Cuvant plin de mult folos, despre Sfintii Parinti din pustia sketica si despre darul deosebirii
Catre egumenul Leontie
Datoria ce mi-am luat-o fata de prea fericitul Parinte (papa) Castor, de a-i istorisi viata Sfintilor Parinti si invatatura lor, datorie pe care mi-am implinit-o in parte prin cele ce i-am scris odinioara, Prea Sfintite Leontie, despre randuiala vietii de obste si despre cele opt patimi ale rautatii, imi pusesem acum in gand sa o duc la indeplinire in chip desavarsit. Dar afland ca pomenitul Ierarh, parasindu-ne, s-a mutat din viata aceasta la Hristos, am socotit ca e de trebuinta sa intregesc istorisirea celor ce lipsesc si sa le trimit tie, celui ce ai mostenit virtutea aceluia si, cu ajutorul lui Dumnezeu, grija manastirii.
Deci cand m-am dus in pustia sketica, unde erau cei mai incercati Parinti dintre monahi, impreuna cu sfantul Gherman, cu care ma imprietenisem inca de pe cand eram copil de scoala, apoi in oaste, precum si in viata calugareasca, am vazut pe Avva Moise, barbat sfant, care stralucea nu numai in lucrarea virtutilor, ci si in comtemplare. Drept aceea ne-am rugat acestuia cu lacrimi, sa ne spuna cuvant de zidire, prin care sa putem ajunge la desavarsire.
Dar voi, care ati nesocotit patria, neamul si toata lumea si v-ati instrainat de ele, venind la noi, care suntem niste oameni de rand si prosti, spuneti-mi care este scopul vostru? Si ce tinta ultima ati avut inainte, cand ati facut aceasta? Iar noi raspunzand am zis: "Pentru imparatia Cerurilor". La aceasta Avva Moise a zis: "Bine ati raspuns in ce priveste tinta ultima, dar care e scopul, de la care nicicum abatandu-ne, putem sa ajungem la imparatia Cerurilor? In privinta aceasta n-ati raspuns". Iar cand am marturisit ca nu stim, ne-a raspuns batranul: "Tinta ultima a fagaduintii noastre este, cum ati zis, imparatia lui Dumnezeu, iar scopul, fara de care este cu neputinta a ajunge la sfarsitul acela, este curatia inimii. Deci spre acest scop trebuie sa fie indreptata mintea noastra totdeauna, iar cand s-ar intampla sa se abata inima noastra putin din calea cea dreapta, indata sa o intoarcem, indreptand-o spre scopul urmarit, ca dupa o rigla a zidarului. Aceasta stiind-o Sfantul Apostolul Pavel, zice: "Cele dinapoi uitandu-le si spre cele dinainte intinzandu-ma, la tinta alerg, la rasplatirea chemarii celei de sus a lui Dumnezeu". Drept aceea pentru acest scop le facem si noi toate, pentru acesta pe toate le nesocotim: si patria, si neamul, si averile, si toata lumea, ca sa dobandim curatia inimii. Iar de vom uita de scopul acesta, vom fi nevoiti, ca unii ce umblam prin intuneric si calatorim alaturi de calea cea dreapta, sa ne poticnim de multe si sa ratacim. Caci multora li se intampla ca, nesocotind la inceputul lepadarii de lume avutia, banii si toata lumea, mai pe urma se aprind de manie si ura pentru o carte, o sapa, un condei, sau un ac. N-ar patimi aceasta, daca si-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile si lumea insasi. Caci pentru dragostea aproapelui dispretuim bogatia, ca nu cumva, sfadindu-ne pentru ea si sporindu-ne aplecarea spre manie, sa cadem din dragoste. Cand deci pentru lucruri de nimic aratam aceeasi manie impotriva fratelui, am cazut de la scop si nu avem nici un folos de la lepadarea de lume. Stiind aceasta fericitul Apostol, a zis: "De-as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, de nici un folos nu-mi este". De aici invatam ca desavarsirea nu vine odata cu lepadarea de avere si de lucruri, ci dupa dobandirea dragostei, ale carei insusiri acelasi Apostol le descrie astfel: "Dragostea nu pizmueste, nu se manie, nu se ingamfa, nu se intarata, nu gandeste raul". Toate acestea impreuna alcatuiesc curatia inimii. Pentru aceasta se cade sa facem toate: sa dispretuim banii, sa staruim in post si priveghere cu bucurie si in citiri de psalmi sa petrecem. Iar de vom fi vreodata impiedecati de la acestea de vreo pricina binecuvantata, sa nu dam uitarii pe aceea. Caci nu este asa de mare folosul de pe urma postului, pe cat ar fi de mare paguba de pe urma maniei; nici folosul din citire, cat vatamarea din dispretuirea si intristarea fratelui. Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepadarea de avere si lepadarea de toata lumea, nu sunt desavarsirea insasi, ci, precum s-a zis, uneltele desavarsirii. Caci nu intr-acestea sta desavarsirea, ci cu acestea se castiga. Deci in zadar ne laudam cu postul, cu priveghierea, cu saracia si cu cititul Scripturilor, daca n-am dobandit dragoste catre Dumnezeu si catre deaproapele. Caci cel ce a dobandit dragostea, are pe Dumnezeu in sine si mintea lui de-a-pururi este la Dumnezeu".
La acestea a zis Gherman: "Dar cine poate, pana ce e inca legat cu trupul, sa aiba mintea de-a pururi la Dumnezeu, incat sa nu se mai gandeasca la nimic altceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la primirea de straini, nici la lucrul mainilor, sau la celelalte trebuinte trupesti neaparate? In sfarsit cum va putea mintea omului sa vada de-a pururi pe Dumnezeu Cel nevazut si necuprins si sa petreaca nedespartit de El?"
Moise a raspuns: "A vedea pe Dumnezeu necontenit si a ramane nedespartiti de El, in felul in care socotiti voi, este cu neputinta omului purtator de trup si injugat cu neputinta. Dar in alt chip este cu putinta. Caci vederea lui Dumnezeu in multe feluri se intampla si se intelege. Fiindca Dumnezeu nu se cunoaste numai in fiinta Sa cea fericita si necuprinsa, caci aceasta s-a pastrat numai pentru Sfintii Sai in veacul ce va sa vie, ci si din maretia si frumusetea fapturilor sale, din carmuirea si purtarea Sa de grija cea de fiecare zi, din dreptatea Sa si din minunile pe care le arata in fiecare neam prin Sfintii Sai. Caci cand cugetam la puterea Sa nemasurata si la ochiul Sau neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor si de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decat sa-L admiram cu inimile cuprinse de frica si sa I ne inchinam Lui. Iar cand ne gandim ca toate picaturile ploii, tot nisipul marii si toate stelele cerului, sunt numarate de El, ramanem uimiti de maretia firii si de atotstiinta Ziditorului. Cand meditam apoi la negraita Sa intelepciune, la iubirea de oameni si la nepatrunsa Lui indelunga rabdare, care rabda greselile cele fara de numar ale oamenilor, ne vine sa-L preamarim din tot sufletul. Si cand cugetam la dragostea Sa nemarginita fata de noi, ca desi noi n-am facut nici un bine, a primit sa se faca om, Dumnezeu fiind, ca sa ne mantuiasca din ratacire, ne ridicam spre dorirea Lui. In sfarsit, cand socotim ca El a biruit in noi pe protivnicul nostru, diavolul, si ne daruieste viata vesnica numai pentru hotararea si inclinarea noastra spre bine, inima ne indeamna sa I ne inchinam. Dar mai sunt si alte nenumarate priviri de felul acesta, care rasar in noi, potrivit cu nevointa si cu masura curatiei noastre, si prin care privim si intelegem pe Dumnezeu".
Deci iarasi a intrebat Gherman: "De unde vine ca adesea, fara vrerea noastra, ne supara multe aduceri aminte si ganduri viclene? Acestea ne fura fara sa ne dam seama, strecurandu-se in noi pe ascuns si in chip subtire incat nu numai ca nu le putem opri intrarea, ci cu mare greutate le si cunoastem. Rugamu-ne sa ne arati, daca este cu putinta sa scape cugetarea cu totul de ele si sa n-o mai supere niciodata?"
Moise a zis: "Este cu neputinta sa nu fie cugetarea suparata de aceste aduceri aminte, dar sta in puterea oricui se sileste sa le primeasca si sa zaboveasca pe langa ele, sau sa le alunge. Nu atarna de noi ca ele sa vina, dar alungarea lor sta in puterea noastra. Indreptarea cugetarii noastre sta in hotararea si silinta noastra. Cand cugetam cu intelegere si neincetat la legea lui Dumnezeu si petrecem in psalmi si cantari, in post si privegheri si ne aducem aminte neincetat de cele viitoare, de imparatia Cerurilor, de Gheena focului si de toate faptele lui Dumnezeu, gandurile cele rele se imputineaza si nu mai gasesc loc in noi. Cand zabovim insa in griji lumesti si in lucruri trupesti, ba ne mai dam si la vorbe desarte si netrebnice, sporesc in noi gandurile cele ticaloase. Caci precum moara, cata vreme e miscata de apa, nu se poate opri de la sine, dar sta in puterea morarului sa maicine grau sau neghina, tot asfel si cugetarea noastra, fiind mereu in miscare, nu poate sta fara ganduri, dar sta in puterea noastra sa gandim cele duhovnicesti sau cele trupesti".
Vazand batranul ca ne minunam si ca suntem tare dornici de cuvintele lui, tacand putin a zis iarasi: "Deoarece pentru dorinta voastra am lungit atat de mult cuvantul si inca mai aveti bunavointa, incat din aceasta socotesc ca insetati intr-adevar dupa invatatura desavarsirii, vreau sa va vorbesc despre bunul cel mai ales - care este puterea - de-a deosebi lucrurile sau dreapta socoteala.
Aceasta este intre celelalte virtuti ca o cetate inalta si imparateasca. Vreau deci sa va arat covarsitoarea ei inaltime si folosul ei, nu numai prin spusele mele, ci si prin parerile vechilor Parinti, caci Domnul isi da harul Sau talcuitorilor, dupa vrednicia si dorul ascultatorilor. Aceasta nu este o virtute marunta, ci unul din cele mai insemnate daruri ale Duhului Sfant. Caci zice Apostolul: "Unuia se da prin Duhul cuvantul intelepciunii, altuia cuvantul cunostintei in acelasi Duh, altuia credinta, altuia darul tamaduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile". Apoi sfarsind numararea darurilor duhovnicesti, adauga: "toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh". Vedeti asadar ca nu e nici mic, nici pamantesc darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului dumnezeiesc. Deci de nu se va stradui monahul cu toata puterea sa-l dobandeasca pe acesta si de nu va putea, printr-o chibzuire sigura, sa faca deosebirea duhurilor care vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul ce rataceste prin noapte, nu numai sa cada in prapastiile cele mai cumplite ale pacatului, ci sa se poticneasca si in caile cele netede si drepte.
Mi-aduc aminte ca odata, in vremea tineretii, aflandu-ma in partile Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el niste batrani, ca sa cerceteze impreuna cu el care este desavarsirea in virtute; care adica dintre toate virtutile e cea mai mare si poate pazi pe monah nevatamat de mrejele si amagirile diavolului? Deci fiecare isi da parerea, dupa priceperea mintii sale. Unii ziceau ca postul si privegherea, caci prin acestea curatindu-se si agerindu-se cugetarea, se poate apropia mai usor de Dumnezeu. Altii ziceau ca este mai mare saracia si dispretuirea propriilor tale lucruri, caci prin acestea scapa cugetarea din funiile mult impletite ale grijilor lumesti si se poate apropia mai usor de Dumnezeu. Iar altii puneau mai sus virtutea milosteniei, fiindca Domnul a zis in Evanghelie: "Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii, ca am flamanzit si mi-ati dat sa mananc", si celelalte. Dupa ce, in felul acesta, fiecare si-a spus parerea sa, prin care virtuti s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu, si trecuse aproape toata noaptea cu aceasta cercetare, la urma tuturor a raspuns fericitul Antonie: "Toate acestea care le-ati spus sunt de trebuinta si de folos celor ce cauta pe Dumnezeu si doresc sa vina la El. Dar nu putem da cinstea intaietatii virtutilor acestora, din urmatoarea pricina: Stiu pe multi care si-au topit trupul cu postul si privegherea si au petrecut prin pustietati, iar cu saracia atata s-au nevoit, incat nici hrana cea de toate zilele nu-si mai lasau pe seama lor; si la atata milostenie s-au dedat, incat nu le-ar fi ajuns toate cate sunt pe lume, ca sa le imparta. Dar dupa toate acestea au cazut din virtute si s-au rostogolit in pacat. Deci ce i-a facut pe acestia sa rataceasca de la calea cea dreapta? Nimic aitceva, dupa intelegerea si parerea mea, decat ca n-au avut darul deosebirii. Caci acesta invata pe om sa se pazeasca de ceea ce intrece masura in amandoua partile si sa mearga pe calea imparateasca. El nu lasa pe monah sa fie furat, prin infranarea peste masura, de cele de-a dreapta, dar nici sa fie tras, prin nepasare si molesire, de cele de-a stanga. Darul acesta de discernamant este un fel de ochiu si de luminator al sufletului, dupa cuvantul Evangheliei, care zice: "Luminatorul trupului este ochiul. Deci daca ochiul tau va fi curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar daca ochiul tau va fi intunecat, tot trupul tau va fi intunecat". Si asa este. Caci acesta cercetand toate gandurile si faptele omului, deosebeste si da la o parte tot lucrul rau, neplacut lui Dumnezeu, alungand ratacirea departe de om. Aceasta o putem alia si din istorisirile dumnezeiestilor Scripturi. Astfel Saul, caruia i s-a incredintat pentru intaiasi data imparatia lui Israel, fiindca n-a avut ochiul acesta al dreptei socoteli, fiind intunecat la minte, n-a stiut sa judece ca mai placut este inaintea lui Dumnezeu sa asculte de porunca Proorocului Samuel, decat sa aduca jertfa lui Dumnezeu. Si asa, ceea ce credea el ca indrepteaza inaintea lui Dumnezeu, aceea l-a facut sa se poticneasca si sa fie inlaturat de la imparatie. N-ar fi patimit aceasta, daca ar fi avut in el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numeste Apostolul "soare", zicand: "Soarele sa nu apuna intru mania voastra". Dar i se mai zice si carma a vietii, precum este scris: "Aceia intru care nu este carmuire cad ca frunzele". Scriptura o mai numeste si "sfat" si ne invata ca fara de el sa nu savarsim nimic. Astfel nici chiar vinul cel duhovnicesc, care inveseleste inima omului, nu ne este ingaduit sa-l bem fara dreapta socoteala. Caci zice cuvantul: "Cu sfat bea vinul". Si iarasi zice: "Ca o cetate surpata si fara de ziduri, asa este omul care nu face toate cu sfat". In dreapta socoteala este intelepciunea, in ea intelegerea si simtirea, fara de care nu se poate cladi nici casa noastra cea mai dinlauntru si nu se poale aduna nici bogatia duhovniceasca, dupa cuvantul: "Cu intelepciune se zideste casa si cu mintea se reinoieste si cu prevederea se umplu camarile de bogatie". Ea se numeste si hrana tare, dat fiind ca numai aceia, care in urma obisnuintei si-au deprins simtirile sa deosebeasca binele de rau, sunt capabili de ea. Din toate acestea se arata lamurit ca nici o virtute nu se naste si nu ramane neclintita pana la urma, fara dreapta socoteala. Ea este maica si pazitoarea tuturor virtutilor". Aceasta a fost socotinta si parerea Sfantului Antonie, la care s-au alaturat si ceilalti Parinti.
Iar ca sa intarim cuvantul Sfantului Antonie cu pilde mai noi, din vremile nostre, aduceti-va si voi aminte de Iron si de caderea jalnica ce a patimit-o nu de multe zile sub ochii nostri, intrucat prin batjocura diavolului a cazut din inaltimea vietuirii sale in adancurile mortii. Ne aducem aminte de el ca cincizeci de ani a petrecut in pustia apropiata, vietuind in mare asprime si in staruitoare infranare. El a cautat pustia si singuratatea mai tare ca toti cei de aici. Totusi, dupa asa de mari osteneli si lupte, batjocorindu-se de diavolul, s-a rostogolit intr-o cadere foarte grea, incat pe toti Parintii si fratii din pustia apropiata ia adus la nemangaiata jale. N-ar fi patimit el aceasta, daca ar fi fost intarit in virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi invatat sa nu se increada in judecata sa, ci sa asculte sfatul Parintilor si al fratilor. Dar el, luandu-se dupa parerea sa, intr-atat a urmarit postul si despartirea de oameni, incat nici la sarbatoarea Sfintelor Pasti nu venea la biserica, ca nu cumva, intalnindu-se cu Parintii si fratii, sa fie silit sa manance impreuna cu ei legume sau altceva din cele ce se aduceau la trapeza si sa i se para ca a cazut de la regula sa. Deci, dupa ce a tost amagit multa vreme de voia sa, primind pe ingerul satanei si inchnandu-i-se ca unui inger al luminii, a primit de la el porunca sa se arunce la miezul noptii intr-o fantana foarte adanca, spre a cunoaste si cu lucrul ca nu se va primejdui, data fiind virtutea mare ce o are si ostenelile cele dupa Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-i sfatuieste acestea, ci fiind intunecat la intelegere, s-a aruncat in fantana la miezul noptii. Dupa oarecare vreme, afland fratii intamplarea, abia cu mare osteneala l-au putut scoate mai mort. Iar dupa ce l-au scos a mai trait doua zile si intr-a treia a murit, lasand fratilor si batranului Pafnutie jale nemangaiata. Acesta, indemnat de multa iubire de oameni si aducandu-si aminte de marile osteneli ale aceluia si de anii multi la numar pe care i-a rabdat in pustie cu staruinta, nu l-a lipsit de pomenirea si prinosul celor adormiti, ca doara sa nu fie numarat cu sinucigasii.
Dar ce sa zic de cei doi frati, care traiau dincolo de pustia Thebaidei, unde petrecea odata si fericitul Antonie? Acestia, indemnati de un gand nesocotit, s-au sfatuit sa mearga in pustia mai dinlauntru, care este foarte mare si nelucrata, hotarand sa nu primeasca hrana de la om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul in chip minunat. Intalnindu-i deci pe acestia, ratacind prin pustie si pierind de foame, Mazikii, cel mai salbatic si mai crud dintre neamurile salbatice, isi schimbara, prin dumnezeiasca oranduire, salbatacia firii, in iubire de oameni, si ii intampinara cu paine. Atunci unul din cei doi frati, venind la dreapta socoteala, a primit painea cu bucurie si multumire, socotind ca oamenii acestia asa de cruzi si de salbatici, care se bucura totdeauna de sange de om, nu s-ar fi indurat de ei, care erau atat de pieriti si nu le-ar fi adus paine, daca nu i-ar fi indemnat insusi Dumnezeu s-o faca. Celalalt insa, respingand hrana, ca fiind adusa de oameni, si staruind in gandul cel nesocotit, a murit de foame. Desi la inceput amandoi s-au sfatuit rau, punandu-si in minte un gand nesocotit si pierzator, totusi unul, venindu-si la dreapta socoteala, a indreptat spre bine ceea ce hotarase pripit si fara socoteala. Celalalt insa, staruind in inchipuirea nebuna si aflandu-se afara de dreapta socoteala, si-a atras asupra-si moartea, pe care Dumnezeu a vrut sa o abata de la el.
Ce sa zic si de acela, al carui nume nu vreau sa-l spun fiindca traeste? El primea adeseori pe dracul sub chip de inger si primea si descoperiri de la el, vazand neincetat in chilie lumina ca de lampa. In cele din urma acela i-a poruncit sa aduca jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau, pe care-l avea cu sine in manastire, ca sa fie invrednicit de cinstea patriarhului Avraam. Si atat de mult a ascultat sfatul aceluia, incat ar fi savarsit de fapt junghierea fiului sau, de n-ar fi bagat fiul sau de seama ca isi ascutea cutitul impotriva obiceiului si gatea franghii cu care avea sa-l lege ca pentru o ardere de tot, ceea ce l-a facut sa-si caute scaparea prin fuga.
Am lungi vorba multa vreme istorisind si amagirea unuia din Mesopotamia, care, cu toate ca a dovedit o asa de mare infranare incat a stat multi ani incuiat in chilia sa, in cele din urma a fost batjocorit cu diavolesti descoperiri si visuri, incat dupa asa de mari osteneli si virtuti, cu care a intrecut pe toti monahii ce petreceau acolo, a cazut in iudaism si a primit taierea imprejur. Caci vrand diavolul sa-l insele, ii arata de multe ori visuri aevea, ca prin acestea sa-l faca sa primeasca usor ratacirea, la care voia sa-l aduca. Astfel i-a aratat intr-o noapte neamul crestinilor in frunte cu Apostolii si cu mucenicii, intunecat, acoperit de toata rusinea si prapadit de jale si intristare, iar intr-alta parte, dimpotriva, norodul jidovesc, cu Moise si Proorocii, invaluit in lumina stralucitoare si petrecand in bucurie si fericire. Deci l-a sfatuit amagitorul ca de vrea sa aiba parte de fericirea si bucuria norodului jidovesc, sa primeasca taerea imprejur, iar el, lasandu-se amagit, a facut asa.
Din toate cate v-am spus se vede prea bine ca nu s-ar fi batjocorit toti aceia asa de rau si de jalnic, daca ar fi dobandit darul deosebirii.
Dupa acestea a zis Gherman: "Ni s-a aratat in deajuns, cu pilde noi si prin cuvintele Parintilor din vechime, ca dreapta socoteala este izvorul, radacina, capul si legatura tuturor virtutilor. Dar dorim sa aflam in ce fel am putea-o castiga? Si cum sa cunoastem adevarata dreapta socoteala, cea de la Dumnezeu, spre deosebire de cea mincinoasa, amagitoare si de la diavolul"?
A raspuns atunci Avva Moise: "Adevarata dreapta socoteala nu se dobandeste decat prin adevarata smerenie, care ne face sa aratam Parintilor nu numai faptele, ci si gandurile noastre si sa nu ne incredem in parerea noastra nicidecum, ci intru toate sa urmam povatuirile batranilor si sa credem ca aceea este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai ca face pe monah sa ramana neabatut de la calea cea dreapta prin discernamantul adevarat, ci il pazeste si nevatamat de toate cursele diavolului. Caci este cu neputinta sa cada in inselaciunea dracilor cel ce isi tocmeste viata sa dupa judecata si parerea celor inaintati, intr-adevar, chiar pana nu s-a invrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin insusi faptul ca-si arata Parintilor gandurile rele ale sale, le vestejeste pe acestea si le face mai slabite. Caci precum sarpele, scos din ascunzis la lumina, se sileste sa fuga si sa se ascunda, tot astfel si gandurile cele rele, date pe fata prin marturisire desavarsita, se grabesc sa fuga de la om.
Iar ca sa intelegeti aceasta virtute si mai bine dintr-o pilda, va voi istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el insusi o amintea celor ce veneau la dansul, ca sa se stie pazi. El zicea asa: "Cand eram mai tanar, locuiam impreuna cu Parintele meu. Si mi se intampla ca, dupa ce mancam noi, ridicandu-ma de la masa, furam cate un posmag, indemnat de diavolul, si-l maneam fara stirea batranului. Deci staruind eu asa o bucata de vreme, am fost biruit de acest obiceiu si nu-i mai puteam sta impotriva. Cugetul ma mustra, dar batranului mi-era rusine sa-i spun. S-a intamplat insa, prin purtarea de grija a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit niste frati la batranul, pentru folos duhovnicesc. Acestia l-au intrebat despre gandurile lor. Si a raspuns batranul: Nimic nu vatama pe monahi si nu bucura pe draci mai tare ca ascunderea gandurilor de catre Parintii cei duhovnicesti. Le-a vorbit apoi si despre infranare. Spunandu-le el acestea, mi-am venit in sine-mi si gandindu-ma ca Dumnezeu a descoperit batranului greselile mele, m-am umilit si am inceput a plange. Am scos apoi din san posmagul, pe care-l furam dupa obiceiul meu cel rau, si aruncandu-ma la pamant am cerut iertare pentru cele trecute si rugaciune de intarire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis batranul: O fiule, te-a izbavit, chiar tacand eu, marturisirea ta. Spunand gresala ta, ai junghiat pe dracul, care te ranea prin tacere. Pana acum l-ai facut sa te stapaneasca, fiindca nu i-ai grait impotriva si nu l-ai scos la aratare. De acum nu va mai avea loc intru tine, caci l-ai scos din inima ta la aratare. Si nu ispravi batranul vorba si iata lucrarea diavoleasca se arata ca o para de foc, iesind afara din sanul meu, iar chilia se umplu de putoare, cat socoteau fratii aceia ca s-a aprins pucioasa multa. Deci a zis atunci batranul: Iata, prin semnul ce s-a facut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele si slobozirii tale. Asa a iesit de la mine, prin marturisire, patima lacomiei pantecelui si lucrarea diavoleasca, incat nici in minte nu-mi mai venea acest fel de pofta".
Iata dar ca si din cele zise de Avva Serapion ne invatam ca atunci ne vom invrednici de darul adevaratei deosebiri, cand vom crede nu parerii noastre, ci invataturii Parintilor. Caci prin nici o alta greseala nu duce diavolul pe monah mai usor in prapastie, ca prin aceea ca-l indupleca sa lapede sfaturile Parintilor si sa urmeze judecatii si voii sale. Trebuie sa luam pilda si de la mestesugurile si stiintele omenesti. Daca acestea, pe care le pipaim, cu mainile si le vedem cu ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem invata de la noi, ci avem lipsa de cineva care sa ne invete si sa ne indrepteze bine, cum n-ar fi nebunie sa credem ca arta duhovniceasca, cea mai grea dintre toate mestesugurile, sa nu aiba trebuinta de invatator? Mai ales ca ea este ascunsa si nevazuta si numai de inima curata poate fi vazuta. Iar neizbutirea in aceasta arta nu aduce numai paguba vremelnica, ci pierderea si moartea vesnica a sufletului".
A zis apoi Gherman: "Adeseori unii Parinti, ascultand gandurile fratilor, nu numai ca nu i-au tamaduit, dar i-au si osandit si i-au dus la desnadejde. Aceasta a facut pe multi sa se rusineze de marturisire si sa se acopere cu un val de evlavie mincinoasa. Noi insine am cunoscut o intamplare ca aceasta in partile Siriei. Caci un frate oarecare si-a marturisit gandurile sale cu toata curatia si cu toata sinceritatea unuia dintre batranii de acolo, dezvelindu-i fara sfiala cele ascunse ale inimii. Iar acela cum a auzit a si inceput sa se manie si sa se otarasca asupra fratelui, ocarandu-l pentru astfel de ganduri rele, incat multi auzind de aceasta s-au rusinat sa-si mai marturiseasca gandurile lor batranilor".
A raspuns Avva Moise: "Este bine, precum am zis mai-nainte, sa nu ascunzi gandurile tale de catre Parinti. Dar sa nu le destainui oricui ti-ar iesi in cale, ci sa le vestesti batranilor duhovnicesti care au darul deosebirii si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme. Caci multi, uitandu-se la varsta, si-au marturisit gandurile lor, dar in loc sa primeasca tamaduire, au cazut in deznadejde pentru neiscusinta batranilor.
Era un frate oarecare foarte sarguincios. Acesta fiind tare suparat de dracul curviei, a mers la un batran si i-a marturisit gandurile sale. Iar acela fiind neiscusit, dupa ce l-a ascultat, s-a maniat si i-a zis ca este ticalos si nevrednic de cinul calugaresc, caci a primit astfel de ganduri. Auzind acestea fratele a cazut in deznadejde si parasindu-si locul sau, se intorcea la lume. Pe cale, din oranduire dumnezeiasca, s-a intalnit cu Avva Apollo, cel mai incercat dintre batrani, care, vazandu-l abatut si foarte posomorit, l-a intrebat zicand: "Fiule, din ce pricina esti asa de mahnit?" Acesta la inceput, pentru multa mahnire, nu i-a raspuns batranului nimic; mai pe urma, mult rugandu-l batranul, a spus ale sale, zicand: "Fiindca adesea ma supara gandurile, m-am dus si m-am marturisit la batranul cutare, iar dupa cuvantul lui nu mai am nadejde de mantuire si fiind deznadajduit ma duc la lume". Auzind acestea Avva Apollo, il mangaie pe fratele si-l sfatui mult, zicand: "Nu te mira fiule si nu deznadajdui de tine, ca eu ma aflu in varsta caruntetelor si cu toate acestea foarte mult sunt suparat de asemenea ganduri. Deci nu te descuraja pentru aceasta caldura, care nu se tamaduieste atat prin silinta omeneasca, cat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Darueste-mi numai ziua ta de astazi si intoarce-te la chilia ta". Si a facut fratele asa. Iar Avva Apollo, dupa ce s-a despartit de el, a mers la chilia batranului care deznadajduise pe fratele. Si stand afara, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicand: "Doamne, Cela ce lasi sa vie ispite pentru folos, intoarce razboiul fratelui asupra batranului acestuia, ca prin cercare sa invete la batranetele sale ceea ce in lunga vreme n-a invatat, anume sa patimeasca impreuna cu cei ispititi". Iar dupa ce a sfarsit rugaciunea, vazu indata un arap stand aproape de chilie si repezind sageti asupra batranului, care, ranit fiind de acestea, incepu sa se invarta incoace si-ncolo, ca intr-o betie, pana ce, nemaiputand suferi, a iesit din chilie si pe aceeasi cale cu tanarul se intorcea la lume. Avva Apollo, intelegand ceea ce s-a intamplat, l-a intampinat zicand: "Unde te duci si ce pricina te-a tulburat asa de tare?" Iar batranul, simtind ca Sfantul cunoaste ale sale, n-a zis nimic de rusine. A zis insa Avva Apollo: "Intoarce-te la chilia ta si de aici inainte cunoaste slabiciunea ta si sa te socotesti pe tine sau nestiut de diavolul sau nebagat in seama de el, pentru ca nu te-ai invrednicit de lupta cu el. Dar ce zic "lupta", cand nici atacul lui de-o zi n-ai fost in stare sa-l suporti. Iar aceasta ti s-a intamplat din pricina ca, primind tu pe un tanar luptat de vrajmasul, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, l-ai adus la deznadejde, nebagand in seama porunca aceea inteleapta, care zice: "Scapa pe cei tarati la moarte si nu inceta sa rascumperi pe cei dusi la junghiere", dar nici pilda Mantuitorului nostru, care zice: "Trestia zdrobita n-o frange si inul ce fumega nu-l stinge". Caci nimenea n-ar putea rabda uneltirile vrajmasului, nici stinge infierbantarea cea infocata a firii, de n-ar intari darul lui Dumnezeu slabiciunea omeneasca. Deci dupa ce s-a implinit aceasta lucrare, mantuitoare pentru noi, sa ne rugam laolala lui Dumnezeu ca sa inlatura biciul cel lasat asupra ta. Caci El aduce suferinta si iarasi tamaduieste, raneste si cu mainile Sale vindeca, smereste si inalta, omoara si in viaza, pogoara in iad si ridica". Aceasta zicand si rugandu-se, indata s-a izbavit acela de razboiul adus asupra lui. Apoi l-a sfatuit sa ceara de la Dumnezeu sa-i dea cuvant de invatatura, ca sa stie ce sa graiasca la vreme cuvenita.
Deci din toate cele zise, sa invatam ca nu se afla alta cale sigura de mantuire decat aceasta: sa marturisesti gandurile tale Parintilor celor mai cu dreapta socoteala si sa te lasi indrumat de ei spre virtute si nicidecum de gandul si de parerea ta. Chiar de s-ar intampla cuiva sa nimereasca vreun batran mai simplu sau mai putin iscusit, pentru aceasta nu trebuie sa ocoleasca a-si marturisi gandurile sale Parintilor celor mai iscusiti si sa nesocoteasca predania stramosilor. Caci si acestia nu din indemnul lor, ci din al lui Dumnezeu si al Scripturilor insuflate au lasat urmasilor sfatul ca sa intrebe pe cei ce au inaintat mai mult ca ei. Putem sa invatam aceasta si din alte multe ce se cuprind in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, dar mai ales din istoria lui Samuel. Acesta fiind inchinat de prunc de catre mama sa lui Dumnezeu si invrednicindu-se sa-i vorbeasca Dumnezeu, n-a crezut totusi gandului sau, ci, fiind chemat odata si de doua ori de Dumnezeu, a alergat la batranul lui si dupa povatuirea acestuia si-a tocmit felul cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Pe cel ce l-a gasit Dumnezeu vrednic de Sine prin chemarea Sa, voieste sa-l povatuiasca prin indrumarea si porunca batranului, ca prin aceasta sa fie calauzit spre smerenie.
Iar pe Pavel, chemandu-l Hristos prin Sine insusi si vorbindu-i, desi putea sa-i deschiza ochii numai decat si sa-l invete calea desavarsirii, il trimite la Anania si-i porunceste sa invete de la acela calea adevarului, zicandu-i: "Scoala-te, intra in cetate si acolo ti se va spune ce trebuie sa faci". Prin acestea ne invata sa urmam indrumarea celor ce au calatorit inaintea noastra, ca nu cumva, intelegandu-se rau cele zise bine despre Pavel, sa-i ia urmasii pilda de indrazneala, vrand fiecare sa fie indrumat la adevar de insusi Dumnezeu, ca si Pavel, si nu prin povatuirea Parintilor. Ca acestea sunt asa, putem afla nu numai din cele zise, ci si din cele ce le-a aratat Apostolul prin fapte, dupa cum insusi scrie: "M-am suit la Ierusalim sa vad pe Petru si pe Iacob si le-am aratat Evanghelia pe care o propoveduiesc, ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat in desert". Si a facut aceasta, macar ca era insotit de darul Sfantului Duh prin puterea semnelor ce le facea. Cine va fi, asadar, atat de mandru si plin de sine, incat sa-si randuiasca vietuirea dupa parerea si judecata sa, cand vasul alegerii marturiseste ca are trebuinta de sfatul Apostolilor celor mai inainte de el? Se vede lamurit si din acestea ca Domnul nu descopere nimanui calea desavarsirii, decat acelora ce sunt indrumati pe dansa de Parintii cei duhovnicesti, precum zice si Proorocul: "Intreaba pe parintele tau si-ti va vesti tie, pe cei mai batrani ca tine si-ti vor spune".
Suntem datori deci sa dobandim cu toata puterea si cu toata sarguinta noastra darul deosebirii, care ne va putea pazi nevatamati de intinderea peste masura spre amandoua partile. Caci despre amandoua zic Parintii ca sunt la fel de vatamatoare: atat intinderea peste masura a postului, cat si saturarea pantecelui; atat privegherea peste masura, cat si saturarea de somn; si la fel toate trecerile peste masura.Am cunoscut pe unii care n-au fost biruiti de imbuibarea pantecelui, dar au fost doborati de postirea cea peste masura si s-au rostogolit spre aceeasi patima a imbuibarii pantecelui, din slabirea ce le-a venit de pe urma postirii fara masura. Imi aduc aminte ca si eu am patimit una ca aceasta. Asa de mult ma infranam, incat uitam de trebuinta hranei pana si doua si trei zile si nicidecum n-as fi dorit hrana de nu m-ar fi indemnat altii sa mananc. Si iarasi, din uneltirea diavolului asa fugise somnul de la ochii mei, incat foarte multe nopti de-a randul ramaneam neadormit si rugam pe Dumnezeu sa-mi faca parte si mie de putin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemancarii si a priveghierii fara masura, decat din pricina imbuibarii pantecelui si a somnului mult".
Cu asa de minunate invataturi ne-a inveselit inima Sfantul Moise, incat noi, folosindu-ne, nu stiam cum sa preamarim pe Domnul, care da atata intelepciune celor ce se tem de Dansul.
Lui I se cuvine stapanirea si cinstea, in veci, Amin.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.