Viata de veci

 

Suprema apropiere a lui Dumnezeu de oameni, deci suprema revelare a lui Dumnezeu in Iisus Hristos, ca si suprema slava a omenitatii lui Iisus Hristos si a tuturor dreptilor se arata in starea la care suntem ridicati noi prin judecata. Aceasta o asteapta si ingerii cu frica si cu cutremur.

 

Dar slava aceasta se va revela tot mai mult in vecii vecilor. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Fericit este deci cel ce L-a prefacut in sine, prin intelepciune, pe Dumnezeu, om. Caci dupa ce a implinit infaptuirea acestei taine, primeste prefa­cerea sa in Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va inceta de a se savarsi pururea. Pentru ca Cel ce lucreaza aceasta in cei vrednici, fiind nehotarnicit dupa fiinta, are nehotarnicita si puterea care lucreaza aceasta, ba intrece chiar orice nehotarnicire".

 

Sfantul Grigorie de Nyssa a numit intinderea necontenita a sufletelor de la unirea cu Dumnezeu, la mai multa unire, epectaza. "Exista o realitate necreata si creatoare a existentelor, care e pururea ceea ce este; aceasta, fiind pururea egala cu ea insasi, este superioara oricarei augmentari si oricarei diminuari si nu poate primi nici un surplus de bine. Dar deosebit de ea exista realitatea adusa la existenta prin creatie, care e pururea intoarsa spre cauza prima si e conservata in bine prin par­ticiparea la acea cauza prima, care o cuprinde in asa fel, ca ea se creeaza pururea, crescand prin augmentarea in bine, astfel ca nu se mai vede in ea nici limita, si o augmentare a ei in bine nu va fi circumscrisa printr-un sfarsit, ci binele actual, chiar daca pare a fi cel mai mare si desavarsit posibil, nu e niciodata decat inceputul unui bine superior si mai mare. Astfel se verifica cuvantul apostolului ca prin intinderea spre ceea ce este inainte, lucrurile ce pareau inainte desavarsite se uita. Dar realitatea mereu mai mare si care se arata ca un bine superior, atrage la sine afectiunea celor ce participa si-i opreste sa priveasca spre trecut, inlaturand amintirea bunurilor inferioare, prin gustarea bunurilor mai eminente".

 

Bunul de care se impartaseste actual largeste fiinta omului, facand-o capabila de participarea la bunuri si mai mari si trezindu-i o noua sete. Aceasta vine pe de o parte din faptul ca omul ca spirit nu poate fi nici el limitat, cum nu poate fi Dumnezeu. "Dar diferenta esentiala este ca Dumnezeu este infinit in act, pe cand sufletul este infinit in devenire". Pe de alta parte, epectaza se explica din faptul ca Dumnezeu dupa fiinta este inaccesibil, ramane mereu transcendent, stimuland mereu intinderea dupa el. Oricat inainteaza creatura spre El, ea nu-L poate cuprinde niciodata dupa fiinta, pentru ca nu poate deveni niciodata infinita in act.

 

Dar e o mare deosebire intre elanul de aici spre plinatatea dumnezeiasca si elanul din viata viitoare. Aici elanul e impiedicat, e stramtorat de necesitatile trupesti, de neputinta mintii de a cunoaste direct realitatile ceresti. "Ziua a opta" va reda toata libertatea acestui elan, si chiar aceasta libertate deplina va fi o experiere descoperita a lui Dumnezeu cel atotliber si izvor al libertatii. "Ea va aboli toate determinarile si limitarile temporare si va impiedica energia vitala sa se disperseze si sa se cheltuiasca in nastere si moarte, pentru ca e viata eterna, etern prezenta, luminata de viata eterna". Noi suntem inca robi, pentru ca mai pacatuim, sau pentru ca nu ne-am eliberat inca de urmarile pacatului. Noi trebuie sa suportam cele ale primului Adam, inainte de a ajunge sa primim deplin libertatea Celui de al doilea, care "ca Cel fara de pacat, e liber" si de aceea nu a fost supus nici mortii, ci a primit-o pentru noi de buna voie, deschizand si pentru noi calea spre libertate si spre deplina impreuna-impartasire de El. Libertatea deplina la care vom ajunge va fi deschiderea nestramtorata a subiectului nostru spre infinit. Si in aceasta deschidere nestramtorata spre infinit, care se opune experientei raului, se reveleaza insasi natura libertatii.

 

Libertatea dupa sfarsitul timpului este revenirea la libertatea chipului dum­nezeiesc ih om, care, neingustat de urmarile pacatului, se va realiza definitiv atunci. "Ea se caracterizeaza prin absenta sexualitatii, prin imortalitate, prin incorupti­bilitate, prin libertate spirituala, prin libertatea cugetului, in sfarsit prin libertatea intelegerii". Urmarile pacatului "au creat diviziunea si antagonismul intre suflet si corp, intre trecut si viitor, intre simturi si minte". Elanul libertatii, elanul spiritului spre cresterea fara sfarsit, care e una cu erosul divin neinfrant de pacat, isi rega­seste foita in viata viitoare prin contactul cu infinitul.

 

Eliberarea aceasta are, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, trei aspecte:

a) Primul aspect al eliberarii e inlaturarea divizarii intre trup si suflet. Sufletul purificat strabate un trup devenit usor si liber, nesupus trebuintelor si afectelor. Aceasta intimitate a sufletului cu trupul transfigureaza in compusul uman dorinta, tensiunea si energia. Prin nepatimirea desavarsita, omul devine egal cu ingerii. "Nepatimirea nu consta aci, ca la Platon si Plotin, dintr-o renuntare la corp, ci intr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-si gaseste semnificatia sa originara de instru­ment si transparent al spiritului". "Cuvantul nu poate sa vrea ca viata dreptilor sa fie sfasiata de un dualism. Ci cand zidul raului va fi doborat, sufletul si trupul se vor uni intr-o armonie superioara. Daca Dumnezeirea este simpla, fara compozitie si forma, omul de asemenea trebuie, prin aceasta impacare in sine, sa se intoarca la bine, sa redevina simplu si curat, pentru ca sa devina cu adevarat unul. Astfel, interi­orul ascuns devine acelasi cu exteriorul vazut, si exteriorul vazut, cu interiorul ascuns". Transparenta aceasta fizica va coincide insa cu o puritate morala si cu sin­ceritatea deplina fata de semeni. In aceasta transparenta se va cunoaste omul pe sine asa cum este si se va arata altora asa cum este. Iluzionarea si ipocrizia vor disparea.

 

b) "Al doilea aspect al acestei eliberari este unificarea trecutului si viitorului, adica a amintirii si sperantei. Constiinta temporala era mereu sfasiata prin dorinta, pe de o parte, si prin regret, remuscari, pe de alta parte". Acolo, constiinta elibe­rata de aceasta continua nesatisfacere "lasa in urma dorinta... pentru ca poseda tot ce spera; ocupata astfel deplin in bucuria de binele obtinut, ea exclude amintirea din mintea ei". "Datorita puritatii dobandite, sufletul intra in raport strans cu Dumnezeu, cu mediul sau propriu. El nu mai are trebuinta de miscarea dorintei... Cel ce locuieste in intuneric incearca nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intra in lumina, bucuria urmeaza dorintei". "Devenit asemenea lui Dumnezeu... Care nu cunoaste dorinta pentru ca nici un bine nu-I lipseste, sufletul... paraseste miscarea si chiar dorinta, care n-are loc decat cand lucrul dorit nu e prezent". Aceasta dorinta pamanteasca se transforma "in miscarea si lucrarea iubirii, conformandu-se obiectului etern prins si gasit". "Aceasta unificare a dinamismului eu-ului intr-un etern prezent, in care fuzioneaza si se identifica tre­cutul si prezentul, amintirea si speranta, este eterna prezenta in Dumnezeu, Care poseda ceea ce voieste si voieste ceea ce poseda".

 

c) Prin aceasta dubla unificare, sufletul atinge unitatea profunda a simturilor si a intelegerii. Cunostinta si iubirea devin una. A-L simti si a-L cunoaste pe Dumnezeu vor fi unul si acelasi lucru.

 

Unificarea intregului dinamism uman in iubirea necontenit sporita ne reveleaza aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Caci libertatea e posibilitatea infinita a spiritului curat, mereu reinnoit, de a depasi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcusul continuu spre Dumnezeu, originea infinita si neconditionata a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noas­tre, pe de alta, este in esenta ei experienta a infinitului. Aceasta pentru ca natura umana este in acelasi timp finita si infinita. Este finitul deschis infinitului. Este finita cand sta nemiscata in sine, si este infinita in miscarea ei spre Dumnezeu, prin liber­tate. "Natura ingerilor si a sufletelor, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, nu cunoaste limita si nimic nu o impiedica sa progreseze la infinit". Urmeaza de aici ca natu­ra nu e ceva terminat, ci, datorita libertatii, ceva in curs de a se face, o capacitate dinamica nesfarsita. "Creatura nu e in bine decat prin participare; ea nu a inceput numai odata sa existe, ci in fiecare moment se observa cum incepe, din cauza cresterii ei perpetue". Natura umana si asemanarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, caci amandoua inseamna elanul spre infinit. Prin elanul sadit in ea natu­ra umana e facuta pentru infinit. "Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea cautata, cand nu afla o margine?". Chiar faptul ca natura umana e facuta sa participe la Dumnezeu, si Dumnezeu nu are sfarsit, arata ca ea, prin dorinta, sau in cresterea ei, nu are un sfarsit. "De aceea, Binele fiind infinit in natura lui, participarea la el va fi si ea, in mod necesar, infinita in miscarea ei, deci capabila sa se largeasca la infinit". Deci pe drept cuvant natura umana trebuie definita ca tensiune infinita.

 

"A voi sa tinda mereu spre o desavarsire mai mare, e desavarsirea insasi a firii umane". Ea are in acelasi timp experienta infinitului si a finitului, adica in fiecare clipa exista o distanta infinita intre capacitatea noastra de infinit si existenta noastra realizata. Mereu avem constiinta ambelor acestor lucruri. Caci distanta parcursa de noi, oricat ar fi de mare, ramane minima in raport cu infinitul. Natura umana calatoreste vesnic pe distanta dintre finit si infinit, dar e lansata prin dorinta si printr-un fel de experienta inaintea finitudinii sale in launtrul infinitului, fara sa cuprinda insasi esenta lui. Ceea ce ea a obtinut nu e niciodata totul, dar e inceputul totului, "mereu inceputul infinitului".

 

"Conditia acestor experiente ale infinitului e recunoasterea deosebirii necon­fundate intre natura divina, infinita in act, si natura umana, infinita in potenta", dar in acelasi timp trairea unei neseparari, a unei participari a naturii umane la cea divina, a unei uniri neamestecate. Daca esenta omului e sa fie infinitul in devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge aceasta esenta, care nu e plenitudinea in sine, sau infinitul in act, ci participarea la plenitudinea divina ca deosebita de ea.

 

In calitatea lui de creatura a lui Dumnezeu, omul e deosebit de Creator, dar si unit cu El, intrucat e chipul creat al modelului necreat si intrucat, ca sa poata creste liber in Dumnezeu, a fost facut schimbabil, pe cand Dumnezeu e neschimbabil.

 

Natura umana trebuie sa se realizeze deci prin miscarea sa libera, urmandu-si directia autentica. Miscarea aceasta libera spre sursa ei, cautata ca scop, ii da semni­ficatia adevarata. In aceasta miscare creatura isi invinge mereu finitudinea, adica limita atinsa.

 

Dar daca sufletul nu obtine niciodata plenitudinea, ci e mereu in mers spre ea, nu cumva aceasta face cu neputinta fericirea? Daca eu-ul nu parvine niciodata sa se experieze ca realizat, ci e mereu in curs de realizare, nu produce aceasta o disperare?

 

Sfantul Grigorie de Nyssa afirma, dimpotriva, ca tocmai acest urcus neincetat, care e o creatie continua, alunga monotonia si disperarea. Acest urcus neincetat intretine o fericire continua, care se opune "saturarii" origeniste, care a facut sufletele sa iasa plictisite din starea de fericire de la inceput si care ar putea sa le faca sa repete mereu aceasta iesire dupa ce au ajuns din nou in ea.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul aduce precizari noi in intemeierea faptului ca miscarea in viata viitoare nu va implica nici o plictiseala. El spune ca in acea viata nu va mai fi nici un "interval" (diastaza) intre faptura si Creator. Daca ea se misca totusi la nesfarsit in Dumnezeu, aceasta miscare e o "miscare stabila". Ea e in acelasi timp o gustare a plenitudinii dumnezeiesti, dar experienta acestei plenitudini, fiind o experienta a infinitatii, intretine mereu o vointa de si mai deplina cuprindere a lui Dumnezeu. "Eternitatea, departe de a fi uniformitate statica, este in chip minunat mereu reinnoita in experienta spiritului, un inceput absolut". "Cel ce urca nu se opreste niciodata, mergand din inceputuri in inceputuri, prin incepu­turi care nu au sfarsit". Dar fiecare inceput are dintr-un anumit punct de vedere in sine totul.

 

Viata viitoare va fi o duminica fara sfarsit, sau paradisul regasit si eshatologia inaugurata, clipa aurorii cu al ei minunat "deodata" si lumina fara asfintit a zilei a opta in care Dumnezeu va fi totul in toate.

 

Aceasta arata ca sfarsitul sau viata de veci nu este o simpla revenire la inceput, o revenire la un punct de unde poate reincepe ciclul temporal, ci o inaintare in acelasi infinit. El nu inseamna o inaintare intr-un timp linear nesfarsit, caci sta la sfarsitul timpului, ci intr-o infinitate gustata mereu, dar care nu satura niciodata. Daca viata viitoare e o miscare, ea nu e o "miscare transformatoare" a fiintelor, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ci o miscare stabila sau o stabilitate mobila, o miscare care le mentine vesnic in ceea ce sunt si in Cel ce este, intarindu-le si crescandu-le totodata. Caci e o miscare nemijlocita in jurul primei lor cauze nemiscate, de care impartasindu-se tot mai mult nu se pot corupe. "Deci pana ce firea se afla in lume in chip temporal, e supusa miscarii transformatoare, din pricina stabilitatii marginite a lumii si a coruperii prin alterare in cursul timpului. Dar ajunsa in Dumnezeu, va avea, datorita monadei naturale a Celui in care a ajuns, o stabilitate pururea in miscare si o identica miscare stabila, savarsita etern in jurul aceluiasi Unu si Singurul. E ceea ce numeste Scriptura salasluirea statornica si nemijlocita a celor cre­ate, in jurul primei lor cauze". Ea se misca vesnic fara alterare, se misca stabil in jurul lui Dumnezeu, netrecand de la El la altceva, pentru ca El nu are un hotar. Nemarginirea Dumnezeirii, sau a vietii ei, care se face viata a celui ajuns in Dumnezeu, asigura stabilitatea eterna a aceluia, tocmai intrucat se poate misca si se misca etern in jurul Lui, sau in El, bucurandu-se fara saturare de iubirea Lui nemarginita. Identitatea infinita a lui Dumnezeu, in jurul Caruia se misca si de Care se impartaseste nemijlocit faptura, inlatura timpul. Caci "timpul e o miscare circum­scrisa" de o granita, la care faptura isi afla sfarsitul, intr-o lume care e si ea un spatiu, sau un continut marginit.

 

Dar existenta mai presus de timp a fapturii nu e ca vesnicia Celui ce e mereu acelasi. Ea e miscare in jurul Celui vesnic si nu e nemiscata ca Acela; "stabilitatea" ei se datoreste "miscarii" in jurul Lui. Faptura nu are prin sine vesnicia, ci numai ca o participare la Cel vesnic. De aceea, vesnicia patrunde in temporalitatea ei, sau sta­bilitatea in miscarea ei, pe masura ce ea inainteaza in Dumnezeu. Dar deplina exis­tenta mai presus de timp a ei vine la sfarsitul existentei ei in timp si niciodata nu ajunge la fel cu existenta infinit mai presus de timp a lui Dumnezeu. In vesnicia ei se pastreaza rezultatul timpului si ea se misca mai departe spre vesnicia lui Dumnezeu, care nu vine din timp si nu se misca spre altceva.

 

Aceasta se vede nu numai in simbolizarea acelei existente prin Duminica ce sta la sfarsitul ciclul temporal al saptamanii, sau al timpului, dar si la inceputul lui, ci si in simbolizarea ei prin Cincizecime, ca inceput al vietii vesnice in Duhul Sfant, redat deplin fapturii si ca sfarsitul deplin al timpului sau al saptamanii de saptamani, de cand a inceput viata cea noua a creaturii prin invierea Domnului; sau, ca sfarsitul lui cinci inzecit sau al intregii vieti orientate prin cele cinci simturi spre lumea vazuta. "Caci El este si Cincizecimea, ca inceput si sfarsit al lucrurilor si ca Ratiune, in care se cuprind toate prin fire. Caci daca Cincizecimea cade dupa perioada unei saptamani de saptamani, ea este o zecime incincita. Dar aceasta inseamna ca natu­ra celor create, care dupa ratiunea sa e incincita din pricina simturilor, dupa straba­terea naturala a timpului si a veacurilor se va salaslui in Dumnezeu, Cel unul dupa fire, nemaiavand nici o margine, caci in Dumnezeu nu este nici un interval". "Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocita a celor providentiati cu Providenta, adica unirea cu Cuvantul prin lucrare Providentei, unire in care nu se mai arata nici timp, nici devenire".

 

Dar ajunsa din miscarea temporala in vesnicia unirii cu Dumnezeu cel fara hotar, faptura va continua totusi sa se miste in El, dar intr-o miscare stabila, care nu o transforma, ci o indumnezeieste la nesfarsit.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul a aparat in chip magistral, in opera sa "Ambigua", valoarea miscarii temporale a creatiei spre Dumnezeu in timp, impotriva lui Origen, care socotea miscarea ca o cadere a sufletelor din "pliroma" initiala, in timp ce Sfantul Maxim o socotea sadita de Dumnezeu in creatura si ca manifestare a doru­lui acesteia spre El si a atractiei exercitate de El asupra ei. Dar tot Sfantul Maxim a afirmat in aceeasi scriere ca miscarea stabila a creaturii in Dumnezeu in viata viitoare, nu e un efort al ei, ci un dar inepuizabil al lui Dumnezeu, ca indumnezeire fara sfarsit a ei din partea lui Dumnezeu. Iar amandoua aceste miscari Sfantul Maxim le-a inteles ca o crestere a iubirii intre Dumnezeu si om, ca si intre oamenii insisi in Dumnezeu. In viata pamanteasca iubirea este o expresie a unui efort al omului care dezvolta o potenta sadita de Dumnezeu in el, in viata viitoare ea este experienta unui har al lui Dumnezeu mai presus de puterile omului. E odihna omului in bucuria iubirii nemarginite a lui Dumnezeu fata de el. Iubirea trebuie sa ajunga odata la o stare in care sufletul se odihneste in ea; dar odihna aceasta nu e monotona, ci mereu noua, mereu surprinzatoare, desi mereu aceeasi. Pentru ca Cel iubitor e nesfarsit in darurile Sale. Si omul e ajutat sa creasca in bucuria de aceste daruri mereu noi, mereu sporite, dar ale aceleiasi iubiri, ale Aceluiasi Iubitor. Numai o persoana suprema poate da aceasta bucurie mereu noua si care e totodata odihna si aceeasi odihna. Natura, sau te plictiseste prin monotonia ei, sau iti cere un continuu efort de a o organiza. Iti cere un efort care de la o vreme te oboseste. Si ea nu daruieste de la sine, ci trebuie mereu cucerita. Daca n-ar veni odihna de la persoana, si in ultima analiza de la Persoana suprema, omul ramane mereu neimplinit in setea lui de iubire, manifestata in daruirea benevola a Aceluia. Daca iubirea aceasta ar fi finita, omul nici nu s-ar odihni statornic, nici s-ar misca statornic in ea, ci sau ar cobori din ea plictisit, sau ar trece mai departe, sau ar amorti in descurajarea imposibilitatii de a gasi undeva iubirea deplina. Iubirea care odihneste vesnic trebuie sa fie infinita, apofatica, ca sa ne putem misca si odihni vesnic in ea.

 

Ziua a opta nesfarsita, zi a luminii neapuse, simbolizata prin duminica, semnifica tocmai aceasta stabilitate sau odihna vesnica in iubirea infinita a lui Dumnezeu. "Ziua a opta si prima este prezenta (parusia) atotluminoasa a lui Dumnezeu, venita dupa oprirea celor ce se misca; a lui Dumnezeu, Care Se salasluieste, dupa dreptate, intreg in fiinta intreaga a celor ce s-au folosit bine prin vointa de ratiunea existentei, si Care singur le daruieste vesnica existenta buna prin participarea la Sine, intrucat El singur este in mod propriu si exista pururea si e bun".

 

Dar miscarea se va putea opri nu numai in vesnica odihna fericita in iubirea infinita a lui Dumnezeu, ci si intr-o stare contrara ce nu va putea fi nici ea depasita. Pe cei rai miscarea ii va face sa se opreasca intr-o "vesnica existenta nefericita" care va fi pecetluita prin Judecata din urma. Daca "vesnica existenta fericita" vine din prezenta lui Dumnezeu cel ce este cu adevarat, "vesnica existenta nefericita" vine din absenta Celui ce este, deci inseamna o inspaimantatoare imputinare de existenta. La Judecata din urma se va arata ca e posibila si o astfel de existenta. Acest minus suprem va fi demascat ca raul extrem in toata goliciunea lui, negandu-i-se la Judecata orice aparenta de bine, orice iluzie de consistenta, inlaturandu-se orice echivoc obiectiv si subiectiv despre o existenta satisfacatoare a lui. Raul va aparea atunci ca totala desfigurare a existentei in cei stapaniti de el, in totala lui lipsa de lumina si in tot vidul lui de continut. Dar aceasta va constitui pentru subiectele extreme ale raului suprema suferinta, desigur o suferinta care constituie in acelasi timp elementul lor, nefiind capabile de o alta stare. Va fi si aceasta o reve­latie culminanta. Golul raului se va arata in deplinatatea lui. Dar aceasta va insemna o definitiva infrangere a lui, dupa ce a fost lasat sa epuizeze toate mastile binelui pentru eventuala lui biruinta. Raul se demasca atunci cand a ajuns la dis­perare, cand vede ca nu mai are nici un rost sa se disimuleze, stiind ca nu mai are pe cine sa castige prin inselaciune. Starea lui demascata e in acelasi timp una de cumplita rautate si de totala nenorocire provocata de o intoarcere a intregii zidiri de la cei dominati de el, cauzata de refuzul total al lor de a mai avea vreo legatura cu ceea ce exista consistent. Caci zidirea insasi e refuzata de aceasta suprema rautate, ca si Dumnezeu. Viata celor din iad nu va fi luminata de zambetul fetei lui Dum­nezeu, caci ei sunt incapabili sa priveasca la ea. Un intuneric deplin al singuratatii si al necunoasterii si nerecunoasterii aspectului spiritual si fundamental al celor ce exista se va asterne peste ei si o totala lipsa de incredere in bine si de nadejde de a li se mai schimba soarta, prin sensibilitatea fata de bine, va domni peste ei. Au intrat si ei intr-o neputinta de a se mai schimba.

 

Taina chinurilor vesnice echivaleaza cu taina imbolnavirii iremediabile, mai bine zis a mortii vesnice a celor ce ajung in ele. E taina invartosarii extreme a fapturii in trasaturile raului, in urma practicarii lui.

 

Dumnezeu si semenii nu mai sunt traiti ca uitandu-se la ei si vorbind cu ei, pentru ca ei nu mai pot sa se uite la aceia si in aceia, si nu se mai pot afla in dia­log cu aceia. Non-vointa continua de comunicare a devenit neputinta totala si defini­tiva de comunicare, ramanand in acelasi timp non-vointa. Starea aceasta e in acelasi timp o pedeapsa si o stare voita.

 

Chiar daca afla "in timp" vreo anumita satisfactie in aceasta inchidere, in secret, eu-ul sufera in aceasta exclusiva autoafirmare. Ea devine chinuitoare la maximum cand se prelungeste la nesfarsit. Chiar in timp, daca ar fi totala si s-ar prelungi prea mult, ea ar echivala cu moartea. In ea omul ar pierde graiul; el nu s-ar mai putea exprima pe sine, n-ar mai afla in aceasta situatie de inchidere totala in sine cuvan­tul care sa-l mantuiasca. "Aici se arata sensul mai adanc al afirmatiei ca eu-ul exista obiectiv numai in Cuvant". "Ratiunea este, ca organ al primirii cuvantului, ochiul spiritual al omului... si precum surzenia urechii este semnul inchiderii fiziologice, asa "irationalitatea" nebuniei este expresia inchiderii spirituale. Dar aceasta este inchiderea eu-ului in fata lui tu...".

 

Legatura intre ratiune si cuvant o cunoastem de mult de la filozofii greci si de la Parintii rasariteni, la care logos inseamna deodata si ratiune si cuvant. Ca si la Sfintii Parinti, la Ebner, legatura intre ratiune si cuvant este atotcuprinzatoare: cuvan­tul este expresia ratiunii si prin rostul lui de intretinere a comuniunii este expresia relatiei eu-ului cu tu. Dar prin aceasta s-a pus in relief un nou inteles al ratiunii, corespunzator acestui aspect al cuvantului: ratiunea e nu numai organul cautator de sensuri, ci si cautator de comuniune, care, de altfel, cuprinde in el insusi sensul adevarat al existentei. Ratiunea corespunde,in amandoua sensurile, cuvantului; ea e cuvantul intreg. Si desigur ca intre aceste doua sensuri e o stransa legatura. Creatura rationala cauta intelesuri pentru a le comunica; in comunicare isi afla exis­tenta ei supremul inteles. intelesurile talmacesc comuniunea, si comuniunea se face in ambianta intelesurilor. Ziua a opta va fi ziua luminii neinserate, pentru ca va fi ziua luminii intelesurilor nesfarsite intretinute de comuniunea nesfarsita; iadul, dim­potriva, va fi locul intunericului vesnic al lipsei de orice inteles, pentru ca e al lip­sei de orice comuniune.

 

Omul este facut dupa chipul Cuvantului dumnezeiesc, al Ratiunii divine, atat in intelesul de fiinta rationala, cat si in intelesul de fiinta cuvantatoare. Caci acestea nu exista una fara alta. Omul vorbeste totdeauna raspunzand; el vorbeste pentru ca tre­buie sa raspunda altuia, pentru ca intelege ce-i spune altul si pentru ca poate sa-i dea un raspuns inteles aceluia. Si el faptuieste, adeverind cuvintele sale de raspuns. Prin aceasta devine om si el si-i ajuta si pe ceilalti sa se desavarseasca in aceasta calitate, sensibilizandu-se pe sine si sensibilizand pe ceilalti. El vorbeste si faptuieste, pentru ca trebuie sa dea corp trebuintei de a raspunde. Oamenii se afla prin fiinta lor pusi in necesitatea de a raspunde pentru a se actualiza ca oameni si a face si pe ceilalti sa se actualizeze ca oameni. Copilul invata sa vorbeasca si sa savarseasca faptele asteptate, pentru ca trebuie sa raspunda mamei. Dar si ea il invata sa vorbeasca si sa savarseasca faptele cuvenite dintr-o raspundere fata de forul suprem care-i vorbeste, Dumnezeu. Oamenii au fost creati cu necesitatea de a raspunde, si prin aceasta raspund Cuvantului dumnezeiesc. Ei rationeaza pentru ca trebuie sa actualizeze umanitatea lor in cuvinte si in fapte, raspunzand cu un sens, raspunzand drept; pentru ca Ratiunea dumnezeiasca si Cuvantul dumnezeiesc i-a facut rationali si cuvantatori, i-a pus in legatura indisolubila a vorbirii si a faptuirii rationale in comuniune.

 

Prin pacat omul a cazut deodata din rationalitatea adevarata si din exercitiul cuvantarii iubitoare a comunitatii depline cu semenul sau, pentru ca s-a slabit in el legatura cu Ratiunea, cu Cuvantul dumnezeiesc, raspunderea ascutita fata de Acela. Cine nu mai traieste deplin responsabilitatea fata de Dumnezeu, nu o mai traieste nici fata de semenul sau; si invers. In ratiunea lui au intrat trasaturi de perversitate, cuvantul a devenit adeseori mincinos, mijloc de aparenta comuniune, nu de comu­niune adevarata. Ratiunea a cautat sensuri in placeri egoiste, nu in comuniune: a devenit egoista, exprimandu-se in cuvinte nesincere, in fapte contrare altora, care nu mai cautau si nu mai realizau comuniunea reala, pentru ca omul isi ascundea prin ele planurile egoiste ce nu mai putea fi de folos altora ci urmareau raul lor.

 

Cuvantul dumnezeiesc care sadeste in noi trebuinta cuvantului ca raspuns la apelul Lui, Ratiunea suprema care ne-a inzestrat cu ratiune pentru a putea vorbi cu inteles, pentru a restabili in om cuvantul si ratiunea, S-a facut El insusi om care raspunde lui Dumnezeu si oamenilor cu inteles la toate apelurile lor, spre a fi de model fratilor Sai intru umanitate, ca sa se ajute si ei unii pe altii prin cuvintele si faptele lor cu inteles si sa se dezvolte ca oameni deplini si adevarati. Dar Cuvantul si Ratiunea fiind persoana e si izvorator de fapte, deci face pe om izvor de fapte drepte, prin care se dezvolta pe sine cum se cuvine si sensibilizeaza umanitatea din altii, prin iubirea ce le-o arata. Caci aceasta e persoana: izvor de fapte si de cuvinte iubitoare pentru altii. Numai asa devine om adevarat subiectul lor cat si cel carora li se adreseaza. Fiul lui Dumnezeu facandu-Se om, S-a facut si izvor direct de fapte iubitoare si de cuvinte transmutatoare de cunostinta la nivelul nostru, dovedindu-Se El insusi omul adevarat si sensibilizand in veci umanitatea celorlalti.

 

Caderea din cuvantul drept, revelator al unei realitati adevarate, si din fapta iubitoare si, cu aceasta, din legatura cu Hristos, Cuvantul dumnezeiesc si omenesc iubitor si cu Subiectul faptei desavarsitoare de om, -este in iad totala. Iar aceasta inseamna ca in iad e totala caderea din lumina sensurilor si a comuniunii, ca si din chipul omului autentic, cel dupa modelul lui Dumnezeu. E o cadere din legatura cu Cuvantul care-l obliga la raspunsuri cu cuvantul si cu fapta. Si din Ratiunea care-i tine in fata ratiunii sensurile realitatii adevarate. E o departare totala de la fata Cuvantului si a Ratiunii. Iar aceasta totala cadere din sensuri si din comuniune echivaleaza cu nebunia, cu refuzul realitatii pe care o inlocuieste sau o stramba cu produsele halucinatiei sale, iar aceasta e un izvor de chin nemarginit. Pentru ca simultan cei ce patesc aceasta sunt intr-o temere continua de o realitate strambata halucinant. De cate ori nu vedem pe unii, pe care o susceptibilitate bolnavicioasa, intretinuta de un orgoliu nemasurat, ii face sa se chinuiasca in fata noastra de temeri si de banuieli imaginate, neacceptandu-ne in nici o atitudine fata de ei, nici de ingaduinta, nici de intelegere, nici de indiferenta, nici de atentie, nici de vorbire, nici de tacere, redusi la o neputinta chinuitoare si reducandu-ne si pe noi la neputinta de a-i ajuta, in aceasta necontenita roadere a lor de catre ei insisi. Non-comuniunea si non-rationalitatea lor nu-i o desfiintare a comuniunii si a ratiunii prin mutenie si intuneric, ci o pervertire a lor: ratiunea le serveste de chin, nonsensul vietii lor sta in dezorganizarea haotica a sensurilor, auzirea cuvintelor altora e un motiv de tot felul de banuieli, non-comuniunea sta in comunicarea fara efect a aces­tei nevindecabile lipse de sens si in agatarea de cuvintele altora si de existenta lor pentru a se chinui si mai mult, stramband tot ce li se comunica, reducand la efecte rele toate legaturile lor cu ceilalti.

 

Dar cazurile si situatiile acestea cunoscute pe pamant sunt numai o parte din non-comuniunea si non-rationalitatea iadului. In aceste cazuri numai unul e nebun si poate nu cu totul. Ceilalti sunt sanatosi, dar neputinciosi de a-1 ajuta, milosi si dor­nici macar in parte de a-i comunica o putere. In iad insa toti sunt intr-o nebunie lucida totala, adica deplin orbi si surzi fata de ceilalti, sau cu o privire si cu o auzire perversa, comunicandu-si neputinta de comunicare, stramband orice comunicare intr-o comunicare lipsita de putinta reala a comunicarii, plangand si scrasnind din dinti cu disperare, fiecare langa zidurile surde, plangatoare si scrasnind din dinti si ele, pe care le constituie fapturile celorlalti; plangand si scrasnind din dinti pentru neputinta comunicarii si pentru rautatea ce si-o comunica totusi prin aceasta, rautate pe care fiecare o simte in ceilalti fata de el, marita halucinant. Caci vad in toti fata satanei. Chinul in care se afla este din aceasta cauza un "vierme neadormit".

 

Dimpotriva, cei din rai sunt readunati in Cuvantul, prin Care si dupa chipul Caruia au fost facuti, devenind la maximum asemenea Lui (Ef.1, 10). Precum Acela e Ratiunea tuturor ratiunilor, sau Sensul in care se vad luminate sensurile tuturor, dar in acelasi timp Unul, din unitatea Treimii ca Dumnezeire a carei viata e iubirea fara sfarsit, asa cei ridicati in El poarta in forma cea mai luminoasa pecetea Lui, nesaturandu-se de contemplarea sensurilor fara sfarsit in El si de comuniunea iubitoare, caci participa prin El la iubirea Sfintei Treimi.

 

intr-un fel oarecare nici in iad nu mai e timp, pentru ca nu se mai experiaza in el nimic nou, pentru ca unde nu e dialog si nu mai e speranta, nu mai e istorie. Dar eternitatea de acolo e un chin nesfarsit, e eternitatea tragicului fara iesire, prapastia fara fund a disperarii, eternitatea intunericului, a haosului de nesfarsite impletiri absurde de nonsensuri, eternitatea pierderii si inlantuirii in aceasta stare disperata a unui labirint fara iesire si fara noutate. Cu o plasticitate de mare continut spiritual a descris cele doua stari ale vesniciei Sfantul Chiril din Alexandria:

 

"Dreptii dantuiesc, pacatosii sunt legati. Dreptii canta, pacatosii se tanguiesc... Dreptii au cantarea, pacatosii, prapastia. Dreptii in sanurile lui Avraam, pacatosii in torentele de foc ale lui Veliar. Dreptii in odihna, pacatosii in osanda. Dreptii se racoresc, pacatosii ard. Dreptii se veselesc, pacatosii se usuca de intristare... Pe drepti ii va desfata vederea lui Dumnezeu, pe pacatosi ii va intrista vederea focu­lui. Dreptii in camara de nunta, pacatosii in haosul infinit. Dreptii in lumini, pacatosii in intunecimea furtunii. Dreptii cu ingerii, pacatosii cu demonii... Dreptii in mijlocul luminii, pacatosii in mijlocul intunericului. Dreptii mangaiati de Mangaietorul, pacatosii chinuiti de demoni. Dreptii in fata tronului Stapanului, pacatosii in fata intunericului chinuitor. Dreptii vad pururea fata lui Hristos, pacatosii stau pururea in fata diavolului... Dreptii sunt initiati de ingeri, pacatosii de demoni... Dreptii in cer, pacatosii in abis".

 

Parintele Dumitru Staniloae 

• Cum sa mostenim viata vesnica
  Publicat in : Editoriale
• Aceasta este viata vesnica
  Publicat in : Editoriale
• Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
  Publicat in : Editoriale