Biserica - locas, in interpretarea Sf. Gherman al Constantinopolului si a Arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului

Biserica - locas, in interpretarea  Sf. Gherman al Constantinopolului   si   a   Arhiepiscopului   Simeon   al Tesalonicului Mareste imaginea.


Biserica - locas, in interpretarea  Sfantului   Gherman al Constantinopolului   si   a   Arhiepiscopului   Simeon   al Tesalonicului

 

Introducere

 

Ne propunem sa prezentam aici modul cum a fost inteleasa si interpretata biserica - locas de inchinare de catre doi dintre cei mai cu­noscuti talcuitori ai cultului ortodox : Patriarhul Gherman al Constantinopolului din sec. VIII si Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului ( + 1429). Ne-am oprit la acesti talcuitori ai cultului crestin pentru ca ei traiesc in epoci diferite si din modul cum interpreteaza ei biserica-locas de inchinare -des­prindem evolutia pe care a cunoscut-o, de-a lungul veacurilor, conceptul de biserica - locas  si   arhitectura  bisericeasca  a  Rasaritului   ortodox.

 

Pentru a surprinde gandirea acestor mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe si a pune in lumina valoroasa lor contributie in domeniul interpretarii liturgice, consideram necesara o scurta trecere in revista a modului cum este infati­sata biserica-locas de inchinare-in Sfanta Scriptura si in literatura patristica a primelor veacuri  crestine.

 

1.

In Vechiul Testament cultul public avea loc, initial, in jurul unor altare, inaltate din pietre si stalpi, sfintite cu untdelemn. Astfel, Avraam a cladit cate un "jertfelnic Domnului" atat la Stejarul Mamvri langa Sichem, cat si la Betel, unde Domnul i se aratase (Facere XII, 7 si 8). Iacov, dupa visul avut in Haran, la Suz, numit apoi Betel (care inseamna "casa lui Dum­nezeu"), a exclamat: "Aceasta nu e alta decat casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului" (Facere XXVIII, 17) ; el a inaltat acolo un fel de altar, cu piatra pe care o avusese de capatai in timpul somnului. Moise"luandu-si cortul, l-a intins afara din tabara, departe de ea si-l numi Cortul adunarii; si tot cel ce cauta pe Domnul venea la cortul adunarii, care se afla afara din tabara" (Iesire XXXIII, 7) ; el a cerut poporului sa aduca daruri pentru cortul Sfant si fiecare a dat cate ceva "pentru toate lucrurile ce poruncise Domnul prin Moise sa se faca" (Iesire XXXV, 29).

 

Cel mai de seama locas de inchinare pentru epoca Vechiului Testament a fost templul lui Solomon, zidit "in anul patru sute optzeci dupa iesirea fiilor tui Israel din Egipt, in anul al patrulea a domniei lui Solomon peste Israel, in luna Zif, care este luna a doua a anului" (III Regi VI, 1). La sfintirea acestui locas de inchinare Solomon a rostit o rugaciune catre Dumnezeu, in fata jertfelnicului , in care ctitorul templului formuleaza de fapt, pentru prima oara, scopul si sensul religios al locasului de adunare si de rugaciune: ".Oare adevarat sa fie ca Domnul va locui cu oamenii pe pamant ? Cerul si cerul cerurilor nu te incap, cu atat mai putin aceasta casa pe care am zidit-o numelui Tau ; dar cauta la rugaciunea robului Tau . sa fie ochii Tai deschisi ziua si noaptea la casa aceasta, la acest loc, pentru care Tu ai zi : Numele meu va fi acolo. sa ascultati rugaciunea robului Tau si a poporului Tau Israel, cand ei se vor ruga in locul acesta." (III Regi VIII, 27 - 30). Ceva mai mult, Solomon extinde destinatia templului si la alte popoare decat cel ales, deoarece in el puteau sa intre si sa se roage si strainii, care veneau de departe, caci si acestia "au sa auda de numele Tau cel mare si de mana Ta cea puternica si de bratul Tau cel intins . Sa ascultati din cer, din locul sederii Tale si sa faci tot ceea ce strainul iti va cere, pentru ca sa stie toate popoarelor pamantului de numele Tau, sa se teama de Tine. si sa stie ca numele Tau este che­mat peste casa aceasta pe care eu am zidit-o:" (III Regi, VIII, 41-43). O parte din aceasta mare si frumoasa rugaciune a lui Solomon este citita, ca prima dintre paremiile vecerniei mari din slujba ortodoxa a sfintirii bisericii, iar ideile formulate de Solomon isi gaseste ecoul in mai toate rugaciunile si imnele din aceasta slujba.

 

Templul lui Solomon, in care veacuri de-a randul poporul ales a preamait pe Dumnezeu - Creatorul si a nutrit speranta venirii Mantuitorului, a devenit centrul vietii religioase a acestui popor si simbolul unitatii lui na­tionale ; el a fost cinstit de catre Mantuitorul, Care a fost adus aici la patruzecid de zile dupa nasterea Sa, "ca sa-L puna inaintea Domnului" (Luca II, 22) iar cand a implinit doisprezece ani, a mers la Ierusalim, impreuna cu dreptul Iosif si Sfanta Fecioara, dupa datina sarbatorii, si cand El ramasese in tem­plu, iar parintii il cautau ingrijorati, El le spune : "Oare nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu trebuie sa fiu". (Luca II, 49). Despre acest templu Mantuitorul a spus ca cel ce se jura pe templu "se jura pe el si pe Cel ce salasluieste intr-insul" (Matei XXIII, 21) ; iar pe negutatorii care isi instalasera tarabele in templu, i-a alungat cu asprime, mustrandu-i: "Casa Mea casa de rugaciune se va chema, iar voi faceti din ea pestera de talhari" (Matei XXI, 13). Inca dinainte de daramarea templului (anul 70), sinagogile suplineau lipsa lui, atat in Palestina, cat si mai ales in comunitatile evreiesti din diaspora.

 

Intre locasurile de cult ale evreilor din epoca Vechiului Testament si cele ale primelor comunitati crestine exista multe asemanari de forma si de conceptie. Atat Cortul Sfant cat si templul si sinagogile au devenit sim­boluri sau prototipuri si preinchipuiri ale bisericilor crestine, ideie pe care o subliniaza si rugaciunile si imnele din randuiala ortodoxa a sfintirii bisericilor. Unii arheologi considera ca intre sinagoga iudaica si bisericile crestine exista similitudini in formele de constructie, in compartimentarea spatiului interior s.a. Mai ales partile componente ale sinagogilor din afara Palestinei au in­fluentat modul de constructie si vocabularul arhitecturii bazilicilor crestine din primele veacuri. Astfel, o descriere, de origine rabinica a unei sinagogi din Alexandria foloseste termenii de bazilica, dubla colonada si colonada; deducem de aici ca, in multe cazuri planul sinagogilor importante influenta forma de constructie bazilicala cu doua rinduri de coloane in interior.

 

2. In crestinism existenta locasurilor de inchinare inca din primele veacuri este adeverita de numeroase marturii literare si arheologice. Pana pe la sfarsitul secolului al doilea se foloseau pentru adunarile de cult anumite sali sau incaperi mai spatioase din unele case de locuit ale crestinilor mai instariti, ori chiar case intregi transformate in biserici si puse la dispozitia comunitatilor. De pe la sfarsitul secolulu al doilea inainte, se construiesc chiar biserici crestine propriu-zise, adica edificii anume destinate pentru nevoile cultului.

 

Unele dintre vechile "Randuieli bisericesti" cuprind si norme pentru modul de constructie a bisericilor crestine din sec. IV inainte, iar in acestea gasim si primele incercari de interpretare a simbolismului locasului de cult. Asa de ex., in Constitutiile Apostolice (cart. II, cap. 57), biserica este asema­nata cu o corabie, in care credinciosii trebuie sa se adune si sa stea la serviciul divin in perfecta disiplina, ordine si liniste, carmaciul fiind episcopul, diaconii fiind pilotul sau marinarii : "Iar tu, episcope,. cand aduni Biserica lui Dumne­zeu, ca un carmaciu al unei corabii mari, da porunca ca adunarile sa se faca cu toata buna randuiala, poruncind diaconilor, ca unor marinari, sa rinduiasca locurile pentru frati ca pentru niste calatori, cu toata ingrijirea si buna-cuviinta. Caci si la Cortul Marturiei se urma in acelasi chip. Si de se afla cineva ca nu sta la locul sau, sa fie mustrat de catre diacon, care tine locul pilotului, si sa fie dus la locul ce i se cuvine, caci biserica se aseamana nu numai cu o corabie, ci si cu staulul unei turme.

 

Ceva mai evidenta apare preocuparea pentru interpretarea simbolica a diferitelor parti si elemente arhitectonice ale bisericii, intr-un alt document literar din grupa "Randuielilor bisericesti" si anume in Testamentum Domini (nostri Jesu Christi ),de origine siriaca (sec. IV-V), in care normele pentru modul de constructie a bisericilor sunt si mai amanuntite decat in Constitu­tiile Apostolice. Aici se spune, intre altele, ca locasul bisericii trebuie sa aiba trei intrari, in chipul Treimei; in interiorul atriului sa fie incaperea baptisteriului, cu lungimea de 21 coti spre inchipuirea numarului complet al profe­tilor si largimea de 12 coti, simbolizand pe cei 12 apostoli randuiti pentru predicarea Evangheliei. Intr-o alta randuiala bisericeasca de acest fel (Didascalia araba, 35, 4) se indica insa ca lungimea baptisteriului sa fie de 24 coti, simbolizand adunarea celor 24 batrani din viziunea Sf. Ioan Evanghelistul din Apoc. cap. IV. Tot in Testamentum Domini (cart. I, cap. ,19) se spune ca in timpul savarsirii jertfei liturgice, cand episcopul consacra Sfintele Daruri iar diaconul pomeneste numele celor pentru care se face rugaciu­nea de mijlocire, aceasta inchipuieste cele ce se fac   in ceruri.

 

Datele pe care ni le furnizeaza Testamentum Domini sunt, de fapt, descrierea unei biserici de tip bazilical, atestat de descoperirile arheologice ca model de constructie in veacurile  IV-V.

Din perioada de timp care separa epoca aproximativa a aparitiei "Randuielilor bisericesti" (sec. IV-V) de cea a patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec. VIII) mai aflam unele elemente de interpretare sim­bolica a locasului divin in scrierea "Despre ierarhia bisericeasca" a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V)12 si in "Mystagogia" Sfantului Maxim Marturisi­torul (+662), care nu intra insa in cadrul lucrarii de fata.

 

Sfantul Gherman a cunoscut, de buna seama, atat scrierile lui Donisie Pseudo-Areopagitul cat si "Mystagogia" Sfantului Maxim Marturisitorul; felul cum interpreteaza el biserica-locas si actele liturgice savarsite intr-insa (vezi mai departe) ne conduce la aceasta concluzie. Asa de ex., intercalarea interpretarii slujbei botezului si a mirungerii in capitolul care se ocupa de biserica - locas de inchinare arata limpede influenta pe care a exercitat-o gandirea lui Pseudo-Dionisie Areopagitul asupra patriarhului Gherman, iar capitolele 55, 56, 57, 61 si 62 din textul talcuirii liturgice   a lui Gherman pe care l-a tradus Anastasie Bibliotecarul in sec. IX erau de fapt capitolele XV, XVII, XVIII, XX si XXI din Mystagogia Sfantului Maxim Marturisi­torul, unde se trateaza despre impartirea interiorului bisericii in altar si naos sau corabie (vocot, spatiul credinciosilor). Luand in considerare numai aceste doua incaperi principale ale bisericilor de tip bizantin si lasand la o parte pronaosul sau nartica, Sf. Maxim da bisericii vazute o multipla interpretare, privind-o mai intai ca ima­gine a lui Dumnezeu, fiindca ea are aceeasi putere unificatoare ca si El, adunand pe clerici si credinciosi in unitatea trupului lui Hristos ; al doilea, ea este chip al cosmosului (universului), compus - ca si biserica - din lumea vazuta (naosul) si din cea nevazuta (altarul) ; al treilea, este chip al omului, in fiinta caruia spiritul sau sufletul este altarul, iar trupul este naosul; al patrulea, este si chip al Scripturii, care si ea este compusa din doua parti : Vechiul Testament sau litera fiind naosul, iar noul Testament sau sensul spiritual   fiind   altarul.

 

Sfantul Gherman a cunoscut, deci, interpretarile simbolice care se dadeau mai dinainte bisericii ca locas de inchinare, dar el are meritul ca le-a sintetizat si ne-a dat cea dintai interpretare, mai completa si mai sistematica, a locasului de cult din vremea sa.

 

3. Patriarhul Gherman al Constantinopolului si comentariul sau liturgic.

 

Sfantul Gherman s-a nascut in sanul unei familii instarite din Bizant, in jurul anului 635. A primit o educatie aleasa si a urmat una dintre cele mai inalte scoli de drept din Bizant. Tatal sau fusese ofiter la curtea imperiala in vremea lui Heraclius si a lui Constantin II (641 - 669), dar fiind invinuit ca ar fi luat parte la complotul impotriva celui din urma, a fost condamnat la moarte de catre Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685). Moartea tata­lui 1-a determinat pe Gherman sa fie facut preot la Sf. Sofia, unde ajunge in fruntea clerului de acolo. Viata sa coincide cu o epoca de mari framantari pentru Biserica, produse de doua mari erezii: monotelismul si iconoclasmul. Se pare ca, a fost printre promotorii organizarii sinodului quinisext, din 681, iar pentru activitatea depusa la acest sinod a fost ales mitropolit de Cizic, pe la inceputul sec. al VII-lea. Intrucat nu a cedat presiunilor imparatului Filippicus (711 - 712), care dorea reabilitarea monoteismului, condamnat la sinodul din 681, si-a pierdut pentru un timp scaunul mitiopolitan si a revenit odata cu disparitia lui Filippicus.

 

Dupa moartea patriarhului Ioan al VI-lea, Sfantul Gherman a fost ales patriarh al Constantinopolului, la 11 august 715. Dupa urcarea pe scaunul patriarhal a convocat un sinod care a anatematizat monotelismul. In anul 725 a aparut primul edict iconoclast. De la aceasta data si pana in anul 729 viata patriarhului Gherman a fost plina de amaraciune si numai lupta.

La 17 ianuarie 729, datorita incercarilor frecvente ale imparatului Leon al III-lea (717 - 741) de a-l castiga de partea sa, Sfantul Gherman s-a retras din scaun. A murit in anul 733, in varsta de 98 ani, si a fost ingropat in biserica manastirii Chora, de langa Constantinopol. In anul 753 a fost exco­municat impreuna cu Sf. Ioan Domaschinul si cu episcopul Gheorghe la sino­dul iconoclast de la Hiena, dar Sinodul VII ecumenic l-a reabilitat. Biserica ortodoxa il cinsteste ca sfant, pomenindu-l la 12 mai.

 

Sfantul Gherman a fost un mare scriitor bisericesc si adanc cunoscator al adevarurilor de credinta, un talentat imnograf si mare predicator, ilustrand mai ales genul panegiricului, prin cateva din omiliile sale mariale. Din pacate, scrierile sale, in cea mai mare parte s-au pierdut, datorita imparatilor icono­clasti, care, incepand cu Leon al III-lea, au ordonat sa fie arse toate scrierile Sfantului Gherman, care le-au cazut in mana ; totusi, din cele ramase, se poate vedea multilateralitatea preocuparilor si valoarea teologica a scrisului sau. Ni s-au pastrat de la el:

 

a) O lucrare, Despre sinoade si erezii, in care prezinta mai toate ereziile, incepand cu cea a lui Simon Magul si terminand cu iconoclasmul, cu autorii acestor erezii si adversarii lor si hotararile luate de catre sinoadele ecumenice impotriva  lor.

 

b) O lucrare in forma de dialog, Despre sfarsitul vietii, care cuprinde o justificare a purtarii de grija a lui Dumnezeu, manifestata statornic in lume si fata de oameni, chiar cand acestia mor subit.

 

c)  O Epistola catre armeni din partea grecilor, prin care cheama pe arme­ni la refacerea unitatii bisericesti, pledind in favoarea sinodului de la Calcedon.

 

d)   Patru Epistole dogmatice,  dintre care trei trateaza despre icono­clasm, acestea fiind cele mai importante ope"e teologice ale Sf.  Gherman; toti teologii antiiconoclasti de dupa el au folosit epistolele acestea in scrierile lor.

 

e)  Noua Omilii (predici), dintre care una la Crucea cea de viata data­toare, alta la ingroparea Domnului, iar restul la Sfinta Fecioara (in numar de sapte).

 

f)  Sf.   Gherman a fost si unul dintre cei mai productivi imnografi; ne-au ramas de la el nenumarate stihuri izolate si patru canoane la diverse sarbatori din cursul anului, cuprinse astazi in toate Mineiele celor 12 luni.

 

g)Dar cea mai importanta dintre scrierile Sf. Gherman din punctul nostru de veaere, este cea intitulata Descriere a bisericii si contemplare mistica. Este de fapt un Comentariu liturgic, pastrat in diferite manuscrise si variante, dintre care nu toate indica, autorul, iar unele il atribuiau altor autori, ca de ex. : Sfantului Apostol Iacob, Sfantului Chiril al Ierusalimului sau Sfantului Ioan Hrisostom, Sfantului Atanasie cel Mare, Sfantului Vasilie cel Mare. Dar intr-o traducere latina, facuta de Anastasie Bibliotecarul in anii 869 - 870 la o redactie mai scurta decat cea publicata in Migne, se spune clar ca, dupa traditia pastrata la greci, Ccmentarul acesta apartine patriarhului Gherman I al Constantinopolului. Redactia publicata de J. P. Migne se prezinta mult mai dezvol­tata decat traducerea latina a lui Anastasie, ceea ce a dus la concluzia ca nu reprezinta opera originala si autentica a lui Gherman, ci o redactie mai tarzie, mult interpolata cu adaose, de catre copistii manuscriselor.

 

Informa sa completa, din Migne, Comentariul liturgic al Sf. Gher­man trateaza despre biserica-locas de inchinare, despre vesmintele liturgice si despre slujba Sfintei Liturghii in cele trei parti ale ei: Proscomidia, Liturghia catehumenilor si Liturghia credinciosilor. Autorul tilcuieste isto­ric si simbolic riturile si actele liturgice.

 

4. Biserica - locas de inchinare dupa Comentariul liturgic al lui Gherman.

 

Sfantul Gherman face o expunere succinta asupra bisericii ca locas de inchinare in prima parte a Comentariului sau. Aici el defineste biserica-locas de inchinare ca pe un "altar al lui Dumnezeu, templu sfant, lacas de ru­gaciune, adunare a poporului, Trup al lui Hristos, nume al Lui, mireasa a lui Hristos, care cheama poporul la pocainta si la rugaciune". El justifica aceste denumiri din bisericii prin aceea ca ea este pecetluita cu mirul Sfan­tului Duh, dupa Scriptura: "Mir revarsat este numele Tau ; de aceea fecioarele te iubesc" (Cantarea Cantarilor I, 2).

 

De fapt, in Comentariul sau, Sfantul Gherman incearca sa dea mai multe definitii bisericii ca locas de inchinare, punand in lumina atat aspectul material si istoric, cat si cel nevazut si fiinta dumnezeiasca a Bisericii. Dupa el, "Biserica este Cerul pe pamant. In care locuieste si se preumbla Dumnezeu, Care este in cer ;. ea este preaslavita mai presus de Cortul Marturiei lui Moisi, a fost preinchipuita in patriarhi, intemeiata pe sfintii apostoli, . vestita de profeti si impodobita de ierarhi, desavarsita de catre martiri si asezata pe sfintele moaste ale acestora, ca pe un tron".

 

In biserica credinciosii se fac partasi ai efectelor lucrarii rascumpa­ratoare si de mantuire a lumii, indeplinita de catre Domnul nostru Iistis Hristos. In acest sens, Sfantul Gherman spune ca biserica inchipuie "rastig­nirea si inmormantarea si invierea lui Hristos".

 

Importanta bisericii ca locas de inchinare rezida in faptul ca aici se aduce Jertfa cea fara de sange si de viata datatoare. Pentru aceasta, el spune: .Biserica este locas divin, intru care s-a savarsit jertfa mistica cea datatoare de viata si unde sunt cele dinauntru ale sfinteniei (altarului) si sfanta pestera. Aici este Mormantul si Masa cea hranitoare de suflet si de viata facatoare, in ea sunt si margaritarele, adica dogmele dumnezeiesti ale invataturii Domnu­lui,   adresate  catre  Ucenicii   Sai''.

 

Dupa ce defineste astfel, global, biserica - locas in raportul ei cu istoria sfanta a mantuirii, Sf. Gherman prezinta interpretarea simbolica a fiecareia din partile ei. Astfel, despre cel ce bate toaca, el spune ca acesta este "chipul batatorului cuielor cu care au strapuns mainile si picioarele Dom­nului si sunetul a rasunat pana la marginile lumii", iar toaca de lemn "sim­bolizeaza trambitele ingerilor si desteapta luptatorii pentru razboiul impotriva dusmanilor nevazuti".

 

In continuare in comentariul sau, patriarhul constantinopolitan vorbeste, sumar, despre botez si mirungere. Nu se stie ratiunea pentru care autorul sau un interpolator au tratat despre aceste taine. "Probabil tratand despre biserica, atat ca locas dumnezeiesc pentru rugaciune, cat si ca loc in care se savarseste Sfanta Jertfa, a socotit necesar sa trateze si despre cele doua taine, prin care cineva devine membru al comunitatii crestine, putand sa participe la   jertfa   euharistica   savarsita   in   biserica".

 

Revenind apoi la locasul divin, Sf. Gherman vorbeste despre absida altarului, despre obiectele din altar, despre iconostas si despre naos. Inter­pretarile pe care le da acestora sunt in stransa legatura cu intruparea, rastig­nirea si invierea Mantuitorului. Astfel, absida este "dupa chipul pesterii din Betleem" si dupa chipul pesterii in care Domnul a fost ingropat". Pentru a sublinia mai bine aceasta interpretare, el revine cu o definitie a bisericii: "Biserica - este locul unde se savarseste datatoarea de viata jertfa mistica si interiorul pesterii unde este asezat mormantul pentru El, inauntrul alta­rului".

 

Absida sfantului altar simbolizeaza locul Crucii. In sfantul altar se afla Sfanta Masa, care tine "locul mormantului" Mantuitorului. Sfanta Masa mai este si "scaun al lui Dumnezeu"si mai simbolizeaza masa la care, la Cina cea de Taina, Mantuitorul a dat paine si vin Apostolilor Sai. Pe Sfanta Masa ni se infatiseaza "painea cea adevarata si cereasca, jertfa mistica si nesangeroasa". Ea a fost prefigurata in Legea Veche de masa din Cortul Marturiei unde era asezata mana din pustie, care preinchipuia pe Hristos, Cel ce a coborat din cer.

 

Pe Sfanta Masa se afla chivotul, care este "locul unde este rastignirea" si simbolizeaza "locul unde a fost rastignit Hristos". Si Gherman continua : "Dar, pentru ca sa fie infatisate intr-un rezumat rastignirea si ingroparea si invierea lui Hristos, s-a randuit asa in biserica".

 

Sf. Masa din mijlocul altarului reprezinta si "Jertfelnicul cel ceresc si spiritual". In jurul ei sunt preotii care slujesc Domnului si preinchipuie "ierarhiile slujitoare, spirituale ale Puterilor de Sus, nemateriale, asa incat se cade ca si acestia sa fie ca un foc arzator".

 

Tot in altar se mai afla jetul arhiereului, numit astazi "scaunul cel de sus", care "este soclu, loc si tron" pe care sade imparatul tuturor impreuna cu Apostolii, care vor judeca pe cele 12 semintii ale lui Israel. Sfantul Gherman arata, in continuare, ca tronuri sau scaune "se cheama si predicarea credintei", iar sintronul adica scaunele presbiterilor "mai indica si cea de a doua venire a Domnului" si "tronul pe care, venind, va sta sa judece viii si mortii".

 

In vremea Sfantului Gherman, despartirea sfantului altar de naos se facea in biserici, printr-un fel de grilaj secund, facut din coloane peste care se punea o grinda transversala, numita Cosmitis, impodobita cu icoane, care reprezenta "corabia sfanta din Legea Veche, infatisand pecetea lui Hristos cel rastignit, impodobita prin cruce". Grilajul de coloane "arata pe de o parte ceea ce este in exteriorul altarului, adica naosul, locul de intrare si sedere al poporului (laicilor), care se aduna la rugaciune, iar pe de alta parte, ceea ce este in interior, adica altarul, care infatiseaza Sfintele Sfintilor, in care intra numai preotii si cei impreuna cu ei". In naos se afla amvonul, care "infatiseaza forma pietrei Sfantului Mormant", pe care ingerul a rostogolit-o de la usa mormantului si a vestit invierea Mantuitorului.

 

Asa descrie Sfantul Gherman in Comentariul sau liturgic biserica - locas de inchinare. El acorda o mare atentie sfantului altar, caruia ii da o multiplicitate de sensuri simbolice, considerandu-l ca simbolizand deopotriva pesterea Betleemului, foisorul Cinei celei de Taina, Golgota sau locul Capatanii, mormantul unde Domnul a fost pus si din care a inviat. Restul comen­tariului este consacrat descrierii si interpretarii vesmintelor preotesti si a slujbei Sfintei Liturghii, care nu ne intereseaza aici.

 

O constatare care se impune este aceea ca simbolismul interpretarilor se refera la cele trei mari momente ale operei mantuitoare : intruparea, jertfa si invierea. Este normal sa intalnim astfel de interpretare la un talcuitor traitor intr-o epoca in care se simtea inca zbuciumul    marilor framantari hristologice.

 

5. Biserica locas de inchinare in interpretare liturgica a lui Simeon al Tesalonicului.

 

Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (+1 429), a fost unul dintre cei mai de seama liturgisti ortodocsi al XV-lea, opera lui completa cuprinzand descrierea si talcuirea sfantului locas si a mai tuturor slujbelor bisericesti (Liturghie, taine, cele sapte laude, ierurgii principale),cu randuiala lor din vremea lui.

 

O prima descriere si explicare sumara a locasului bisericesc se cuprinde in cap. 98 al operei sale complete, care face parte din lucrarea cu titlul Despre sfantul locas si talcuire la Liturghie, care se ocupa de fapt numai cu explicarea Liturghiei".

 

O alta lucrare a lui Simeon, Despre sfantul locas si sfintirea lui, cuprinde o expu­nere amanuntita despre biserica - lacas de inchinare, de la punerea pietrei de temelie si pana la sfintirea acesteia. El spune ca orice ctitor de biserica trebuie sa vina mai intai la arhiereul locului si sa ceara binecuvantarea pentru inaltarea locasului de inchinare, din doua motive : a) Sa se cerceteze daca cel ce voieste sa zideasca biserica va putea duce lucrarea la bun sfarsit, si b) Ca nu cumva fiind zidita biserica, sa ramana "pustie, neavand cele trebuincioase ale bisericii". Aceste norme sunt valabile si azi.

 

Dupa ce arata cum se face sfintirea locului si punerea pietrei de temelie, Simeon spune : "Dar lucrarea incepe a se face si cu Dumnezeu savarsindu-se toate cele dinauntru si cele din afara, se face altarul spre rasarit si proscomaidiarul de-a dreapta, iar de-a stanga se randuieste locul diaconilor   (diaconiconul, schevofilachionul sau vestmantarul) ; de va fi loc, amvonul se pune in dreapta altarului si se aseaza stalpii cei dinauntru care tin cuvuclionul cel de deasupra prestolului (baldachinul). Asemenea se aseaza si stalpi sau se zideste un stalp de piatra in patru muchii  si pe dansul se pune Sfanta Masa.   Astfel gatindu-se si celelalte trebuincioase si vase sfinte, se incunostiinteaza aceasta arhiereului si dansul prin slujitori zice sa se gateasca cele ce trebuiesc pentru sfintire, facand-se  aceasta   precum   arata   oranduiala tarnosirii,   dupa  care  arhiereul face tarnosirea".

 

Dupa Simeon, "biserica este casa lui Dumnezeu, alcatuita din lucruri neinsufletite, ce se sfinteste cu dumnezeiescul dar si cu rugaciunile cele preote­sti si nu este ca alte case, ci este facuta pentru Dumnezeu si pe Dansul il are locuitor si intr-insa este slava, puterea si Darul Lui, caci intr-insa se pune hram (patron) numele Lui ca sa se prazuuiasca sau impreuna cu Dansul si al vreunui sfant".

 

Reluand interpretarea Sf. Maxim despre biserica (vezi in urma), Simeon al Tesalonicului spune ca biserica este ca o casa a lui Dumnezeu, care "inchipuieste toata lumea, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni si peste toate; si biserica aratand aceasta se desparte in trei, caci Dumnezeu este Treime. Aceasta dar inchipuia si cortul care era impartit in trei si templul lui Solomon. Precum zice si Pavel, ca una era Sfanta Sfintelor, alta Sfintele si alta Sfanta, unde sedeau mireni, caci umbra mai inainte inchipuia adevarul".

 

Ca si Sfantul Gherman , Simeon al Tesalonicului spune ca Prestolul (Sf. Masa), fiind in mijlocul altarului, "inchipuieste Mormantul lui Hristos si taina cea prin patima intru care se savarseste Jertfa cea vie in toata lumea si ca un Dumnezeu Se odihneste pre dansul Mintuitorul, iar ca om se jertfeste".

 

In sfantul altar se afla sintronul, adica jetul arhiereului, inconjurat de scaunele preotilor, care inchipuie tronul cel mai presus de ceruri, iar trep­tele din jur arata treptele arhiereilor si preotilor. Proscomidiarul inchipuie pestera Betleemului, cele ce s-au intamplat la Nasterea Mantuitorului si la inchinarea magilor.

 

Stalpii grilajului despartitor dintre altar si naos, si grinda de deasupra lor, arata "osebirea celor simtitoare (vazute) de cele intelegatoare (spirituale sau nevazute), despartind ca o intarire cele trupesti de cele cuvantatoare. Si inaintea jertfelnicului lui Hristos sunt stalpii bisericii Lui, propoveduindu-1 pe El si pe noi intarindu-ne. Iar mai ales fac stalpii ca altarul sa inchipuiasca mormantul lui Hristos, fiind adica Sfanta Masa mormantul, iar altarul ca o gropnita, adica cea dimprejurul mormantului. Drept aceea sta si amvonul inain­tea usii Mormantului, aratand piatra cea rasturnata de pe usa   Mormantului".

 

Cuvucliul de deasupra Sfintei Mese sau baldachinul care se ridica si acum pe patru stalpisori acoperind Prestolul in unele biserici mai mari, inchipuie "cortul cel nevazut care este imprejurul lui Dmunezeu, adica slava lui Dumnezeu si Darul cu care insusi Se acopere, imbracindu-se cu lumina ca un vestmint si pre Scaunul cel preinalt al slavei Lui sezand".

 

Altarul impreuna cu naosul, care este spatiul credinciosilor laici, for­meaza impreuna biserica in sensul propriu al cuvantului, care inseamna aceasta lume vazuta, ce este din cer si din pamant si numai cei ce sunt binecinstitori "incap intr-insa, cari stand pe pamantul lui Dumnezeu, lauda pre Stapanul cerului si al pamantului". Altfel spus, biserica in acest inteles inchipuieste insusi Cerul sau raiul, ale caruia usi ni le-a deschis Mantuitorul. Cand se des­chid usile imparatesti de la altar, inseamna ca "cele de sus se deschid si cu cele de pe pamant se unesc". Iar pronaosul, tinda sau "catihumenul" bisericii inchipuieste cele de pe pamant si de aceea el este numai anticamera bisericii, in care stau catehumenii care inca n-au primit botezul , paganii sau cei de alta credinta si pacatosii (penitentii) care sunt exclusi din biserica si care trebuie sa faca penitenta pentru pacatele lor.

 

Din aceasta succinta prezentare a modului cum a inteles si a interpretat Simeon al Tesalonicului biserica - locas de inchinare - desprindem faptul ca el a cautat temeiuri scripturistice si patristice interpretarilor sale, asemanandu-se prin aceasta cu inaintasul sau, Sfantul Gherman al Constantinopolului. Mai exact in descriere si mai precis si clar in interpretare decat Gherman, el datoreste aceasta atat faptului ca in epoca sa atat arhitectura bisericii pe care o are in vedere si o descrie, cat si randuielile slujbelor cultului ortodox se de­finisera in forme statornice, care sunt aproape aceleasi ca si azi, cat si faptului ca opera sa scrisa ni se pastreaza, din fericire, in forma ei autentica, unitara si lipsita de interpretarile posterioare care au alterat unitatea si claritatea comentarului liturgic al lui Gherman. De aceea, in comparatie cu interpreta­rea data de patriarhul Gherman, Simeon al Tesalonicului face o prezentare mai sistematica si mai completa a bisericii - locas de inchinare. In timp ce Sfantul Gherman insista mai mult asupra simbolismului bisericii, Simeon al Tesalonicului prezinta partile componente ale bisericii, deja consacrate de traditia arhitecturii stilului bizantin adoptat in Ortodoxie, si apoi da inter­pretarea fiecareia dintre cele trei despartituri sau incaperi clasice ale biseri­cilor acestui stil - altarul, naosul si pronaosul sau tinda - cu rostul sau functia lor in viata de cult a Bisericii si cu semnificatiile lor simbolice in viata spirituala. Prin amanuntele pe care le da asupra modului de constructie, de impartire si de impodobire a bisericilor ortodoxe din timpul sau, opera sa analizata aici constituie, ca si aceea a Sfantului Gherman al Constantinopolului, un document   de epoca.

 

Interpretarea data de catre cei doi mari talcuitori ai cultului crestin bisericii ca locas de cult, bazata pe temeiuri scripturistice si patristice, ramane dealtfel clasica sau normativa in literatura de talcuiri liturgice care vor apare in secolele urmatoare.

 

Pr. V. UNGUREANU

 

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 13544

Voteaza:

Biserica - locas, in interpretarea Sf. Gherman al Constantinopolului si a Arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE