Nestorianismul a fost depăşit destul de uşor. A fost apărat numai de către reprezentanţii şcolii antiohiene, care mai mult se temeau de extremele alexandrine decât simpatizau cu ideile lui Nestorie. Cât despre poporul creştin, acesta întotdeauna a conştientizat mai mult dumnezeirea lui Hristos decât umanitatea Sa, experimentând taina întrupării mai mult ca o manifestare dumnezeiască decât ca o liberă şi deplină unire a omului cu El - o unire în care Dumnezeu şi omul rămân distincţi.
Condamnarea lui Nestorie, astfel, doar a accelerat procesul care fusese perceptibil chiar de la începutul disputei hristoiogice şi care a dus la formularea celei mai semnificative şi – în consecinţele ei pentru Biserică - tragice erezii a timpului - monofizitismul.
Ştim deja că, în disputa cu Nestorie, Chiril a folosit o definiţie îndoielnică a lui Hristos ca „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul". Pentru Sfântul Chiril, aceasta nu însemna o amestecare a lui Dumnezeu cu omul, ci numai faptul real al unirii lor într-o singură Persoană sau personalitate. El a fost în măsură deci să recunoască şi să accepte adevărul afirmaţiei antiohienilor în ceea ce priveşte omul complet în Hristos. Pentru mulţi dintre urmaşii săi însă, aceasta părea o micşorare a lui Hristos, o umilire a lui Dumnezeu. Ei au interpretat orice fel de distincţie dintre cele două naturi în Hristos (atât de esenţială pentru o înţelegere corectă a Evangheliei) ca o subminare a creştinismului şi o respingere a „îndumnezeirii" omului sau a unimii totale cu Dumnezeu, care reprezenta scopul final al mântuirii. „Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască", spunea Sfântul Atanasie. In mod particular, în experienţa monahală a luptei împotriva „naturii", împotriva slăbiciunii şi păcătoşeniei omului, era foarte simplu, din punct de vedere psihologic, să se treacă peste linia de demarcaţie dintre lupta pentru adevărata fire a omului şi lupta împotriva omului, sfârşind cu o respingere a naturii umane bune, în esenţa ei. „îndumnezeirea" sau devenirea una cu Dumnezeu a început să fie văzută ca distrugerea din sine a tot ceea ce este omenesc, privit ca nevrednic şi josnic, „un miros urât care curând ar muri". Intr-un astfel de context, o teologie care accentuează umanitatea lui Hristos devenise de neînţeles. Nu însemna că toată bucuria creştinismului şi îndreptăţirea împlinirilor ascetice constă în faptul că Hristos nu era om şi că fiecare dintre noi are posibilitatea să-şi depăşească firea umană? Acestea erau presupunerile psihologice ale monofizitismului.
Indată după moartea lui Chiril, în anul 444, s-a manifestat o revoltă deschisă împotriva acordului din anul 433, sub lozinca revenirii la accentul pus pe „unica fire" a lui Hristos. Semnalul a fost tras în Constantinopol de către o voce cu autoritate a monahismului răsăritean, arhimandritul Eutihie. El a afirmat că umanitatea asumată de Hristos era diferită de cea a noastră. Ca urmare, compararea lui Hristos cu oamenii nu era reverenţioasă, chiar şi în privinţa firii Sale umane. Orice era „răsăritean"1 era pentru Eutihie detestabil. A purtat o bogată corespondenţă, avea influenţă la curtea imperială şi a încercat să expună erezia antiohiană pe orice cale, în special cea a principalului ei reprezentant, Teodoret al Cirului. în mod natural, alarma s-a răspândit în tot Răsăritul. Teodoret, la rândul său, a adus acuzaţii la adresa lui Eutihie, dar Curtea era acum opusă în mod deschis antiohienilor. Au început noi persecuţii împotriva răsăritenilor. Prin decret imperial, cele 12 anateme ale lui Chiril, pe care el însuşi le dăduse deoparte în acordul din 433, au fost proclamate norme de credinţă. Succesorul lui Chirii, Dioscur, a pregătit sistematic triumful Alexandriei şi al „alexandrinilor", în forma sa extremă.
Cu toate acestea, chiar şi în cercurile bisericeşti din Constantinopol, poziţia extremă a lui Eutihie i-a speriat pe mulţi. La insistenţa lui Eusebiu de Dorileum, care, cândva, fusese primul care îl atacase pe Nestorie, episcopii aflaţi atunci cu treburi în oraş, sub conducerea lui Fiavian al Constantinopolului, au revăzut doctrina lui Eutihie şi s-au văzut obligaţi să îl condamne ca neortodox. Eutihie a refuzat categoric să mărturisească cele două firi ale lui Hristos. După un vechi obicei, s-a plâns Romei, dar Papa Leon cel Mare, când a aflat cum au decurs lucrurile la Curtea Imperială, despre care Fiavian îl informase, a aprobat în întregime decizia Constantinopolului. Furtuna se dezlănţuise din nou. In mod deosebit, monahii susţinători orbi ai lui Chiril erau indignaţi, ucenici mai mult în literă decât în duh ai unora dintre expresiile sale, pe care el însuşi apoi le respinsese. Impăratul, acelaşi Teodosie cu voinţă slabă, care înclina spre Eutihie şi care nu obţinuse o anulare a condamnării acestuia din partea lui Fiavian, a decis să mai convoace un sinod ecumenic, la Efes. De data aceasta, nu era nici o îndoială asupra a ceea ce aştepta el de la sinod. Conducător al sinodului a fost numit Dioscur ai Alexandriei, simpatizant al monofizitismului, iar lui Teodor al Cirului, recunoscut ca reprezentant al şcolii antiohiene, i-a fost interzis să participe. Papa Leon a refuzat să vină ia acest sinod, de vreme ce hoardele lui Attila se apropiau de Roma, dar a trimis doi legaţi şi o epistolă dogmatică adresată lui Fiavian al Constantinopolului.
Ceea ce s-a întâmplat apoi la Efes, în data de 8 august 449, a rămas în istorie cu numele de „Sinodul tâlhăresc". Tot ce s-a petrecut a fost în condiţii de teroare absolută. Dioscur domnea, bazându-se pe o bandă de monahi fanaţici care inundaseră oraşul. Ceea ce s-a prezentat părea mai degrabă a fi un ordin formal al împăratului, prin care Eutihie era achitat şi era distrusă toată opoziţia doctrinei unei singure firi a lui Hristos. Sub ameninţarea bătăiior şi a presiunii persecutorilor, au fost luate toate deciziile necesare. Aproape nimeni nu auzise exclamaţia indignată a tânărului diacon Flavian venit de la Roma, „protestez!"; aproape omorât în bătaie, a reuşit totuşi să scrie o scrisoare papei; a fost depus din treaptă şi exilat. Ceilalţi, ameninţaţi cu forţa, au semnat. Biserica nu mai experimentase o asemenea ruşine. împăratul a ratificat această dezonorantă decizie şi toţi inamicii lui Eutihie au pornit pe drumul amar al exilului. Din nou forţa şi erezia au triumfat în Biserica Răsăriteană.
Răul poate acţiona doar prin forţă, dar, mai devreme sau mai târziu, se descoperă. în ciuda tuturor obstacolelor, legatul roman Hilarion a reuşit să se întoarcă la Roma, spunându-i papei ce s-a întâmplat şi transmiţându-i apelul lui Flavian. Curând după aceea, au ajuns şi Eusebie de Dorileum şi mesageri ai lui Teodoret al Cirului. Leon a trimis imediat ambasadori la Constantinopol, cerându-i iui Teodosie o prezentare a celor petrecute. Intre timp, Teodosie murise şi a fost înlocuit de către sora sa, Pulheria, care, în probleme de teologie, susţinea politica moderată a lui Flavian, care era depus din scaunul episcopal. în Constantinopol atmosfera s-a schimbat imediat; s-a pus capăt violenţei fanaticilor. Pulheria şi soţul ei, împăratul Marcian, au înţeles că venise timpul ca, o dată pentru totdeauna, să se rezolve problema teologică ce aruncase Biserica într-o astfel de revoltă şi să se stabilească în sfârşit pacea, în data de 8 octombrie 451, în Biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, s-a deschis un nou sinod ecumenic, sinod care, mai întâi, fusese stabilit pentru Niceea, dar apoi a fost transferat la Calcedon, o suburbie a Constantinopolului.
Sinodul de la Calcedon (Sinodul al IV-lea Ecumenic)
Din exterior, rolul principal în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic l-a avut delegaţia Romei. Răsăritul, din nou divizat şi slăbit din cauza disputelor, acceptase medierea Papei Leon. Tomul Dogmatic al Papei Leon, redactat pentru sinodul din 449, a fost acceptat ca normă a doctrinei ortodoxe. Aceasta era o politică moderată, ce combina gândirea teologică a Sfântului Chiril cu limbajul antiohian. Mărturisea clar şi precis cele două firi ale lui Hristos. De asemenea, această politică avea suportul reprezentanţilor curţii imperiale, care conduceau dezbaterile, dar, de această dată, fără a-şi impune teoiogia lor. După acceptarea epistolei Papei Leon ca lege de credinţă, si-nodul, în câteva sesiuni furtunoase, a condamnat acţiunea din anul 449 din Efes şi pe cei responsabili de aceasta, în speciai pe Dioscur. Majoritatea episcopilor şi-au considerat roiul încheiat, însă delegaţii imperiali şi legaţii Romei solicitau un Horos2 - un crez clar şi ecumenic, care să fie universal obligatoriu. Din nou, aproape împotriva voii sinodului, a fost numită o comisie având reprezentanţi ai ambilor şcoli teologice, precum şi ai legaţilor de la Roma. Această comisie a prezentat sinodului faimosul text al dogmei de la Calcedon:
„Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă [homoousion] cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă, afară de păcat; născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl după dumnezeire, şi în zilele din urmă, pentru noi şi umanitate; Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul-Născut, în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană [prosopon] şi într-un singur ipostas [hypostasis], nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos; precum L-au profeţit de la început prorocii, precum El însuşi ne-a învăţat, şi precum ne-au transmis Sfinţii Părinţi, în Crez."
Două firi în unime „fără amestecare, fără schimbare, nedespărţite, neîmpărţite". Chiar şicineva neiniţiat în tainele teologiei şi filosofiei, inevitabil, observă că în aceste cuvinte se regăsea, în final, regula de aur pe care Biserica şi-o dorea atât de mult. Cuvintele toate sunt negative - ce ar putea limbajul omenesc să spună despre taina fiinţei lui Hristos ? Dar această definiţie negativă are înţelesuri religioase inepuizabile: păstrează, descrie şi exprimă, pentru totdeauna, ceea ce reprezintă adevărata esenţă a creştinismului, bucuria tainei Evangheliei. Dumnezeu este unit cu omul, iar în această unire omul rămâne om deplin, fără a suferi, în nici un fel, vreo scădere. Şi acum Dumnezeu este în întregime în el: o Persoană, o Minte, o Putere. Acesta este înţelesul lui Dumnezeu-Omul; dogma calcedoniană a dat omenirii o nouă măsură.
Ceea ce exterior pare un echilibru retoric al cuvintelor exprimă, de fapt, credinţa, nădejdea şi dragostea Bisericii, forţa dinamică a întregii noastre vieţi creştine. Dumnezeu vine la om nu reducându-l, ci pentru ca Persoana Divină să Se facă om.
Horosul calcedonian a pus capăt opoziţiei dialectice dintre Antiohia şi Alexandria. După „teză" şi „antiteză" a venit această sinteză, prin care s-a deschis un nou capitol în istoria teologiei ortodoxe, aceea a Bizanţului. Calcedon este formula teologică a Ortodoxiei istorice. Exprimată încă o dată în limbaj antiohian, într-o manieră paradoxală, revelează credinţa Sfântului Chiril al Alexandriei, cei care a rămas precursorul Calcedonului şi marele învăţător al înţelesului dumnezeieştii întrupări. Limitările istorice ale fiecărei şcoli erau stinse, ambiguităţile şi nepotrivirile cuvintelor au fost depăşite. Toată teologia ortodoxă decurge de acum înainte din „miracolul" de la Calcedon, revelând şi interpretând fără sfârşit această sursă.
Intâmplător, Sinodul de la Calcedon a fost un triumf pentru Constantinopol, al cărui primat ca centru al Bisericii Creştine a fost confirmat în faimosul canon al 28-lea. După confirmarea celei de a treia reguli a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, „prin faptul că cetatea este onorată de prezenţa împăratului şi a Senatului" canonul a introdus un nou element: de acum înainte, episcopului Constanţi nopoiului i-au fost alocate diocezele din Pont, Asia şi Tracia, iar episcopii popoarelor barbare erau supuse acestor dioceze. In acest mod, cele două sisteme descrise mai devreme s-au regăsit într-o coordonare formală: Constantinopolul a devenit centrul unei regiuni distincte, sau patriarhie, cum va fi definită mai târziu, ca Antiohia, Alexandria şi Ierusalim, subiect ridicat şi la Calcedon. De asemenea, i s-a păstrat primatul de onoare asupra mai multor scaune episcopale vechi, prin recunoaşterea însemnătăţii civile a acestuia. Nimic altceva nu reflectă mai bine spiritul acestei evoluţii decât sinodul episcopal, care, literalmente, în aceşti ani, s-a dezvoltat de la sine în jurul arhiepiscopului de Constantinopol. Episcopi din diferite provincii veneau în capitală cu diverse probleme şi se crease de acum obişnuinţa de a-i convoca la o analiză a diferitelor aspecte bisericeşti. Acesta era germenele viitoarelor sinoade patriarhale, prima înmugurire a unui concept totalmente nou, centralizat pe autoritatea primului episcop al unei regiuni, care a devenit dominantă mai târziu. A reprezentat victoria structurii imperiale a Bisericii asupra ultimelor rămăşiţe ale formei pre-niceene.
Toate încercările de oprire a creşterii influenţei şi importanţei Constantinopolului s-au dovedit inutile. Istoricii Romei au prezentat această tendinţă ca fiind o politică deliberată a unei părţi a episcopilor, ambiţioşi şi dornici de putere, care îşi supuneau Răsăritul cu intenţie vădită. Aceasta se dovedeşte a fi o judecată superficială. De fapt, printre episcopii Constantinopolului de la acea vreme, nu vedem o astfel de ambiţie; Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Nectarie, Sfântul loan Hrisostom şi chiar Nestorie şi, în final, Flavian - nici unul dintre ei nu poate fi alăturat ambiţiei papilor de Alexandria: Teofil, Chiril şi Dioscur. Dacă a existat o astfel de tendinţă de dominaţie, aceea nu putea fi decât a Alexandriei şi nu a Constantinopolului. Unii istorici nu observă că creşterea importanţei Constantinopolului devenise inevitabilă şi că ar fi putut avea loc chiar şi dacă toţi episcopii ar fi fost ca Sfântul Grigorie Teologul, a cărui modestie şi delicateţe i-au ascuns observarea comportamentului sinistru al unui aventurier precum Maxim Cinicul. Tocmai în fundamentele unei noi viziuni a unui creştinism ecumenic3 se găsesc rădăcinile acestei dezvoltări [oikumene] creştine.
Ultima şi cea mai slabă încercare de păstrare a dominaţiei Alexandriei a fost „Sinodul tâlhăresc" din Efes, în anul 449, cu doi ani înainte de Sinodul de la Calcedon, care nu a dus decât la respingerea acesteia. Antiohia fusese slăbită şi degradată prin nestorianism; acum îi venise rândul Alexandriei.
Alexander Schmemann
O ISTORIE A BISERICII DE RĂSĂRIT, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "O ISTORIE A BISERICII DE RĂSĂRIT"
Note:
1 Aici, termenul de „răsăritean" se referă, bineînţeles, la Siria şi Antiohia, atât de des folosit în timpul disputelor acestor secole, în conformitate cu împărţirea pe regiuni, cum am notat mai sus, la începutul capitolului „Perioada Sinoadelor Ecumenice". Perspectivele mai largi ale Răsăritului şi Apusului - Bizanţ şi Roma, sau Asia şi Europa - sunt, de asemenea, destinate, după caz, sperăm, fără a crea confuzie cititorului. Astfel, monahismul răsăritean menţionat mai sus se referă la tradiţia ortodoxă a Bizanţului, în contrast cu Roma şi Apusul.
2 Prin Horos se definesc canoanele care au reglementat problemele dogmatice faţă de celelalte canoane, care reglementau aspecte disciplinare sau organizatorice. Primele (Horos) au caracter imuabil; celelalte au caracter schimbător, în funcţie de contextul istoric şi dezvoltarea Bisericii (n. trad,).
3 Gr. Oikoumene - pământul întreg [Matei 24, 14; Fapte 1, 28), Imperiul Roman [Luca 2,1), pământul locuit, lumea. Termenul oikoumene vine din verbul oikeo, care înseamnă „a locui în casă"; aceasta înseamnă că termenul oikoumene îi defineşte pe locuitorii rezidenţi într-o localitate sau în jurul acesteia; iar sinoadele ecumenice reprezintă forma colegială în care se exprimă episcopatul universal în materie de doctrină şi de disciplină (n. trad.).
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.