Ascultarea canonica

Ascultarea canonica Mareste imaginea.


Ascultarea canonica 

Biserica, desfasurandu-si lucrarea sa mantuitoare in timp, se ocupa nu numai de ceea ce este bun si potrivit din punct de vedere religios in viata credinciosilor, ci si de ceea ce este rau si nepotrivit, cautand sa inlature raul si lipsurile din viata acestora.

In acest scop, pe langa harul dumnezeiesc, ea mai foloseste si o seama de norme religioase si morale, prin care indrumeaza viata credinciosilor, pe calea mantuirii.

In cazul cand credinciosii nu-si conformeaza viata cu normele sale, purtandu-se cu "neoranduiala", dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel, Biserica, intocmai "pastorului celui bun", foloseste toate mijloacele de indreptare duhovniceasca si de buna indrumare, in scopul orientarii lor in viata religioasa.

Inca dintru inceput, au fost cazuri in istoria Bisericii crestine cand caderea unora a fost asa de mare, incat pe langa mijloacele care tin exclusiv de natura religioasa a ei, Biserica a fost nevoita sa recurga si la unele masuri legate de situatia ei ca institutie nu numai divina, ci si omeneasca.

S-a simtit nevoia ca Biserica sa adauge la normele ce tin de natura sa religioasa, ca auxiliare ale acestora, unele norme legate si de natura ei sociala. Noile norme la care a apelat Biserica au fost cele juridice. Folosirea acestor norme juridice n-a urmarit altceva, decat sa indrepte pe credincios, disciplinandu-l, obisnuindu-l cu randuiala si de prinzandu-l cu savarsirea faptelor bune, facandu-l in acelasi timp folositor si semenilor sai.

In viata Bisericii, legile de drept "nu sunt mijloace curente, comune si direct legate de actiunile harului, ci mijloace extraordinare, care se folosesc la nevoi grave, in lipsa celor din priza directa a harului, ca mijloace directe ale acesteia, sau in mod obisnuit ca granite sau tipare pentru desfasurarea mai usoara si mai eficace a lucrarii pentru mantuire".

Folosirea legii juridice ca auxiliar de catre Biserica sta in stransa legatura cu insasi natura omului, care, in urma caderii sale in pacat pierzand din stralucirea initiala data de Creator, s-a gasit in situatia de a nu mai putea oferi actiunii intreprinse de Biserica un material caruia sa-i fie suficiente pentru obtinerea mantuirii doar mijloacele directe ale harului.

Astfel, din necesitate, s-a recurs de catre Biserica la norme juridice, ca parghii pe langa normele sale moral-religioase, punandu-le de acord cu acestea, in folosul indreptarii si ridicarii naturii omului desfigurata prin pacat. Totodata, Biserica le-a invesmantat in cuvant si mireasma religioasa, devenind norme interne bisericesti, cu putere de lege voita de intemeietorul ei, care aveau menirea sa reglementeze acele fapte si relatii religioase crestine, care ieseau din sfera de actiune a normelor moral-religioase propriu-zise ale Bisericii.

Deci, ca o urmare fireasca, avand in vedere invelisul material, in care a fost turnat fondul spiritual al Bisericii, sub aspect vazut, traind in cadrul societatii, in mijlocul careia isi dezvolta activitatea mantuitoare, tinand pas cu vremea, Biserica a fost, dupa natura sa, supusa randuielilor sociale, respectandu-le si lucrand cu observarea lor. Facand aceasta, ea a dat urmare invataturii Mantuitorului de a da lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar "Cezarului" cele ce sunt ale Cezarului.

Intreaga manifestare a trairii externe, a credintei si a lucrarii harului, trebuia sa se desfasoare in randuiala, iar nu in neoranduiala. Cadrul acestei randuieli a fost creat prin norma religioasa si morala. dar a fost delimitat mai precis si dupa nevoi prin norme juridice, care au invesmantat cu legi de drept anumite acte savarsite de Biserica.

Totalitatea legilor de drept si canoanelor de cuprins juridic, ca "norme de observat in organizarea si carmuirea ei, au pentru viata practica a Bisericii, pentru invelisul sau material, puterea obligatorie pe care o au normele morale si cele strict religioase pentru constiinta. Ele nu sunt simple recomandari sau sfaturi, lasate la aprecierea conducerii si credinciosilor Bisericii, ci constituie porunci, norme tot atat de imperative ca si cele morale si religioase".

Canoanele au fost adoptate de autoritatea bisericeasca in vederea asigurarii si mentinerii ordinei si bunei desfasurari in viata bisericeasca. Intarind valabilitatea tuturor normelor canonice de pana la anul 787, Canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic, precizeaza : "Cu bucurie primim dumnezeiestile canoane si intarim asezamantul lor intreg si nestramutat, date fiind de trambitele Duhului Sfant, de prealaudatii Apostoli, si de catre cele sase sfinte sinoade ecumenice si de catre cele locale, adunate spre a da astfel de asezaminte si de catre Sfintii nostri Parinti. Caci dansii, fiind toti luminati de unul si acelasi Duh Sfant, au intarit cele de folos".

In timpurile mai noi, datorita prefacerilor survenite, privind dezvoltarea societatii si configuratia pe care au capatat-o statele prin dobandirea independentei, Bisericile nationale autocefale din aceste state au inceput sa se organizeze si sa se administreze autonom prin organele deliberative proprii, dupa principiul sinodalitatii. Autoritatea canonica competenta in acest caz avand-o sinodul fiecarei Biserici autocefale. El aduce hotarari cu privire la administrarea vietii Bisericii, conform nevoilor si imprejurarilor locului, hotarari ce trebuie sa fie puse totdeauna de acord cu legile fundamentale si universale ale Bisericii Ortodoxe.

Cand hotararile unui astfel de sinod, al unei Biserici nationale sunt de interes mai general, atunci, in lipsa sinodului ecumenic, acele hotarari pot capata valabilitate pentru celelalte Biserici, prin consensul unanim al acestora, cunoscut sub numele de: "consensus ecclesiae dispersae".

Pentru ca Sfintele Canoane si alte hotarari bisericesti cu caracter canonic sa-si indeplineasca rostul, se cere, ca odata promulgate aceste norme, de autoritatea superioara bisericeasca, sa fie acceptate de catre toti cei ce fac parte din Biserica, pentru ca intreaga manifestare in extern a trairii religioase si a lucrarii harului sa se faca potrivit acestora. Acceptand, ascultand, respectand si implinind poruncile, credinciosii si slujitorii Bisericii fac voia lui Dumnezeu si conlucreaza cu celelalte mijloace puse la indemana Bisericii in scopul mantuirii. A nesocoti si a nu asculta aceste porunci, inseamna a nesocoti si a nu asculta pe insusi intemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, care a transmis puterea carmuitoare in Biserica Sf. Apostoli, care la randul lor au transmis-o episcopilor, preotilor si diaconilor - ierarhiei de drept divin, in vederea acestei ascultari, Mantuitorul zice: "Cine va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cine va nesocoteste pe voi, pe Mine Ma nesocoteste; iar cel ce Ma nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine".

Intreaga "urmare a lui Hristos", adica intreaga supunere fata de poruncile Mantuitorului si ale conducerii bisericesti, intemeiata pe aceste cuvinte ale Domnului, se numeste ascultare canonica.

In cadrul Bisericii, deosebim trei categorii de ascultari:

1. Ascultarea pe care o datoreaza credinciosii clerului slujitor, ea fiind de natura religioasa, morala, avand menirea de a crea cadrul necesar unei bune desfasurari a vietii religioase. In cadrul acestei ascultari, raportul dintre credinciosi si clerici este acela al fiilor fata de parintii lor duhovnicesti, dupa insasi porunca Mantuitorului, care ne-a chemat la ascultarea de fii ai aceluiasi Parinte.

2. Ascultarea la care sunt chemati clericii fata de treptele ierarhiei superioare, datorita starii harice a acestora in raport cu deplinatatea de stare harica pe care o detine episcopul.

3. Ascultarea, in cadrul cinului monahal. Aceasta ascultare nu are nici o aplicare in viata credinciosilor sau a clerului de mir.

Sa vedem mai departe cum se presanta ascultarea canonica inviata Bisericii.

I.

In Biserica, a asculta, inseamna supunerea vointei personale celei a superiorilor legitimi.

In starea de fapturi si fii ai lui Dumnezeu, noi trebuie sa fim ascultatori, sa ne supunem vointei sale sfinte. Rascumparati din starea de pacat de catre Iisus Hristos, trebuie sa ne facem urmatori poruncilor sale. Deci, ca o consecinta directa a acestei stari, sa ascultam si de reprezentantii sai legitimi. Fara aceasta ascultare n-ar exista in comunitatile din care facem parte decat dezordine si anarhie, ceea ce ar fi cu totul contrar vointii lui Dumnezeu, care a randuit aceasta pentru binele nostru cel mai mare.

Consacrand dreptul superiorilor legitimi, vointa divina vine si aseaza in acelasi timp limite exercitiului autoritatii, in sensul ca nu-i obligat nimeni de a asculta pe superiorul care ar manifesta oarecare atitudini contrare legilor divine sau bisericesti. In astfel de situatii, "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni". De aceea si cand superiorul cere ascultatorilor lucruri care ies din sfera atributiilor sale sau cu neputinta de infaptuit, nimeni nu poate fi obligat sa le aduca la indeplinire. Dar nu credinciosul singuratic, ci tot Biserica este aceea care poate si trebuie sa judece si sa hotarasca ce se cuvine sau nu ascultarii.

Indatorirea de a asculta de autoritatea bisericeasca si de randuielile ei se intemeiaza nu numai pe cuvintele Mantuitorului si nu numai pe consideratiile de alta natura pe care le-am relevat. Ea trebuie privita si in cadrul invataturii dogmatice despre puterea bisericeasca si despre ierarhie. De unde vine intreaga putere bisericeasca? De la Mantuitorul! El ne-a aratat limpede prin cuvintele: "Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Mergeti dar, si invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, povatuindu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua". Si: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi". Si acestea zicand, a suflat si a zis : "Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele, se vor ierta, si carora le veti tinea, tinute vor fi". "Cel ce va primeste pe voi, pe Mine ma primeste, iar cel ce Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine".

Aceasta putere nu este altceva decat lucrarea sfintitoare a harului, incredintata Sfintilor Apostoli, pe care la randul lor acestia au transmis-o episcopilor, preotilor si diaconilor. Instituirea acestor trei trepte ierarhice, deosebite ca stare harica, a fost facuta de catre Sfintii Apostoli, pe temeiul invataturii Mantuitorului, purtand denumirea de trepte de instituire sau de drept divin, pentru ca dreptul lor se intemeiaza pe puterea divina.

Daca analizam cuprinsul acestei puteri divine, care a fost data de Apostoli episcopilor, in chip deplin, vom constata ca ea corespunde celor trei lucrari pe care le-a intreprins Domnul nostru Iisus Hristos in timpul activitatii Sale, reprezentand in chip direct continuarea operei de mantuire. Pentru Biserica, lipsa acestei puteri divine ar insemna desnadejde si destramare morala, ca si destramarea vietii bisericesti in general. Fara lucrarea sfintitoare a harului, nu este posibila mantuirea in cadrul Bisericii, deoarece harul este acela care face inceputul mantuirii. In legatura cu procesul de mantuire pe care il face harul, trebuie facuta insa deosebirea intre actul mantuirii in sine pe care il incepe harul, dobandit cu colaborarea libertatii omenesti si hotararea noastra libera, de a colabora cu harul pentru aceasta.

Sf. Ioan Hrisostom, insistand asupra importantei pe care o are lucrarea harului si colaborarea libertatii omenesti cu harul, arata ca noi primim acest har numai in situatia cand prezentam o stare de vrednicie pentru el, aceasta fara sa paralizeze "liberul nostru arbitru", ci din contra, colaborand cu el.

Actul mantuirii, ca si oricare act si manifestare personala, sunt precedate de consimtamantul celui ce este chemat sa ia parte sau sa savarseasca astfel de acte. Harul nu mantuieste decat pe acei care vor, nu constrange pe nimeni. "Fara voia mea, harul nu poate lucra; Dumnezeu nu o sileste, ci o respecta. Dar, indata ce mi-am dat consimtamintul, harul incepe lucrarea, insanatosind deplin voia atinsa de slabiciunea generala a trupului si sufletului meu de la caderea in pacat, si o viata noua, de copil al lui Dumnezeu, care se increde in El si asculta de El, a inceput in lumina si caldura harica". Vorbind de obtinerea mantuirii, Sf. Ioan Hrisostom precizeaza ca nu este deajuns numai chemarea; "Daca este de ajuns numai chemarea, pentru ce atunci nu se mantuiesc toti? Nu numai chemarea, ci si vointa celor chemati lucreaza mantuirea. Caci chemarea nici nu ne-a obligat, nici nu ne-a silit. Intr-adevar, toti au fost chemati, dar nu au raspuns toti". Aceasta energie necreata fiind harul, ca lucrare s-a transmis si continua sa se transmita in Biserica prin succesiune apostolica, ierarhiei, in chip neintrerupt. De aceea, "unde gasim aceasta succesiune apostolica este Biserica, unde n-o gasim, nu este Biserica". Sfantul Irineu, vorbind de aceasta succesiune apostolica, isi exprima convingerea ca ea este si o succesiune in dreapta credinta: numai cei care au succesiunea de la Apostoli (qui succesionem habent ab Apostolis), au primit deodata si succesiunea in episcopat si daruirea sigura a adevarului (qui cum episcopatus succesione charisma veritatis certum... acceperunt), pe cand cei care nu sunt in succesiune trebuie priviti ca dubiosi, eretici etc. (Adv. Haereses 4, 26, 2).

Puterea sfintitoare a harului s-a mentinut in episcopat si continua sa se transmita pana in zilele noastre, prin mentinerea neintrerupta a succesiunii apostolice. La aceasta se refera Apostolul cand adauga : "Drept aceea, luati aminte de voi si de toata turma, intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu". Asa se si explica de ce inca de la inceputurile sale, pe cei ce au pierdut aceasta succesiune a credintei, Biserica i-a considerat ca eretici, desprinsi din sfera de actiune si lucrare sfintitoare a harului, datorita neascultarii lor fata de adevarata invatatura a Bisericii.

In ceea ce priveste tainele ereticilor, ca o consecinta fireasca a intreruperii acestei succesiuni a credintei prin neascultare, Biserica nu le-a considerat niciodata ca valide. Botezului ereticilor nu i s-a recunoscut niciodata validitatea ". De asemenea tot nevalida este cosiderata hirotonia ereticilor. Toate aceste hotarari canonice vin sa argumenteze ca nu poate sa existe o succesiune sacramentala, fara de o succesiune in credinta. In acest sens, se poate spune ca "harul preotiei nu poate fi folosit impotriva credintei sau in slujba necredintei. De aceea el nu poate sa existe la eretici, caci prezenta lui la acestia ar insemna binecuvantarea pacatului, sfintirea si consacrarea lui". Fara o credinta dreapta, harul n-ar avea nici o ratiune. Unde lipseste credinta, harul nu lucreaza. Cand exista dreapta credinta, harul sfintitor actioneaza deplin in lucrarea sa, prin cele trei trepte ierarhice. Episcopul primeste harul in plenitudinea sa, preotul intr-o masura mai mica, iar diaconul si mai mica. Aceasta impartire a lucrarii harice nu aduce nici un prejudiciu Tainei hirotoniei, dimpotriva, cele doua trepte mai mici, impreuna cu aceea a episcopului, maresc starea harica a Bisericii.

Din punct de vedere al quantumului de stare harica, cele trei trepte se deosebesc, dar ele in fond reprezinta o unitate si conlucreaza fara a se exclude una pe cealalta.

Conclucrind in vederea administrarii harului necesar mantuirii credinciosilor, celor chemati la aceasta misiune li se cere sa stea ierarhic potrivit lucrarii harice din treapta respectiva, sub directa ascultare canonica a episcopului, ca unul ce le-a impartasit prin hirotonie harul, in virtutea chemarii sale. De aceea, cei care sunt chemati in primul rand sa faca dovada acestei ascultari canonice fata de episcop, sunt slujitorii, care fac parte din ierarhia bisericeasca si care si-au primit consacrarea tocmai de la arhiereu.

II.

Viata de toate zilele, pe care o traieste aici pe pamant Biserica, prin credinciosii sai, potrivit invataturii lui Iisus Hristos, este strans legata de activitatea sfintitoare pe care si-o exercita in cadrul Bisericii ierarhia, in frunte cu episcopatul. Autoritatea ierarhiei bisericesti nu este decat o autoritate morala, bazata pe invatatura evanghelica.

Fara ierarhie, Biserica nu-si poate indeplini misiunea sa. Aratand menirea ierarhiei in lucrarea mantuitoare a celor ce cred si fac parte din Biserica, Homiakov precizeaza : "Daca ar inceta hirotonia, ar inceta toate tainele, afara de Botez, si neamul omenesc ar fi rupt din har".

In Biserica Apostolica, cei ce doreau sa primeasca hirotonia, trebuiau mai intai sa faca ascultare un anumit timp, slujind in gradele inferioare ierarhice. Acest obicei a capatat prescriptiune canonica prin canonul 10 al Sinodului de la Sardica (343) care precizeaza urmatoarele : "Socotesc ca este de trebuinta si aceea ca sa se cerceteze cu toata grija si sarguinta, ca daca vreun bogat, sau scolastic, din for, s-ar invrednici a se face episcop, sa nu se aseze (in episcopat) mai inainte, pana ce nu va fi indeplinit slujba de citet si de diacon si de presbiter, ca prin fiecare treapta de s-ar socoti vrednic, sa poata pasi progresand spre inaltimea episcopiei. Si va avea gradul fiecarei trepte lungime de vreme, fireste nu prea mica, prin care sa se poata cunoaste credinta lui si felul onestitatii moravurilor si statornicia si bunacuviinta lui; si socotindu-se el vrednic de preotia cea dumnezeiasca, sa se bucure de cinstea cea mai mare."

Ca taina, hirotonia se administreaza de Episcop, care hirotoneste clerici pentru toate treptele bisericesti. Hirotonia se administreaza o singura data. Odata primita, ea ramane in persoana respectiva pentru totdeauna. Ea nu se poate repeta, nici formal, decat intr-un singur caz ; si in legatura cu aceasta canonul 68 apostolic oranduieste urmatorele : "Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, ar primi de la cineva o a doua hirotonie, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonit, fara numai daca ar dovedi ca de la eretici are hirotonia. Fiindca cei ce sunt botezati sau hirotoniti de catre unii ca acestia, nu pot fi nici credinciosi, nici clerici".

Cel ce asculta de Episcop, asculta de voia lui Dumnezeu, care a instituit episcopatul cu putere sfintitoare pentru binele nostru, in vederea realizarii operei de mantuire.

Cel ce primeste harul prin Taina hirotoniei de la episcop, capata in felul acesta dreptul si puterea de a administra Sf. Taine si de a invoca darurile Sf. Duh asupra credinciosilor sai, fara a iesi insa din sfera atributiunilor starii harice respective, in sensul ca el nu poate administra decat numai acea putere harica ce i-a fost incredintata odata cu sfintirea sa in treapta respectiva. De pilda, cel hirotonit in preot nu poate savarsi acele lucruri pe care le reclama plinatatea de stare harica pe care o detine episcopul. Cu alte cuvinte preotul nu poate savarsi niciodata o hirotonie, sfintirea antimiselor sau sfintirea marelui mir, acestea fiind lucrari pe care le administreaza numai episcopul, ca o consecinta speciala a demnitatii sale harice.

Tot acelasi lucru se intampla si cu diaconul, care, in raport cu lucrarea harica a preotului, nu poate savarsi nici una din Tainele si lucrarile care-i revin de drept acestuia din urma, ca o indreptatire harica in urma instituirii si sfintirii sale in treapta de preot. In stransa legatura cu plinatatea de stare harica, pe care o detine numai episcopul, trebuie facuta o precizare, avand in vedere modul de administrare a harului si anume ca, ea cheama pe slujitorul treptei respective (pe preot si pe diacon) - in urma primirii hirotoniei la o dependenta canonica fata de cel ce i-a mijlocit aceasta putere de lucrare harica, in cazul nostru, fata de episcop, deoarece harul odata dat nu se poate administra dupa bunul plac al celui care l-a primit, ci, potrivit anumitor randuieli consfintite de intreaga noastra traditie bisericeasca. Origen, in Omilia a XI la Ieremia, spune ca "se cere de la un preot mai mult decat de la un diacon, de la un diacon mai mult decat de la un laic, dar de la acela care detine autoritatea bisericeasca asupra tuturor se cere mai mult decat de la fiecare din ceilalti".

Sfantul Ignatie Teoforul zice : "Sa ne silim a nu fi nesupusi episcopului, ca sa fim supusi lui Dumnezeu". Crestinismul, dupa cum a observat Tertulian, este o disciplina, si aceasta disciplina are nevoie in primul rand de ascultare si supunere, ca sa se desfasoare in mod normal. Cel ce nu asculta canonic de aceasta autoritate a episcopului, savarsind acte ce nu corespund cu lucrarea treptei respective, comite delictul de nesocotire a demnitatii harice care se pedepseste de legiuirile bisericesti.

In eparhie, puterea suprema o detine episcopul. Nimeni in afara de episcopul eparhiei respective nu poate lua o hotarare in legatura cu cei care depind, in ceea ce priveste ascultarea canonica, de acest episcop. Totul trebuie sa se desfasoare in ordine, iar clericii in functiunile lor sa fie subordonati episcopului. Ordinea aceasta trebuie sa domneasca in primul rand in mijlocul slujitorilor bisericesti, ca unii ce stau in ceea ce priveste harul, sub directa obladuire a autoritatii episcopale si sunt chemati la administrarea si impartasirea harului, sub directa supraveghere a episcopului. Primind dreptul de administrarea dumnezeiestilor taine, clericii sa nu savarseasca in parohiile incredintate lor, nimic fara stirea si invoirea episcopului de care depind din punct de vedere canonic. Canonul 39 apostolic, in legatura cu ascultarea canonica, face urmatoarea precizare: "Presbiterii si diaconii sa nu savarseasca nimic fara invoirea episcopului; caci el este caruia i s-a incredintat poporul Domnului si de la el se va cere socoteala pentru sufletele lor."

Comentand acest canon, Zonara arata ca preotul nu poate savarsi nimic din "initiativa proprie", fara invoirea episcopului eparhial de care depinde canonic. Este cu desavarsire interzis acestuia, de a exclude pe cineva din Biserica, de a pune sau de a scoate de sub epi-timie, deoarece acestea toate tin in mod direct de drepturile arhiereului, drepturi pe care nimeni din treptele ierarhice respective nu si le poate asuma fara incuviintarea episcopului sau (Sintagma At. II, 54). Referindu-se la ascultarea la care este chemat preotul fata de episcopul sau, can. 31 apostolic adauga : "Daca vreun presbiter dispretuind pe episcopul sau, tine indeosebi adunare si ridica el altar, nestiind nici o vina asupra episcopului sau in privinta dreptei credinte si dreptatii, sa se cateriseasca ca un iubitor de stapanire". Tot acest canon, mai adauga, facandu-i vinovati de aceeasi pedeapsa, si pe clericii care se vor alatura presbiterului dupa ce in prealabil episcopul i-a prevenit de doua sau de trei ori.

Canonul 31 apostolic vine sa puna capat ambitiilor unor presbiteri, care lepadand ascultarea fata de episcopul lor legal, intemeiau altare fara stirea episcopului, iesind in felul acesta de sub jurisdictia legala, canonica.

Canonul 55 apostolic prevede caterisirea clericului care defaima pe episcopul de care depinde canonic. Clericul care se ridica impotriva episcopului sau si face schisma-, sa fie anatema. De asemenea este strict interzisa plecarea clericilor sau monahilor in alta Eparhie fara aprobarea prealabila a Episcopului eparhiot. Ascultarea canonica este strict necesara bunei desfasurari a vietii si lucrarii mantuitoare a harului. Cei ce nu se supun sa fie pedepsiti.

In cazul cand superiorul s-ar intampla sa se abata de la dreapta credinta, marturisind public prin predica, o invatatura condamnata de Biserica, atunci cei ce tin in chip canonic de acesta nu-l mai pot urma, ci pot iesi fara nici o invinuire de sub autoritatea acestuia, ramanand in ce priveste marturisirea de credinta pe linie ortodoxa. Tot ca neascultare fata de autoritatile bisericesti este considerat si refuzul clericului de a pastori pe credinciosii parohiei pentru care a primit hirotonia de la Episcopi; unul ca acesta sa se afuriseasca. De asemenea, cand, unui cleric i se propune de Episcopul sau o treapta ierarhica mai inalta si acesta nu o accepta, atunci : "Sa nu mai slujeasca nici in treapta din care n-a vrut sa iasa".

Pentru buna randuiala in cadrul eparhiei, prescriptiunile canonice ale Sinodului IV ecumenic, prin canonul 6, precizeaza urmatoarele : "Cel ce se hirotoneste, sa se numeasca special pentru biserica unei cetati, sau unui sat sau muceniceasca, sau pentru manastire". Canonul merge pana acolo incat declara hirotonia fara destinatie, ca nula. Cu o hotarare asemanatoare vine si canonul 15 Sardica pentru Episcopul care instituie "slujitor (bisericesc) strain, din alta Eparhie, in vreo treapta, fara invoirea Episcopului sau propriu, acest fel de asezare sa se considere ca nula", iar Episcopul care a savarsit o astfel de instituire sa fie admonestat.

Clericul, in special, primeste la instituire in functia respectiva, drepturile canonice ce-i revin in cadrul parohiei incredintate. In ceea ce priveste perindarea de la o parohie la alta, canoanele prevad ca respectivul cleric sa faca aceasta cu aprobarea si incuviintarea Episcopului de care apartine. "Daca vreun presbiter sau diacon sau oricare din catalogul clericilor, parasind eparhia sa, se va duce in alta si mutandu-se cu totul va petrece in alta eparhie, impotriva socotintei episcopului sau, poruncim ca acela sa nu mai liturghiseasca, mai ales daca episcopul sau chemandu-l sa se intoarca, nu a ascultat; ramanand intru nesupunere, sa se impartaseasca acolo ca un laic". Privitor la aceasta nesupunere, canonul 3 Ântiohia pedepseste pe clericul care s-a facut vinovat de acest delict cu caterisirea.

In general, canoanele prevad ca mijloc preventiv pentru preotii straini, sa nu fie primiti de alti Episcopi. Totusi, unii ca acestia, pentru a putea fi primiti in alta eparhie, ca oameni pasnici si ascultatori, trebuiau sa aiba asupra lor, pentru a putea face dovada bunei lor comportari, din partea Episcopului de care apartinusera, o scrisoare de recomandare. Fara aceasta scrisoare de recomandare nici un cleric nu trebuia sa fie primit in alta eparhie. "Nici unul dintre episcopii, ori presbiterii, ori diaconii straini sa nu se primeasca fara scrisoare de recomandare si aducandu-le pe acestea, sa se cerceteze, si daca vor fi propovaduitori ai dreptei credinte, sa se primeasca, iar de nu, dandu-li-se cele de trebuinta, sa nu-i primiti la impartasire, fiindca multe se fac prin amagire". Privitor la aceasta transferare a clericilor, canonul 17 Trulan hotaraste : "Deoarece clericii de la diferite biserici parasind bisericile pentru care au fost hirotonisiti, au alergat la alti episcopi si s-au asezat, fara stirea Episcopului lor la biserici straine si pentru -aceasta s-au facut nesupusi, hotaram ca de la luna ianuarie a trecutului Indiction al patrulea, nici unul dintre toti clericii, in oricare treapta s-ar gasi, nu are voie sa se aseze la alta biserica fara scrisoare de demitere de la Episcopul sau ; fiindca cel ce in viitor nu va respecta acestea si va rusina pe cel ce l-a investit cu hirotonia, sa se cateriseasca, atat dansul cat si cel ce l-a primit in chip ilegal". Comentand acest canon, Balsamon arata in legatura cu trecerea dintr-o eparhie in alta a clericului, ca, pentru a fi facuta in chip legal, cel interesat trebuie sa posede de la episcopul care a primit hirotonia, doua scrisori : o scrisoare de recomandare - prin care putea face dovada treptei ierarhice pentru care primise instituirea, cealalta scrisoare de dimitere - cu ajutorul careia era primit fara nici un fel de oprelisti in clerul altei biserici.

In legatura cu nerespectarea hotararilor canonice, face urmatoarea precizare canonul 12 apostolic: "Daca vreun cleric sau laic, afurisit sau neprimit, ducandu-se in alta cetate, se va primi fara scrisori de recomandare, sa se afuriseasca si cel ce l-a primit si cel ce s-a primit"

In cazul cand cineva, fie el cleric sau mirean, a fost excomunicat de Episcopul sau, datorita neascultarii, acela nu poate fi primit de un alt episcop, atata timp cat pedeapsa nu i-a fost ridicata de catre forurile in drept (Episcopul sau Sinodul). Intotdeauna, neascultarea de autoritatea bisericeasca s-a pedepsit si se pedepseste, deoarece totul trebuie sa se desfasoare potrivit anumitor legi si precepte; nerespectarea acestora atrage dupa sine sanctionarea conform legiuirilor bisericesti.

Ca stare si lucrare harica, diaconia urmeaza direct cele ale preotiei, fiind ultima treapta a ierarhiei bisericesti. Ca si preotul, diaconul primeste hirotonia tot de la episcop. Odata instituit cu puterea diaconiei, in urma hirotonisirii sale, el ramane in ceea ce priveste exercitarea functiei sale sub dependenta canonica a episcopului care i-a administrat hirotonia, neputand face nimic fara ordinul acestuia. (Can. 15 ap.). In ceea ce priveste mutarea sa dintr-o eparhie in alta, aceasta nu se poate face fara incuviintarea episcopului eparhiot, sub jurisdictia caruia se afla. In cazul cand diaconul pleaca in alta eparhie, fara invoirea Episcopului canoanele prevad pentru respectivul diacon sa nu mai liturghiseasqa, ci : "sa se impartaseasca precum un laic". Potrivit prevederilor canonului 33 apostolic, pentru a se stavili neoranduiala, diaconul nu poate fi primit in cuprinsul altei Eparhii, fara scrisoare de recomandare, in cazul cand se intampla ca diaconul sa-si paraseasca parohia sa si nici la invitarea Episcopului nu vrea sa se intoarca la locul de unde a plecat, unul ca acesta sa se cateriseasca (3 Antiohia).

In ceea ce priveste participarea la slujbele divine, diaconul ajuta numai pe preot. De aceea nu se cuvine ca el sa cuminece pe preoti. In cazul cand diaconul este imputernicitul Episcopului, Mitropolitului sau al Patriarhului, cu misiunea de a-l reprezenta la anumite adunari ce se tin in afara de Biserica (adica nu la serviciile divine), "atunci i se va da cinstea ca celui ce suplineste locul aceluia". In acest caz, diaconul va putea sta intre Episcopi.

Referindu-se la ascultarea monahala, canonul 4 al sinodului IV ecumenic, face urmatoarea precizare: "Cei ce cu adevarat si sincer petrec viata monahiceasca, invrednicindu-se de cinstea cuvenita, dar fiind oarecarii ce uzeaza de monahicescul chip cu fatarnicie si tulbura Bisericile pribegind fara deosebire prin cetati, ba intreprind a ridica chiar manastiri pentru ei insisi, s-a hotarat ca nimeni si niciunde sa nu zideasca sau sa ridice manastiri, respectiv case de rugaciune, fara invoirea episcopului cetatii. Si monahii din toate cetatile si de la tara sa fie subordonati episcopului, sa iubeasca linistea, sa staruiasca numai in post si rugaciune, neincetat petrecand in locurile unde au fost asezati ; sa nu se ingereze sau sa se amestece in afaceri bisericesti sau lumesti, parasind manastirile lor, fara numai daca li s-a dat voie din partea Episcopului cetatii, in caz de necesitate arzatoare... Iar episcopul cetatii trebuie sa exercite supravegherea necesara asupra manastirilor".

Zonara, comentand acest canon, face urmatoarea remarca : "Sfantul Sinod recunoaste ca ei (monahii) sunt vrednici de cinste, daca intr-adevar sunt devotati monahismului si daca petrec viata monahiceasca sincer, adica din inima curata, iar nu numai de forma sau cu alt scop". Origen arata ca idealul vietii crestine se rezuma la rugaciune si la imitarea lui Hristos care "se poate realiza de catre cei ce voiesc cu tot dinadinsul sa-si ia crucea si sa urmeze lui Hristos, prin saracia de buna voie si lepadarea de lume, prin castitate si ascultarea de Biserica, ceea ce este egal cu ascultarea fata de oamenii Bisericii, de cei mai inalti pe calea desavarsirii crestine". La ascultarea fata de Biserica sunt chemati toti credinciosii, avand ca model ascultarea Mantuitorului fata de Tatal cel ceresc. Temeiul acestei ascultari il gasim la evanghelistul Matei, in cuvintele : "Daca iti va gresi fratele tau, mergi si-l mustra intre tine si el singur si daca te va asculta, ai dobandit pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, mai ia impreuna cu tine unul sau doi, ca pe spusa a doi sau trei martori sa se sprijine orice cuvant ; si de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si vames".

Canoanele au valabilitate universala pentru toti cei ce fac parte din Biserica, avand ca izvor prim de fundamentare Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Pentru Biserica noastra ca si pentru celelalte Biserici ortodoxe de pretutindeni, canoanele constituiesc temelia intregii lucrari cu buna randuiala. Dar in afara de Canoane, toate Bisericile autocefale intaresc si potrivesc buna lor randuiala interna, prin legiuiri proprii. La fel a procedat si Biserica noastra, tinand ca si celelalte, la unitatea canonica a Ortodoxiei, in aceeasi masura in care tine la unitatea dogmatica si cultica.

Ascultarea canonica impune indatoriri si fata de autoritatea de stat: si fata de legile statului, cu aplicare la viata bisericeasca si anume, in intelesul, ca Biserica, pe temeiurile dogmatice si pe temeiul unei indelungate si constante traditii a folosit si foloseste in scopul asigurarii bunei sale randuieli si comportari disciplinate a clerului, pe langa legile sale proprii si legile corespunzatoare ale Statului. La aceasta ascultare fata de autoritatea de Stat se refera de altfel si canonul 84 apostolic, cand spune : "Daca va defaima cineva fara dreptate pe imparatul sau pe dregator, sa ia pedeapsa ; si daca va fi cleric sa se cateriseasca, iar daca va fi laic, sa se afuriseasca".

Pe temeiul celor analizate pana aici, in legatura cu Ascultarea Canonica, putem sa facem urmatorele consideratiuni finale :

Pentru credinciosii care fac parte din Biserica, ascultarea canonica apare ca o necesitate categorica, ca unii ce sunt chemati la marturisirea si trairea adevarului de credinta mantuitor al Domnului nostru: Iisus Hristos. Aceasta marturisire si traire a adevarului de credinta, nu se poate face la voia intamplarii, ci potrivit anumitor norme canonice care trebuie observate si indeplinite in vederea bunei randuieli.

In cadrul Bisericii, ascultarea canonica nu face altceva decat sa arate calea pe care trebuie s-o urmeze cel ce crede, asigurand cadrul legal in limitele caruia cei ce fac parte din Biserica sa poata ajunge atat prin ascultarea normelor si randuielilor bisericesti, cat si prin binecuvantarea harica primita din partea ierarhiei, la dobandirea mantuirii. Pentru viata de toate zilele a Bisericii, ascultarea canonica reprezinta mijlocul cel mai eficace prin care se pastreaza in primul rand disciplina si ordinea, fara de care viata religioasa nu s-ar putea desfasura in conditiuni normale.

Dupa cum am aratat in cuprinsul lucrarii, ascultarea canonica se intemeiaza nu numai pe o lege, ci si pe invatatura de credinta. De aceea, la observarea acestei ascultari canonice, sont chemati in primul rand slujitorii bisericesti, iconomii puterii harice mantuitoare.

Puterea harica emana de la Dumnezeu prin Iisus Hristos, care a transmis-o Apostolilor. Apostolii la randul lor au transmis-o prin hirotonie, Episcopului.

Episcopatul prin neintrerupta succesiune apostolica, a pastrat in cadrul Bisericii, plinatatea de stare harica. Clerul bisericesc primeste de la Episcop un anumit quantum de stare harica, specific fiecarei trepte ierarhice. Cei ce fac parte din ierarhie, se afla intr-o dependenta canonica fata de episcopul care le-a dat aceasta putere sfintitoare, facandu-se in felul acesta ascultatori legiuirilor bisericesti, care asigura cadrul legal necesar eficacitatii lucrarii harice.

Ascultarea canonica conditioneaza in chip hotarator, lucrarea mantuitoare a Bisericii. Ea implica pe langa ascultarea fata de legile si randuielile bisericesti si aceea fata de legile de Stat.

Ioan F. Stanculescu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4204

Voteaza:

Ascultarea canonica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE