Stand inaintea lui Dumnezeu
Rugaciunea in Duhul Sfant
In punctele de invatatura sustinute in principiu de ambele parti, Rasaritul si Apusul crestin se deosebesc totusi prin accentul pus pe ele. Acest lucru e valabil si pentru invatatura privitoare la rugaciune ca unul din efectele cele mai importante ale Duhului Sfant. Duhul Sfant este Duhul rugaciunii; fiindca El insusi o savarseste in noi (Rm 8, 26). Din perspectiva ortodoxa un tel al rugaciunii e acela ca individualitatea omului sa cedeze, pentru ca el sa devina un "vehicul al Duhului", fara ca prin aceasta personalitatea sa sa fie diminuata sau chiar distrusa, ci, dimpotriva, sa se "inalte si subtieze" pe o treapta mai inalta in comuniunea Duhului Sfant actualizata in rugaciune.
In timp ce in Occident - mai ales in protestantism - rugaciunea e numai o expresie, chiar daca deosebit de importanta, a vietii Bisericii, in Rasarit, in experienta ecleziala a Ortodoxiei si in gandirea teologica - in masura in care e marcata de aceasta - ea joaca un rol central si domina totul.
Important pentru intelegerea ortodoxa a rugaciunii e mai cu seama intelegerea sensului ei propriu-zis. Acesta nu consta in dezvoltarea stralucirii exterioare, sau in expunerea unor formulari ortodoxe, chiar daca acestea doua joaca un rol important care nu poate fi supraevaluat. Scopul rugaciunii si cultului divin nu e acela de a aduce anumite cereri inaintea lui Dumnezeu, desi, fireste, nu este absolut indiferent pentru ce anume se roaga credinciosul. Totusi, potrivit intelegerii ortodoxe, cand viata de rugaciune ajunge la maturitate, rugaciunea poate renunta chiar si la cuvinte.
Oricat de paradoxal ar suna: cand rugaciunea e desavarsita, cererile inceteaza - nu insa atitudinea de rugaciune. Faptul pare a fi un important corectiv adus unei gandiri care in toate problemele, chiar si in problema sensului rugaciunii, se orienteaza inainte de toate spre un "scop". Dimpotriva, rugaciunea ortodoxa nu urmareste nici un "scop" circumscris material. Potrivit conceptiei ortodoxe, telul propriu-zis al rugaciunii nu este continutul cererilor, ci mai degraba faptul ca omul sa vina in spatiul sacru in prezenta lui Dumnezeu si sa se deprinda in a sta inaintea lui Dumnezeu.
Aceasta intelegere a ferit rugaciunea ortodoxa de primejdiile la care e expusa astazi rugaciunea in Occident, prin care aceasta din urma a ajuns sa se degradeze la rangul de simplu mijloc, de apel moral sau un mijloc de informare. Aceste pericole exista tocmai atunci cand cererile si "informatiile" exprimate in rugaciune devin mai importante decat atitudinea de rugaciune insasi.
Potrivit unei predici a episcopului rus, canonizat in vara lui 1988, Teofan Zavoratul (Govorov, 1815-1894), Parintii Bisericii vechi au apreciat corect importanta rugaciunii, "primul lucru din viata crestina", atunci cand la orice intalnire se interesau intai de toate de viata de rugaciune a celuilalt, pe care o "numeau respiratia duhului. Daca aceasta exista, trupul traieste; daca respiratia inceteaza, inceteaza si viata".
Tot asa stau lucrurile si cu rugaciunea. "Daca exista rugaciune, duhul traieste, daca nu exista rugaciune, nu exista viata in duh". O constatare importanta pentru Sfantul Feofan Zavoratul e aceea ca nu orice act de rugaciune este o rugaciune reala si prin aceasta o viata in duh. Gesturile exterioare, precum si rostirea exterioara de rugaciuni, sunt pentru el doar o parte componenta esentiala a rugaciunii, menita sa provoace o rugaciune reala. "Rugaciunea insasi este aparitia in inima noastra a urmatoarelor sentimente fata de Dumnezeu: a sentimentului de umilinta, de devotament, de multumire, de lauda, de cerere, de zdrobire, de pocainta, de supunere fata de vointa lui Dumnezeu si a semenului.
Toata grija noastra trebuie sa se indrepte spre aceea ca in timpul actelor noastre de rugaciune sufletul sa ni se umple de aceste sentimente si de altele asemanatoare lor, ca atunci cand limba citeste rugaciuni sau urechea le aude si trupul face inchinaciuni, inima sa nu fie goala, ci sa starneasca un oarecare simtamant indreptat spre Dumnezeu. Cand atare sentimente exista, actul nostru de rugaciune este rugaciune, iar cand nu exista, nu este rugaciune". "In sensul ei cel mai cuprinzator si in profunzimea ei maxima, rugaciunea propriu-zisa inseamna a sta inaintea lui Dumnezeu", viata in spatiul rugaciunii, viata si rugaciunea in prezenta lui Dumnezeu.
Limita rugaciunii, telul ei, e "sa fie neincetata", o "orientare permanenta spre Dumnezeu". De aceea, ea este "mai mult decat un sir de acte deosebite si intamplatoare de evlavie... cultul divin trebuie sa fie continuu, mai mult o dispozitie decat un act. A aduce lui Dumnezeu o inchinare dumnezeiasca (un cult divin) inseamna a petrece necontenit in prezenta Lui, inaintea Sa, inaintea fetei Lui. Aceasta este masura unei figuri crestine: a nu fi niciodata in afara prezentei lui Dumnezeu!... Un crestin trebuie sa aduca o inchinare (cult) dumnezeiasca in toata existenta sa, pe toate caile si situatiile vietii sale".
Pentru ca e vorba mai mult de o atitudine integrala decat de anumite cuvinte, pentru crestinul ortodox nu e la urma urmei hotarator daca pricepe si intelege totul in cultul divin, daca primeste in sine orice cuvant citit. Samanta cuvantului e atat de bogat semanata in citiri si imne, ca e de ajuns pentru fiecare sa aduca cu sine doar dispozitia inimii de-a i se deschide. Daca exista in principiu aceasta dispozitie, atunci in cultul divin credinciosul se poate lasa pur si simplu purtat de valul rugaciunii din jurul lui. Numai intr-o atare atitudine de detasare poti rezista ore intregi la slujbele divine simtind chiar si o inviorare, desi trupul iti este istovit si te simti gol spiritual.
Aceasta atitudine duce insa la o relaxare si in ce priveste continutul rugaciunilor. Daca "starea inaintea lui Dumnezeu" este elementul specific in rugaciune, iar nu suma cererilor individuale, atunci e limpede ca pana si multele rugaciuni ale Bisericii Ortodoxe n-au rostul de a "palavragi multe, ca paganii, care socotesc ca sunt ascultati cand spun cuvinte multe (Mt 6, 7). Multele rugaciuni sunt posibile si pline de sens numai ca parti ale deprinderii in atitudinea "starii inaintea lui Dumnezeu". Aceasta determina si continutul lor. Si tot aceasta face cu putinta ca la rugaciune "sa lepadam toata grija cea lumeasca" si, in acelasi timp, chiar in momentul central, care urmeaza nemijlocit pogorarii Duhului Sfant peste darurile euharistice, sa punem inaintea lui Dumnezeu in rugaciune intreaga lume, cu toate grijile si nevoile ei.
Parintele Georges Florovsky impartaseste impreuna cu Sfantul Teofan Zavoratul conceptia potrivit careia rugaciunea e o "lucrare grea", pentru a carei savarsire crestinul are nevoie de o indrumare si in vederea careia in caz de nevoie trebuie sa se biruie pe sine insusi. "Fara incordare si concentrare personala nu ne putem pune nici macar in dispozitia necesara pentru rugaciunea comuna". Aceasta "transpunere" destul de anevoioasa, parintele Florovsky o descrie referindu-se la o predica a Sfantului Feofan Zavoratul, al carei mers al ideilor trebuie de aceea schitat pe scurt aici.
Potrivit acestei predici, cea mai importanta conditie a rugaciunii e ca acela care se roaga sa invete "sa stea cu evlavie inaintea lui Dumnezeu". De aceasta tine si necesitatea ca rugatorul sa devina constient de cine este el insusi, cel gata sa se roage, si Cine este Dumnezeu inaintea Caruia paseste. Numai cu o atare dispozitie putem incepe rugaciunea cu folos.
Rugaciunile, care incep cu invocarea obisnuita a Duhului Sfant (rugaciunea "Imparate Ceresc"), trebuie sa fie conduse spre inima "fara graba" - insotite de inchinaciuni - savarsite fiind cu intelegerea continutului si cu simtirea inimii.
Ca sa poata avea loc aceasta, Sfantul Teofan recomanda sa tinem cu toata constiinciozitatea o regula prescrisa de un parinte duhovnicesc. Pentru a se concentra asupra lui Dumnezeu si a impiedica abaterea mintii, cel care se roaga trebuie sa repete pasajele pe care le-a citit neatent, pana ce mintea invata sa se concentreze. La pasajele care-l impresioneaza cel mai mult si la care cugetarea revine mereu de la sine rugatorul trebuie insa sa se opreasca. El trebuie mai degraba sa renunte la tinerea regulii de rugaciune decat sa-si desprinda atentia de la cuvintele care l-au atins.
O tema esentiala a invataturii ortodoxe despre rugaciune, asa cum a expus-o parintele Georges Florovsky citandu-l pe Sfantul Teofan Zavoratul, priveste relatia dintre rugaciunea libera si cea fixa, precum si cea dintre individ si Biserica. Daca - la fel ca pentru Sfantul Teofan - nu expunerea unor formule de rugaciuni, ci "dispozitia unei stari inaintea lui Dumnezeu in inima, golita de sine si patrunsa de o teama cucernica", este rugaciunea propriu-zisa, atunci rugaciunea dupa un formular fix este doar un mijloc de a invata si atinge aceasta "stare inaintea lui Dumnezeu in inima" si de a depasi emotivitatea individualista.
Rugaciunea spontana, care e rugaciune adevarata, exista numai dupa o rabdatoare deprindere, e o rugaciune personala care rupe ingustimea individualismului numai "in contextul comunitatii". Amandoua trimit una la cealalta, si nu exista vreodata una fara cealalta.
Mai mult in explicarea Liturghiei decat in invatatura despre rugaciune e tematizata insa si o alta trasatura a teologiei rugaciunii, de la sine inteleasa pentru crestinul ortodox si e "experiata" iarasi si iarasi in textele liturgice: in Occident domina in general o intelegere voluntarista a cultului divin, pe care o tradeaza limba: "sa ne rugam", de la inceput, a devenit "vrem sa ne rugam!" Ne hotaram sa "tinem" un serviciu divin si ii invitam pe oameni la acesta. Iar daca vin putini, ne gandim "daca merita", daca "oferta" cultului divin e primita sau nu.
Alta este intelegerea rasariteana. Aici preotul se roaga in numele poporului: "iti multumim pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit s-o primesti din mainile noastre, desi stau inaintea Ta mii de arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu multi ochi si serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand, cantare de biruinta cantand si strigand, glas inaltand si graind..." Aceasta inseamna: nu noi tinem propriu-zis un serviciu divin. Noi numai ne asociem lui. Cu mult inainte de a ne hotari sa tinem un serviciu divin, cultul divin are loc deja in cer.
Nu suntem niciodata singuri in rugaciune, intotdeauna exista deja o multime stransa careia i ne alaturam. Chiar si cel ce se roaga singur "slujeste" [concelebreaza] deja mereu impreuna "cu ingerii".
Karl Christian-Felmy
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.