeiesti, aceasta viata cu Dumnezeu, in Dumnezeu si pentru Dumnezeu, pentru care el a fost creat.

„M-am veselit in calea marturiilor Tale
ca si cand as avea toate bogatiile” (v. 14)
„Voi cugeta la minunile legii Tale” (v. 16)

Si de vreme ce Hristos este imaginea implinirii perfecte a acestei legi, de vreme ce viata Sa absolut intreaga n-a constat decat in a implini voia Tatalui, Biserica interpreteaza aceste cuvinte ale psalmului ca adresate Tatalui de Hristos in mormant:

„Iata, eu am iubit poruncile Tale Doamne; in mila Ta viaza-ma” (v.159)

Moartea lui Hristos este dovada suprema a dragostei Sale pentru vointa lui Dumnezeu, a supunerii Sale fata de Tatal. Este un act de pura supunere, de incredere totala in aceasta voie, si pentru Biserica, tocmai aceasta supunere pana la sfarsit, aceasta smerenie desavarsita a Fiului este temelia si inceputul biruintei Sale. Tatal doreste aceasta moarte, Fiul o accepta, dezvaluind astfel o credinta neconditionata in perfectiunea vointei Tatalui si in necesitatea acestei jertfe a Fiului prin Tatal. Psalmul 118 este psalmul acestei supuneri si astfel el anunta ca in supunere triumful a inceput.

Dar pentru ce doreste Tatal aceasta moarte? Pentru ce este ea necesara? Raspunsul la aceste intrebari constituie cea de-a treia tema a slujbei noastre si aceasta se gaseste exprimata in strofele intercalate intre versetele psalmului 118. Ele descriu moartea lui Hristos ca si coborarea Sa in Iad. In limbajul concret al Bibliei, Iadul este imparatia mortii, acea stare de intuneric, de disperare si de distrugere care este moartea. Si de vreme ce el este imparatia mortii, pe care Dumnezeu n-a creat-o, si pe care n-a vrut-o, aceasta inseamna de asemenea, ca Stapanitorul acestei lumi este Atotputernic in lume. Satan, pacat, moarte, acestea sunt dimensiunile Iadului, continutul sau: „Pacatul a intrat in lume si prin pacat moartea” (Romani 5, 12). „Moartea a domnit de la Adam pana la Moise” (Romani 5, 14). Universul intreg a devenit un cimitir cosmic, si a fost condamnat la distrugere si la disperare.

Iata pentru ce ultimul dusman „este moartea”, (I Corinteni 15, 26) si distrugerea sa constituie scopul ultim al Intruparii. Intalnirea cu moartea este „ceasul” lui Hristos, cel despre care El Insusi vorbea: „Tocmai pentru acest ceas am venit” (Ioan 12, 27). Si acum acesta a venit si Fiul lui Dumnezeu intra in moarte. Parintii au descris in general acest moment ca un duel intre Hristos si moarte, intre Hristos si Satan, caci aceasta moarte trebuie sa fie sau ultimul triumf al lui Satan sau infrangerea sa decisiva.

Duelul se deruleaza in mai multe etape. Mai intai fortele raului par sa biruiasca; Cel Drept este rastignit, parasit de toti; El sufera o moarte josnica; ba mai mult El devine locuitor al Iadului, acel loc de intunecime si de disperare. Dar in acelasi moment apare adevaratul sens al mortii Sale. Cel care moare pe Cruce poseda viata in ea insasi, adica El are viata nu ca pe un dar primit din exterior, ceva ce I s-ar putea lua, ci ea este propria Sa esenta.

„In El era viata si viata era lumina oamenilor”.

Ca om, El poate intr-adevar sa moara; dar prin El chiar Dumnezeu intra in imparatia mortii, si gusta moartea. Aceasta este dimensiunea unica si incomparabila a mortii lui Hristos: omul care moare este Dumnezeu sau, mai exact Omul-Dumnezeu. Dumnezeu este Sfantul nemuritor; si numai in unitate fara confuzie, fara schimbare, fara impartasire si fara separare de Dumnezeu si de om in Hristos poate fi asumata de catre Dumnezeu moartea omeneasca, si poate fi invinsa si distrusa de dinlauntru, „zdrobita prin moarte”.

Acum intelegem pentru ce Dumnezeu doreste aceasta moarte, pentru ce Tatal la aceasta da pe Fiul sau unic. El doreste ca mantuirea omului, adica distrugerea mortii sa nu fie un act al puterii Sale – „Nu stii tu ca Eu pot sa rog pe Tatal sa-mi trimita pe loc mai mult de douasprezece legiuni de ingeri?” . Nici o violenta, insa, chiar salvatoare, ci un act al acelei iubiri, al acelei libertati, al acelei libere consacrari pentru Dumnezeu, pentru care El l-a creat pe om. Orice alta cale a mantuirii ar fi fost contrara naturii omului si n-ar fi fost deci o mantuire reala. De unde necesitatea intruparii si necesitatea acestei morti divine. In Hristos omul restaureaza supunerea si dragostea; prin Hristos omul poate sa invinga pacatul si raul. Era esential ca moartea sa nu fie numai distrusa de Dumnezeu, ci invinsa si doborata in natura umana insasi de catre om si in om. „Printr-un om a venit moartea; tot printr-un om vine invierea din morti” (1 Corinteni 15, 21).

Hristos accepta in mod liber moartea si despre viata Sa El zice ca „nimeni nu poate sa Mi-o ia, ci o dau de la Mine insumi” (Ioan 10, 18). Aceasta n-a fost fara lupta; „Si El incepe sa fie trist si abatut” (Matei 26, 27). Astfel s-a umplut masura pe deplin a supunerii Sale; aici se gaseste distrusa radacina morala a mortii, a mortii ca ispasire a pacatului. Toata viata lui Hristos este in Dumnezeu, dupa cum ar trebui sa fie toata viata omeneasca; si tocmai aceasta plenitudine de viata, aceasta viata bogata in sens si in continut, total plina de Dumnezeu biruieste moartea si-i distruge puterea. Caci moartea este inainte de toate absenta vietii, distrugerea vietii care s-a taiat de la singurul sau izvor. Si pentru ca moartea lui Hristos este o miscare a iubirii spre Dumnezeu, un act de supunere si de incredere, de credinta si de perfectiune, ea este un act de viata: „Tata, in mainile Tale incredintez duhul Meu” (Luca 23, 46), act care distruge moartea. Aceasta este moartea mortii insasi.

Acesta este sensul coborarii lui Iisus in Iad, al mortii Sale care devine victorie. Si lumina acestei victorii ilumineaza acum privegherea noastra langa mormant:

„Dar cum mori Viata ?
Si cum sezi in mormant?
Si imparatia mortii Tu o zdrobesti
Si pe mortii cei din Iad ii inviezi”.

„In mormant viata,
Pus ai fost Hristoase
Si cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut
Si viata lumii Tu ai izvorat”.

„O, ce bucurie.
Ce dulceata multa
A fost ceea ce-a umplut pe toti cei din Iad
Stralucind lumina Ta-n adancul lui”.

Viata intra in imparatia mortii, lumina divina inunda intunecimile infioratoare ale acesteia, si straluceste pentru toti aceia care locuiesc acolo, caci Hristos este viata tuturor, unicul izvor al oricarei vieti. El moare deci pentru toti, caci toti cei care ating viata, ating Viata insasi.

Coborarea in iad este intalnirea vietii tuturor cu moartea tuturor:

„Pe pamant ai venit, pe Adam sa-l mantui
Si pe-acesta negasind, jos Te-ai pogorat
Pan` la Iad Stapanul meu l-ai cautat”

Tristetea si bucuria incep lupta una cu alta si acum bucuria este pe punctul de a birui. Strofele s-au terminat; dialogul, duelul intre viata si moarte este la capatul sau. Si pentru prima data rasuna cantecul de triumf si de bucurie; este troparul bazat pe psalmul 118 (Eulogitaria),cantat la fiecare priveghere de dumineca, la apropierea zilei invierii:

„Soborul cel ingeresc s-a mirat vazandu-Te
Intre cei morti socotit fiind
Si puterea mortii stricand Mantuitorule
Si impreuna cu Tine pe Adam ridicandu-l
Si din Iad pe toti slobozindu-i”.

„Pentru ce miruri cu lacrimi amestecati,
Ingerul cel ce a stralucit la mormant, a zis mironositelor:
Vedeti voi groapa si intelegeti,
Ca Mantuitorul a inviat din mormant”.

Apoi vine frumosul canon al Sambetei celei Mari in care toate temele acestei slujbe, de la tanguirea funebra pana la victoria asupra mortii, sunt rezumate si aprofundate; el se termina cu aceasta invitatie:

„Sa se bucure faptura
Sa se veseleasca toti pamantenii
Ca vrajmasul, iadul, a fost pradat –
Femeile cu miruri sa iasa in intampinare !
Ca izbavesc pe Adam si Eva cu tot neamul
Si a treia zi voi invia”

De aici bucuria pascala ilumineaza slujba. Suntem inca in fata lui Hristos Cel din mormant, dar acesta ne-a fost revelat ca mormantul care da viata. In el zace viata. In el se naste o noua creatie, si inca o data, in a saptea zi, ziua de odihna, Creatorul se odihneste de toate lucrarile Sale. „Viata a adormit si Iadul tremura”, si noi contemplam aceasta Sambata binecuvantata, odihna solemna a Celui care ne redaruieste viata: „Veniti sa contemplam viata noastra inchisa in mormant.”. Sensul si adancimea mistica a acestei zilei a saptea, zi de implinire desavarsita, ne sunt acum revelate caci:

„Marele Moise a prefigurat in mod mistic aceasta zi cand a zis: Dumnezeu a binecuvantat a saptea zi. Iata Sambata cea binecuvantata, iata ziua de odihna in care Fiul unic al lui Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrarile Sale”.

Se inconjoara atunci biserica, in procesiune, cu Epitaful, dar aceasta nu este o procesiune funebra. Este Fiul lui Dumnezeu, Sfantul Cel Nemuritor care traverseaza intunecimile Iadului, vestind „lui Adam din orice generatie” bucuria invierii viitoare „asemenea luminii diminetii care tasneste din moarte”. El proclama ca „toti mortii vor invia, cei ce zac in morminte vor trai si toata creatia se va inveseli…”

Ne intoarcem atunci la biserica. Cunoastem deja misterul mortii datatoare de viata a lui Hristos. Iadul este invins, Iadul tremura. Apare atunci ultima tema, cea a invierii.

Sambata, cea de-a saptea zi savarseste, incheie istoria mantuirii, ultimul sau episod fiind victoria asupra mortii. Dar dupa Sambata vine prima zi a unei creatii noi, viata nou nascuta din mormant. Tema invierii incepe sa rasune in prochimen:

„Scoala-te Doamne, ajuta-ne noua,
Mantuieste-ne pentru dragostea Ta.
Dumnezeule cu urechile noastre am auzit.”

Ea se prelungeste in prima lectura, cea din profetia lui Iezechiel despre oasele uscate (Iez. 37). „Osemintele erau foarte numeroase pe pamantul vaii si erau complet uscate”. Aceasta este moartea triumfatoare in lume, sunt tenebrele, sentinta cea implacabila si universala a mortii. Dar Dumnezeu vorbeste cu profetul, vestindu-i ca nu acesta este destinul ultim al omului. Osemintele uscate vor auzi Cuvantul Domnului si mortii vor reinvia: „Iata ca voi deschide mormintele voastre si o sa va fac sa iesiti din mormintele voastre si va voi aduce iarasi pe pamantul lui Israel.

Dupa aceasta profetie, al doilea prochimen zice iarasi aceeasi rugaciune, lanseaza acelasi apel:

„Scoala-Te Doamne si mantuieste-ne intru numele Tau”.

Se va intampla aceasta ? Cum este posibila aceasta inviere universala ? Cea de-a doua lectura (I Corinteni 5, 6 si Galateni 3, 13-14) ne spune aceasta: „Putin aluat dospeste toata framantatura.”

Hristos Pastile noastre este acest aluat al invierii tuturor. Fiindca moartea Sa distruge insusi principiul mortii, invierea Sa este chezasia invierii tuturor, caci viata Sa este izvorul oricarei vieti. Versetele cu Aliluia care sunt si cele care vor deschide slujba Pastilor concorda cu raspunsul final, certitudinea ca timpul noii creatii, cel al zilei fara seara, a inceput deja:

„Aliluia!
Sa invieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui
Si sa fuga de la fata Lui cei care Il urasc !
Aliluia!
Cum piere fumul sa piara ei;
Cum se topeste ceara de fata focului”.

Lectura profetilor s-a terminat. Totusi nu am auzit decat profetii. Suntem inca in Sambata cea Mare in fata mormantului lui Hristos. Trebuie sa traim aceasta zi lunga inainte de a auzi la miezul noptii: „Hristos a inviat!” si inainte de a intra in sarbatoarea invierii. Iata de ce, cea de-a treia lectura (Matei 27, 62-66) ne vorbeste inca de mormant: „Au pecetluit mormantul si au pus straja”.

Probabil tocmai in acest ultim moment al utreniei devine vizibil sensul ultim al acestei zile intermediare. Hristos s-a ridicat dintre morti; invierea Sa o sarbatorim in ziua de Pasti. Totusi aceasta sarbatorire comemoreaza un eveniment unic al trecutului si anticipeaza un mister al viitorului. Este deja invierea, dar nu inca a noastra. Noi va trebui sa murim, sa acceptam moartea, separarea, distrugerea. Realitatea situatiei noastre in aceasta lume, in acest „eon”, este realitatea Sambetei celei Mari; aceasta zi este imaginea reala a conditiei noastre umane. Credem in inviere pentru ca Hristos a inviat din morti. Asteptam invierea. Stim ca moartea lui Hristos a invins puterea mortii si ca aceasta nu mai este sfarsit fara nadejde, finalul a toate. Botezati in moartea Sa, comunicam cu viata Sa care a rasarit din mormant. Primim Trupul si Sangele Sau care sunt hrana a nemuririi. Avem in noi garantia, anticiparea vietii vesnice. Toata existenta noastra crestina isi gaseste dimensiunea in aceste acte de comuniune cu viata cea noua in veacul cel nou al imparatiei. Si totusi noi suntem inca aici, si moartea este soarta noastra inevitabila.

Dar aceasta viata intre invierea lui Hristos si ziua invierii generale nu este oare chiar viata Sambetei celei Mari? Asteptarea nu este oare categoria fundamentala si esentiala a experientei crestine? Asteptam in dragoste, nadejde si credinta. Si aceasta asteptare a „invierii si a lumii Viitoare”, aceasta viata „ascunsa in Dumnezeu cu Hristos” (Coloseni 3, 3-4), aceasta crestere in speranta, insotita de dragoste si de certitudine, toate acestea constituie propria noastra „Sambata Mare”. Putin cate putin, toate lucrurile in aceasta lume devin transparente la lumina care emana din ea: „fata acestei lumi trece”, si aceasta viata netrecatoare cu Hristos devine valoarea noastra suprema si ultima.

In fiecare an, in Sambata cea Mare dupa slujba Utreniei asteptam noaptea Pastilor si plinatatea bucuriei pascale. Stim ca ele sunt aproape, si totusi cat de lenta este aceasta venire, cat de lunga aceasta zi! Minunata liniste si pace ale Sambetei celei Mari nu sunt ele oare simbolurile vietii noastre insasi in aceasta lume? Nu suntem noi in aceasta zi intermediara, in asteptarea Pastilor lui Hristos, pregatindu-ne pentru ziua cea neinserata a imparatiei Sale?

Sursa: Radio Reintregirea
 

.