Iconoclastii Epocii Basescu

 

Furiile iconoclaste au insotit, mereu, icoanele. De fiecare data, ele au supravietuit, cu o incapatinare uimitoare pentru cumintenia lor.

 

Pornite fie din interiorul, fie din afara crestinismului, episoadele iconoclaste au avut, mereu, temeiuri serioase. Icoana este un inamic redutabil. A fost considerata, pe rind, o incalcare a poruncilor divine, obiectivare a opiumului popoarelor si, acum, surpatoare de drepturi si de libertati fundamentale.

In Romania, e a doua oara, dupa ateismul agresiv al regimului comunist, cind statul este chemat sa tina icoanele departe de scoli. Rapid, ai spune ca asemanarea se opreste aici pentru ca sensul cererii e altul. Atunci, Partidul Comunist eradica traditii si credinte pentru a face loc unei ideologii unice, fara de Dumnezeu. Acum e vorba despre drepturile si libertatile fundamentale ale omului. E altceva. Dar, chiar e? Propun, timid, sa nu ne pacalim cu vorbe frumoase. Dezbaterea in legatura cu prezenta icoanelor in scoli nu are nimic juridic. Atita vreme cit nu se poate dovedi ca exista un raport de cauzalitate intre prezenta unei icoane pe peretele unei clase si infringerea libertatii de constiinta a unui singur elev din acea clasa, problema nu e juridica. E ideologica. Aici nu se infrunta partizanii legalitatii cu apologetii suprematiei divinului. Se infrunta doua filosofii de viata, doua viziuni asupra lumii, acutizate in asemenea masura incit au devenit ideologii: una liberala (in sens american), si alta conservatoare. Cred ca atragerea statului in aceasta infruntare este foarte periculoasa. Imi place sa cred ca traiesc intr-o tara in care lupta ideologiilor nu se transeaza prin ucaz, "manu militari".

 

Dupa parerea mea, cei care sustin cererea dlui Emil Moise comit doua erori. Prima, ca nu inteleg bine ce sint icoanele, ce semnificatie au obiectele asupra carora, cu responsabilitate civica, s-au napustit. "Prezenta icoanelor pe peretii salilor de curs exercita o presiune asemanatoare tablourilor cu Nicolae Ceausescu, prezente peste tot inainte de '89, si care impuneau o anumita atitudine", spune dl profesor de filosofie Emil Moise ("Adevarul", 22 nov.) "Efectul icoanelor ortodoxe de pe pereti este similar cu cel al unui panou publicitar la o bautura racoritoare agatat toata ziua pe peretii scolii", spune dl psiholog si jurnalist Mircea Toma ("Cotidianul", 15 nov.). Sigur, nu neg dreptul cuiva de a privi la fel orice obiect colorat de pe perete. Bannerele publicitare, indicatoarele spre closete, tablourile maestrilor flamanzi, afisele de meci, icoanele pot sa insemne, pentru cineva, acelasi lucru. Numai ca cei mai multi nu gindesc asa. Nu indraznesc sa sugerez iconoclastilor de azi sa viziteze citeva pasaje artistice ca sa vada, de pilda, ca icoana nu e afis propagandistic, ci fereastra spre Cer, nu e panou agitator si nici unealta perfida a prozelitismului, ci prilej de liniste interioara si de tatonare calma a altor lumi. As risca sa fiu luat in ris. Dar, totusi, sa iei ceva drept ceea ce tu crezi ca e, fara sa te gindesti la ceea ce a vrut omul care a confectionat lucrul sa transmita si, mai ales, la ce a vrut cel care expune lucrul in public sa exprime, mi se pare o dovada de ingustime mentala inspaimintatoare. In mintea dlui Moise si a sustinatorilor sai, in scoala romaneasca icoana nu trebuie sa fie mai mult decit un obiect didactic pe care profesorul de religie il aduce dupa el, cam cum aduce profesorul de anatomie scheletul sau profesorul de geografie harta fizica a lumii. Numai ca icoana, in sens plastic, nu arata nimic. Un chip si atit. Nu e, nici macar, o fotografie. Icoana isi descarca simbolul numai daca prezenta ei e permanenta si, de aceea, ea nu poate fi obiect didactic decit pentru un invatamint ateu si sper ca dl Moise face distinctia dintre ateism si laicitate.

 

A doua eroare tine de un fel de fundamentalism civic, cultivat de unii cu fervoarea unei mode extravagante. Sint oameni care cred ca spatiul public si, mai precis, acel spatiu administrat de stat, trebuie sa fie aseptic, fara urma de optiune, de o perfecta neutralitate. Spatiul public pur, adica un spatiu public vid din punct de vedere spiritual, este una dintre cele mai rele consecinte ale corectitudinii politice dusa la acea limita la care ea este, cu adevarat, inacceptabila. Intii, ca spatiul public apartine tuturor, ca de-aia e public. De aceea, e firesc ca spatiul public al unui popor care e in proportie de 85% ortodox arata intr-un fel, diferit de cel al unui popor care este 99% islamic si cu totul altfel decit cel al unui popor compus in proportie de 88% din atei. Or, chiar asta ma tem ca reprezinta demersul dlui Moise: o plingere administrativa impotriva firescului.

 

Mie mi se pare ca efectul primordial al icoanei asupra unui copil este de ordin moral si nu de ordin religios. Prezenta unui chip cu aura mistica moralizeaza si nu indobitoceste - cel putin asa simt eu. Spaima ca icoanele din clase vor transforma copiii in hoarde de sclavi incatusati care se tirasc fanatizati la picioarele Preafericitului, mi se pare pura halucinatie. Imi veti spune ca un copil ateu se simte lezat. Chem, iarasi, la realism. Nu exista copil ateu, exista doar copii ai caror parinti sint atei si, mai departe, exista parinti care transmit sau nu asupra copiilor militantismul lor. Sint parintii atei care, de pilda, explica copilului ca icoana este un obiect estetic care are, maximum, insemnatate morala, dupa cum sint si parintii atei care explica copilului ca trebuie sa se simta opresat de prezenta icoanei pe perete. In orice caz, nu icoana lezeaza copilul. Ceea ce i se spune copilului acasa ca reprezinta icoana e de natura sa il faca confortabil sau aprehensiv in prezenta icoanei.

Sever Voinescu

.