Apartenenta la neam, dictata de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de limba, teritoriu, cultura, aspiratii, viata sociala etc nu inceteaza nici dupa moarte, intre cei vii si cei morti continuand sa existe o comunicare si o solidaritate permanenta. Asa se explica ca in folclorul nostru obiceiurile in legatura cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri in legatura cu momente importante din viata omului, credinte si practici stravechi, anterioare crestinismului. Unitatea celor vii cu cei morti, consemnata in cantecele ceremoniale, dar si in bocete, si consacrata prin numeroase acte rituale indatinate (priveghiul, pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) sta marturie a trainiciei si soliditatii sistemului de relatii de rudenie din societatea traditionala romaneasca.
Calatoria mortii
In sistemul de credinte si mituri romanesti moartea este vazuta ca o "mare calatorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" il face "din lumea cu dor / in cea fara dor; / din lumea cu mila / in cea fara mila". Poporul credea ca prin gesturi, cuvinte si melodii se putea actiona si in acest moment asupra fortelor binevoitoare sau potrivnice si se putea pregati marea trecere.
In formele de viata traditionala, poporul credea ca moartea este prevestita prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: caderea unei oglinzi sau a icoanei, cantecul cucuvelei, urletul cainilor, gaina care canta cocoseste, caderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile in legatura cu moartea incepeau inca din timpul agoniei. Existau practici menite sa usureze moartea. Ultimele dorinte ale celui care moare trebuie indeplinite intocmai, atat din respect pentru cel mort, cat si de teama urmarilor nefaste pe care le-ar putea avea neindeplinirea lor.
In clipa cand omul murea se aprindea o lumanare. Dar, pe langa aceasta, dupa moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumanare de ceara lunga de inaltimea unui om. Aceasta lumanare se invartea in mai multe spirale si trebuia sa arda pana ce mortul era ingropat.
Indata dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anuntata nu numai neamurilor si vecinilor, ci intregii comunitati, prin moduri traditionale: se trageau clopotele sau se tragea clopotul intr-un anumit fel, in regiunile de munte se suna din bucium, in alte locuri se punea la poarta celui mort o naframa sau o "corpa" neagra, ori barbatii din familia mortului umblau in semn de doliu cu capul descoperit. Si faptul de a umbla nebarbierit era un semn de doliu. Indata dupa moarte, mortul este scaldat si gatit. Odaia in care se afla mortul era gatita in chip special: se acopereau oglinzile.
In unele regiuni si astazi, altadata peste tot, mortul era mai intai asezat pe pamant. Mortul era apoi pus pe lavita sau pe masa, in sicriu deschis, pentru ca lumea sa poata veni sa-si ia ramas-bun de la el. In constiinta traditionala si in exprimarile ei folclorice nu exista totusi, la noi, o teama predominanta de mort si nici o teama de toti mortii. Multe obiceiuri aratau, dimpotriva, ca, in conceptia populara traditionala, intre lumea celor vii si lumea celor morti existau legaturi si ca poporul se temea numai de acei morti care se puteau face strigoi. Se socotea ca se fac strigoi cei insemnati cei rai, sinucigasii, cei morti de moarte naprasnica, vrajitorii si vrajitoarele. Impotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de practici profilactice menite sa apere pe cei vii de contagiunea mortii.
Priveghiul si plangerea mortului
Priveghiul este, fara indoiala, un rit precrestin, care s-a pastrat in multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, inainte de integrarea lui in neamul celor morti. Priveghiul dureaza, de obicei, doua nopti si se face pentru a nu lasa mortul singur. Exista, in anumite regiuni, credinta ca mortul trebuie pazit ca sa nu treaca prin fata lui, pe sub el sau peste el vreun animal, caine, pisica, gaina etc, caci se preface in strigoi.
Atunci cand priveghiul se face dupa randuiala traditionala, cei veniti sa privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti, joaca jocuri distractive, canta din fluier, spun basme, joaca jocuri de carti, mananca, beau si discuta despre treburile curente ale oamenilor si ale comunitatii. La priveghi se petrece deci intr-un anumit fel si rostul petrecerii este nu numai sa alunge somnul celor veniti sa privegheze, ci si sa marcheze, in cadrul ceremonialului de trecere, momentul despartirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu cel mort.
Plangerea mortilor (jelirea), intalnita sub o forma sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai expresia spontana a durerii, ci avea si un caracter indatinat, presupuneau indeplinirea unei obligatii sociale. Se poate constata chiar un fel de "corespundere" intre cantecele de leagan si bocete, cele doua forme de arta care deschid si inchid traiectul existential al omului punand in lumina relatia cea mai solida care ii leaga pe indivizi in cadrul celulei familiale – relatia dintre mama si copiii sai: "Draga mamei, fata mare, / Tu esti mandra ca o floare, / Tinerete ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut. [...] Buna casa c-ai avut / Si ea nici ca ti-a placut; / Acum alta ti-ai facut, / Fara usi, fara feresti, / in ea ca sa vietuiesti; / Fara pari, fara nuiele, / Plina toata tot de jele" sau: "O, doamne, mandra mamii, / Mandru te-am gatat mireasa / Sa te duci mandru de-acasa. / Nu te-am gatat de trait / Ce numai de putrezit; / Nu te-am gatat sa traiesti / Ce-n pamant sa putrezesti. / Mandra mamii, mult as da / Numai sa te pot scula, / Sa nu meri de la mama...".Cand murea un flacau sau o fata de maritat, inmormantarea se facea sub forma de nunta.
In colectivitatile traditionale moartea cuiva era un eveniment care ii privea pe toti. De aceea, la inmormantare participa, intr-un fel sau altul, intreaga colectivitate. Era indatinat ca, in caz de moarte, nu numai familia, ci si vecinatatea si uneori intreaga colectivitate sa sara in ajutorul celor loviti, sa participe la pregatirea inmormantarii.
Pomenile
Un loc important in obiceiurile de inmormantare il ocupau pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla coliva sau colac, pana la daruirea hainelor celui mort sau a anumitor lucruri din casa. Altadata se dadeau peste groapa chiar vite din turmele celui mort. Si in obiceiurile de inmormantare, ca si in toate obiceiurile in legatura cu viata omului, exista o masa numita in unele locuri "comand" sau "comandare".
Aceasta masa, ca si toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment ai solidaritatii sociale a intregii colectivitatii si era semnul unei incheieri a secventei din ceremonial. Sensul ei era unirea supravietuitorilor in fata durerii resimtite prin moartea unui membru al colectivitatii si semnul continuarii vietii individuale si colective. Acest lucru pare evident cand observam desfasurarea mesei. Inceputa intr-o atmosfera de tristete solemna, masa se termina cu veselie si chiar cu dans.
Comunitatile maramuresene pastreaza momente deosebite de cinstire a stramosilor in cadrul sarbatorilor Floriilor, Pastilor si Rusaliilor. Este atunci obiceiul ca in cimitire mormintele sa fie impodobite cu flori si fiecare familie sa vina cu lumanari, mancare si bautura pentru a lua parte la «praznicul celor vii cu cei morti», cunoscut inca din ziua Rozaliilor la traci si pastrat in Maramures si mai cu seama in tara Lapusului pana astazi .
-
Sarutarea de la inmormantare
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Despre Crucea funerara sau de inmormantare
Publicat in : Religie -
Obiceiuri si superstitii la inmormantare
Publicat in : Inmormantare
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.