Administrarea Sf. Taine a Pocaintei

Administrarea Sf. Taine a Pocaintei Mareste imaginea.

 

Administrarea Sf. Taine a Pocaintei

 

Preotul isi dovedeste vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea la care este chemat, mai intai, si in mod principal, prin felul in care intelege importanta Sf. Taine a Pocaintei si prin felul in care dovedeste ca i-a inteles importanta.

 

Savarsitorii Sf. Taine a Pocaintei sunt episcopii si presbiterii hiro­toniti in mod valid. Se intelege deci ca nu si episcopii sau presbiterii eretici.

 

Puterea sau insusirea necesara pentru administrarea acestei Sf. Taine a fost data Sfintilor Apos­toli de catre insusi Mantuitorul: "Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Mt. 18, 18.). Intr-un chip si mai graitor spune: "Luati Duh Sfant, Carora le veti ierta pacatele, ier­tate vor fi, si carora le veti tine, tinute vor fi" (Ioan 20, 22-23).

 

Inzestrandu-i pe Sf. Apostoli prin lucrarea Duhului Sfant, cu pu­terea de a lega si de a dezlega pacatele oamenilor, acestia au trans­mis aceeasi putere si episcopilor si preotilor, pe care i-au instituit.

 

La inceput, atat episcopii, cat si presbiterii, prin insusi actul hiroto­niei, dobandeau calitatea sau starea harica, pe baza careia si prin pu­terea careia puteau administra Sf. Taina a Pocaintei. Aceasta stare a durat pana tarziu cand au inceput a fi hirotoniti in treapta de presbiteri si persoane sub varsta de 30 ani, precum si unele care nu corespundeau intru totul pentru intreaga lucrare la care erau indatorati ca preoti. De aceea s-a introdus o noua randuiala, si anume aceea de a nu li se permite tuturor preotilor sa administreze Sf. Taina a Pocaintei indata dupa hirotonie, ci numai dupa trecerea unui timp oarecare, ne­cesar pentru formarea corespunzatoare si pentru maturizarea celor prea tineri, ca astfel dobandind experienta si ajungand la o constiinta superioara a misiunii preotesti, sa poata administra in mod corespunza­tor Sf. Taina a Pocaintei.

 

De fapt ei aveau starea harica, in baza careia puteau administra Sf. Taina a Pocaintei, dar intrucit aceasta Sf. Taina are o insemnatate deosebita, iar administrarea ei reclama cunostinte si insusiri deosebite si experienta, preotii socotiti necorespunzatori pentru a o administra au fost si mai sunt si astazi opriti de la savarsirea acestei Sf. Taine. Cand se socoteste, dupa aprecierea episcopului, ca preotul, oprit de la savarsirea Sf. Taine a Pocaintei, a ajuns la maturitatea necesara pen­tru administrarea ei, i se ridica aceasta opreliste si i se confera dreptul de a o administra, folosindu-se in acest scop de o ierurgie speciala, numita "duhovnicia" sau "facerea duhovnicului".

 

Din cele spuse, se vede ca duhovnicia nu este o Taina aparte, prin care celui care i se confera i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sf. Taina a Hirotoniei intru presbiter si l-ar face ast­fel apt sa administreze Sf. Taina a Pocaintei, ci i se da numai dezle­garea si imputernicirea legala sau binecuvantarea de a savarsi sau de a administra Sf. Taina a Pocaintei, de la care fusese oprit. Asa­dar duhovnicia nu este o noua hirotonie si nici o completare a hiro­toniei propriu-zise ci este numai o hirotesie.

 

Cu privire la episcopi, nu se aminteste si nu s-a practicat vreo randuiala asemanatoare, deoarece la instituirea in treapta de episcop i s-a observat intotdeauna conditia de varsta, stabilita cu timpul la mi­nimum 30 de ani si anume in mod cu totul exceptional s-a admis si cate o hirotonie in aceasta treapta si sub varsta de 30 de ani. Cum la varsta de 30 de ani slujitorul bisericesc era socotit deplin matur si suficient de bine format, nu s-a mai simtit nevoia ca el sa fie oprit temporar de la administrarea Sf. Taine a Pocaintei, in scopul de a i se da posibilitatea si ragazul necesar spre a se forma mai bine.

 

Astfel, se intelege ca administrarea Sf. Taine a Pocaintei din partea unui preot care nu a primit hirotesia intru duhovnic, isi produce efec­tele sale harice in chip deplin, dar intrucat acest lucru nu este inga­duit dupa randuiala traditionala a Bisericii, cel ce incalca randuiala in cauza, este supus pedepselor canonice. Exceptii se admit, insa, in ca­zuri de forta majora, adica in cazul cand nu exista preot duhovnic si cineva se afla in primejdie de moarte, precum si in alte cazuri, la sta­ruinta credinciosilor care sunt indreptatiti sa ceara a li se administra aceasta Sf. Taina, atunci cand le-o cere constiinta lor.

 

Primitorii Sf. Taine a Pocaintei sunt toti membrii Bisericii care se bucura de plenitudinea drepturilor, adica si clericii, si laicii, si monahii care  nu  sunt exclusi din Biserica. Potrivit randuielii traditionale a Bisericii, spre a se putea impar­tasi cu vrednicie, credinciosii sunt datori a primi mai inainte Sf. Taina a Pocaintei, dar aceasta se poate administra ori de cate ori o cer cre­dinciosii sau si atunci cand apreciaza duhovnicul ca este cazul.

 

In ceea ce priveste modul de administrare a Sf. Taine a Pocaintei exista foarte numeroase norme canonice, unele inscrise in textul sf. canoane, iar altele pastrate prin obicei.

 

Cele mai vechi se refera la marturisirea publica a pacatelor, caci aceasta era forma cea mai veche in care s-a administrat Sf. Taina a Pocaintei.

 

Potrivit randuielilor marturisirii publice, credinciosii se infati­sau - din indemn propriu - inaintea obstii sau comunitatii locale, fiind de fata episcopul si ceilalti slujitori, sau preotul si alti slujitori - in cazul cand comunitatea era mai mica si nu avea in frunte un epis­cop - si inaintea tuturor acestora isi marturiseau pacatele. Episcopul sau preotul si toti ceilalti clerici, impreuna cu obstea credinciosilor apreciau gravitatea sau lipsa de gravitate a pacatelor marturisite si toti impreuna hotarau daca era cazul ca cel care a savarsit marturi­sirea sa primeasca dezlegarea de pacate sau sa fie supus epitimiilor ori pedepselor duhovnicesti. In primul caz, el era dezlegat de catre episcop sau de catre presbiter, iar in al doilea caz, episcopul sau presbiterul ii aducea la cunostinta epitimiile la care urma sa fie supus, dupa gravitatea pacatelor. Acestea mergeau de la oprirea simpla de la Sf. Impartasanie, pentru un timp, pana la excomunicarea pe timp de­terminat, ori chiar pentru totdeauna si pana la anatema.

 

Randuiala marturisirii publice a durat in Biserica timp indelungat, desi practicarea ei a intampinat multe dificultati si a fost impreunata cu multe primejdii pentru viata comunitatilor crestine si a slujitorilor acestora.

 

Imprejurarile vietii nu au permis crestinilor, sa practice intotdeauna marturisirea publica, de aceea alaturi de aceasta s-a practicat si marturisirea secreta, atat pentru a se evita unele primejdii, cat si pentru ca marturisirea publica nu era posibila in toate cazurile, ca de exemplu in cazurile celor bolnavi, care nu se puteau deplasa, sau nu aveau nici energia de a putea sa suporte o incercare ca aceea pe care o constituia marturisirea publica. In cazurile in care se practica marturisrea secreta, potrivit tot randuielilor traditionale, duhovnicul, fie episcop, fie presbiter, era dator sa nu divulge pacatele marturisite si nici epitimiile pe care le aplica cu prilejul marturisirii secrete, atunci cand era cazul sa fie aplicate.

 

Pe la sfarsitul veacului V, marturisirea secreta s-a impus ca randuiala generala in intreaga Biserica si o data cu ea s-a generalizat si indatorirea pastrarii secretului marturisirii de catre du­hovnic. Aceasta indatorire este prevazuta mai intai in can. 37 al Sf. Vasile cel Mare, apoi in can. 132 al sin. de la Cartagina, de la anul 419 si e reluata mult mai tarziu, pe la inceputul veacului al IX-lea, prin can. 28 al Sf. Nichifor Marturisitorul.

 

Avand in vedere caracterul epitimiilor, la stabilirea si la aplicarea lor s-a pus o grija deosebita din partea slujitorilor Bisericii, pentru ca nu cumva din mijloace de vindecare sau de tamaduire sa se trans­forme in mijloace de sminteala si de moarte a pacatosului.

Exista numeroase canoane care arata ce epitimii trebuie aplicate in cazul unor pacate determinate.

 

Sf. Ioan Gura de Aur cu privire la epitimii spune: "Epitimia sa nu se dea simplu, dupa cantitatea pacatului, ci sa se aiba in vedere si intentia celor ce pacatuiesc, ca nu cumva voind sa carpesti ceea ce s-a rupt, mai mare sa faci crapatura, si straduindu-te sa indreptezi ceea ce a cazut, sa faci caderea mai mare".

 

Epitimiile aplicate de un duhovnic presbiter, au exact aceeasi pu­tere ca si cele aplicate de un episcop, caci intre calitatea si puterea de a dezlega sau de a lega a unuia sau a altuia, nu exista nici o deosebire, iar episcopul nu poate sa intervina si sa modifice, sa micsoreze sau sa inaspreasca vreo epitimie data de orice alt duhovnic, fie presbiter, fie arhiereu.

 

Canoanele care arata ca episcopul are dreptul sa mareasca sau sa micsoreze epitimiile, precum si sa-i dezlege pe unii penitenti in cazul ca se constata la ei o pocainta sincera, se refera numai la epitimiile pe care le aplica singur, nu la cele aplicate de alti duhovnici.

 

 

 

09 Iulie 2012

Vizualizari: 3578

Voteaza:

Administrarea Sf. Taine a Pocaintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE