Defaimarea autoritatii dupa legislatia si doctrina canonica ortodoxa

Defaimarea autoritatii dupa legislatia si doctrina canonica ortodoxa Mareste imaginea.

Acest termen, defaimare (din lat. diffāmō, maledicere, vituperare, infamare – a defaima; calumnia, -ae, vituperatio, -onis, dedecusoris, ignominia, -ae, contumelia, -ae – defaimare; calumniator, vituperator – defaimator) se refera la actiunea de a defaima, precum si la rezultatul ei, insemnand barfire, calomniere, ponegrire, batjocura, umilire, dispret, desconsiderare. In dreptul canonic ortodox, vizeaza in mod precis, in chip pozitiv (can. 55, 56, 84 ap.; 21 IV ec.; 3 Sardica; 8, 19, 128 Cartagina; 13, 14 I-II; 89 Vasile cel Mare; 14 Teofil Alex.) defaimarea aproapelui sau o anume autoritate (bisericeasca sau civila) prin acuze de fapte necinstite aduse neintemeiat (συκοφαντία, ὕβρις, λοιδορία), fiind un delict impotriva onoarei care antreneaza dreptul penal bisericesc, adica pedeapsa caterisirii pentru clerici, mirenii fiind afurisiti.

Biserica Ortodoxa se fundamenteaza in organizarea si conducerea ei pe principii canonice, un principiu canonic esential fiind cel sinodal-ierarhic, in stransa legatura cu principiul organic, constitutional bisericesc sau al participarii mirenilor la lucrarea Bisericii. Conform principiului canonic sinodal-ierarhic, Biserica se organizeaza si conduce dupa randuielile imprimate vietii practice bisericesti de catre intreaga ierarhie de instituire divina, formata din episcopat, presbiterat si diaconat, in acelasi timp organele superioare de conducere bisericeasca fiind nu cele unipersonale sau individuale, ci cele sinodale sau colegiale. In virtutea principiului organic, care este prin excelenta ortodox si care nu poate fi ignorat in lucrarea de exercitare a puterii bisericesti, toti membrii Bisericii colaboreaza prin exprimarea vointei in constituirea unitatilor bisericesti si a organelor colegiale superioare de conducere bisericeasca, fara a reduce aceasta competenta sau drept la nivelul vreunui organ individual de conducere bisericeasca sau a unei singure categorii de membri. Intr-adevar, in Biserica preotia de instituire divina are un loc si o importanta bine definite, ca element constitutiv esential fara de care Biserica insasi nu poate exista, fiind purtatoarea principala a succesiunii apostolice, mijlocitorul harului si lucratorul principal al mantuirii. Mai mult, ierarhia preoteasca exercita nu numai individual, dar si sinodal, intreaga putere bisericeasca in cele trei ramuri, adica mijloacele de mantuire pe care le chiverniseste si le aplica fie dupa acrivie, fie dupa iconomie pentru atingerea scopului Bisericii, mantuirea credinciosilor. Avand in vedere faptul ca ierarhia preoteasca asigura si garanteaza ordinea si disciplina bisericeasca, cele mai multe norme canonice o vizeaza, stand in centrul legislatiei canonice.

Prin administrarea Sfintei Taine a Preotiei de catre episcopul competent, cel ce primeste cu vrednicie si cu responsabilitate starea harica a preotiei de instituire divina specifica fiecarei trepte a preotiei, devine membru al clerului, dobandind drepturi canonice si civile, dar, in acelasi timp, isi asuma obligatii bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligatii impuse de slujba spirituala si de rangul ierarhic respectiv care se bucura de autoritate specifica starii harice, la care se adauga autoritatea personala in functie de calitatile si personalitatea fiecarui cleric. Insa, una dintre obligatiile clericilor este si ascultarea canonica (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adica, in virtutea principiului ierarhic, ca un efect si corolar al aplicarii lui, desi insasi ascultarea canonica poate constitui un principiu canonic, treptele bisericesti inferioare se supun sau se subordoneaza treptelor superioare ale preotiei, mirenii se supun fata de ierarhie si aceasta din urma fata de organele sinodale superioare. Ascultarea canonica are fundament biblic, caci „cine va asculta pe voi pe Mine Ma asculta” (Luca X, 16), dar si canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie in legislatiile bisericesti ale Bisericilor autocefale. Asadar, prin hirotonie se asuma de catre fiecare candidat obligatia ascultarii canonice, intrucat intre membrii clerului exista raporturi canonice conditionate de intaietatea clericilor aflati pe trepte ierarhice superioare fata de cei aflati pe trepte inferioare. In mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea fata de episcop, ca parinte spiritual al preotilor, cei ce ar incalca aceasta randuiala fiind pedepsiti cu depunerea din treapta. Autoritatea si demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defaimate, asa cum, in general, nu pot fi defaimati cei ce se afla pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defaimata de cler sau de credinciosi.

Precizam aici faptul ca autoritatea episcopului in Biserica este data de chemarea sa la demnitatea episcopala, fiecare episcop fiind dator sa castige respectul clerului si al credinciosilor prin propria lucrare si personalitate, adica sa-si manifeste autoritatea personala, care se castiga, nu se impune. De aceea este bine sa nu se faca o confuzie intre autoritatea oficiului, data de locul si importanta episcopului in Biserica si autoritatea personala care se dobandeste prin punerea in lumina a propriilor calitati. Cei ce sufera din perspectiva autoritatii personale au, cu siguranta, mari probleme in activitatea de exercitare a puterii pastorale in sanul propriilor comunitati pe seama carora au fost randuiti pentru mantuirea turmei incredintate si nu pentru a contribui prin decizii discutabile la alterarea unitatii si la lipsa de incredere in autoritatea de conducere bisericeasca. Clericii care nu se bucura de autoritate personala, respectiv de respectul membrilor comunitatii ecleziale inseamna ca nu se ridica la inaltimea demnitatii preotiei, adica nu au calitatile necesare pentru intrarea in cler, nu indeplinesc cea mai importanta conditie canonica pentru intrarea in cler, vocatia. Pentru sporirea autoritatii personale, episcopul trebuie sa se cerceteze pe sine si sa reflecteze asupra subiectivitatii hotararilor sale, ca nu cumva pentru vreun interes personal, strain de viata bisericeasca sa afecteze negativ pe membrii propriei comunitati si sa provoace dezordine, dupa cum se arata in textul canonului 5 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325): „...Sa se cerceteze insa ca nu cumva acestia (cei afurisiti de alti episcopi, n.n.) sa fi ajuns excomunicati din imputinarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajba sau din vreo alta scadere de acest fel a episcopului”. Acest canon este graitor in ceea ce priveste posibilitatea autoritatii individuale superioare de a gresi in hotararile ei din motive personale, contrare moralei crestine, subliniind autoritatea sinodala ca superioara in Biserica si posibilitatea celor lezati in drepturi sa se adreseze sinoadelor. Astfel, din pacate, constatam astazi ca, uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericeasca, membri ai clerului, in sanul Ortodoxiei ecumenice, cu voie sau fara voie, neexcluzand aici chiar necunoasterea principiilor si a normelor canonice, ignora ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, ii indeamna pe episcopi: „Daca le veti pastra intru totul (principiile ecleziologice cutumiare si respectiv principiile canonice si normele canonice, n.n.), veti fi mantuiti si veti avea pace; dar daca nu le veti asculta, veti fi pedepsiti si veti avea o lupta continua, unii contra altora, primindu-va astfel plata cuvenita pentru neascultarea voastra...” (Epilogul canoanelor apostolice). Pentru clerul si credinciosii de astazi, ne sta marturie si trebuie sa ne fie exemplu si model de urmat respectul permanent marturisit de Biserica cea nedespartita a primului mileniu, din Rasarit si din Apus, o adevarata marturisire de credinta fata de randuielile canonice, fata de principiile fundamentale ale traditiei canonice a Bisericii, care se regasesc atat de frumos exprimate in proclamatia Parintilor Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), in canonul 1 numit Ca trebuie in toate a observa canoanele dumnezeiesti: „Celor care au dobandit vrednicia (demnitatea) preoteasca, randuielile canonice le sunt marturii si indreptari, pe care primindu-le cu bucurie, cantam impreuna cu dumnezeiescul vestitor David, catre Domnul Dumnezeu, zicand: Intru calea marturiilor tale m-am desfatat ca intru toata bogatia (Ps. 118, 14) si Ai poruncit ca marturiile tale sa fie dreptate in veac; intelepteste-ma si viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Asadar, acestea astfel fiind, si fiindu-ne noua marturie, bucurandu-ne de ele ca si cand cineva ar gasi comori multe, cu bucurie (ne insusim) primim in inimile noastre sfintele canoane, si intarim intreaga si nestramutata oranduire a lor, a celor ce sunt asezate de catre sfintele trambite ale Duhului, ale preaslavitilor apostoli, ale celor sase sfinte sinoade ecumenice, si ale sfintilor nostri parinti... Caci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat in al treilea cer si a auzit cuvintele cele negraite, striga lamurit: Fara iubire de argint sa fie purtarea voastra, indestulandu-va cu cele de fata (pe care le aveti) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II). De aici putem constata fara putinta de tagada ca Sfintele Canoane care dau expresie si principiilor canonice pentru organizarea si functionarea Bisericii au fost emise de autoritati competente bisericesti, individuale si colegiale, dar intarite intotdeauna cu putere generala de catre autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrita de catre alte autoritati inferioare bisericesti.

Prin urmare, pentru a se bucura de autoritate colectiva, dar si individuala, evitandu-se defaimarea demnitatii ierarhice, episcopii adunati in sinod au indatorirea sfanta de a hotari in Duhul Sfant, existand si posibilitatea luarii de hotarari in afara vointei lui Dumnezeu. Nu este suficienta invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop sa aiba constiinta asistarii de catre Duhul Sfant in deciziile luate, insusi Mantuitorul spunand: Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 20). Intr-un articol al teologului si canonistului grec Panaiotis Bumis gasim explicatii documentate in acest sens, citandu-l si pe dogmatistul Panaiotis Trembelas si pe Ioan Kolitaras, care afirma ca aceste cuvinte ale Domnului trebuie sa fie intelese in urmatorul sens: unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu si pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt si Eu in mijlocul lor, pentru ca sa-i luminez, sa-i binecuvintez si sa-i intaresc. Altfel, se ajunge cu usurinta la ceea ce afirma marele Parinte capadocian, Sfantul Vasile cel Mare: cei care nu in mod vrednic chemarii, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar daca vor crede ca in numele Domnului s-au adunat in acelasi loc, ei aud (cuvintele Mantuitorului): de ce ma chemati Doamne, Doamne si nu faceti ceea ce spun?. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia ca sinodul episcopilor nu este suficient si cu atat mai putin episcopii in individualitatea lor, si nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degraba sa-si conformeze vointa cu vointa lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerentele hotararilor sinodale duc la concluzia ca ele nu au fost luate in Duhul Sfant, Duhul unitatii si al armoniei.

Bucurandu-se de autoritate si fiind asemanati cu cei ce conduc destinele poporului, canonul 55 apostolic ii indeamna pe clerici sa nu-i ocarasca, sa nu-i defaime sau sa-i vorbeasca de rau pe episcopi, caci altfel vor fi supusi caterisirii. Prin pedepsele prevazute se urmareste stavilirea purtarii necuviinciose a clerului fata de episcopi, pentru prevenirea scandalului intre credinciosi, prin exemplul rau. Cei ce hulesc si defaimeaza nu se pot bucura de respect din partea comunitatii, intrucat ei insisi nu respecta pe cei ce le sunt superiori. Astfel, clericii care se poarta cu rautate si clevetire nu se mai pot pastra pe calea dreptatii, compromitand propria demnitate si ca urmare Biserica aplica pedepsele canonice cuvenite.

La fel sunt caterisiti si acei episcopi care se despart prin schisma de mitropolitul lor, sub pretext de acuze si defaimare la adresa acetuia (can. 14 I-II). Prevederea canonica apostolica trebuie privita in contextul in care fiecare dintre episcopi pazeste demnitatea episcopala fara a-i sminti pe clerici sau pe credinciosii simpli. Daca membrii hirotoniti ai clerului sunt caterisiti, cei ce sunt membri ai clerului inferior sunt indepartati din slujba. La randul lor, fiecare din membrii mireni ai Bisericii trebuie sa se cerceteze pe sine inainte de a ridica glas (para) impotriva clericilor, fie de instituire divina, fie bisericeasca (ierarhia jurisdictionala), caci cei ce clevetesc nu sunt primiti a aduce acuze ierarhiei: „Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: Sunt multi cu vietuire imorala, care socotesc ca pot fara deosebire sa parasca pe parinti si pe episcopi; sa se primeasca acestia ori nu?. Episcopul Aureliu zise: Aproba oare dragostea voastra ca cei ce sunt incurcati in ceva rusinos sa ridice glas de acuzare impotriva parintilor? Zisera toti episcopii: Cel ce ar cleveti sa nu se primeasca” (can. 8 Cartagina).

Dand expresie principiului ierarhic si ca o urmare fireasca a canonului 55 apostolic, prevederea canonului 56 apostolic interzice defaimarea preotului si a diaconului de catre clericii inferiori: „Daca vreun cleric ar ocari pe presbiter sau pe diacon, sa se afuriseasca”, intrucat respectul datorat presbiterilor si diaconilor este acelasi pe care-l datoreaza episcopului. Totusi, nu se prevede pedeapsa caterisirii, ci pedeapsa afurisirii, adica a suspendarii lor din functie, avandu-se in vedere si ierarhizarea pedepselor privind ierarhia bisericeasca. Cercetarea cu atentie a candidatilor la preotie care este in responsabilitatea episcopului competent, tinandu-se cont de vocatie ca cea mai importanta conditie pentru intrarea in cler si apoi de toate celelalte categorii de conditii (religioase, morale, intelectuale, fizice si sociale), ar duce la eliminarea faptelor de defaimare a autoritatilor bisericesti si laice de catre clerici. In acest context, marele Parinte capadocian, Sfantul Vasile cel Mare, isi manifesta mahnirea catre horepiscopi pentru intrarea in cler a celor necercetati temeinic care adesea provocau dezordine in viata bisericeasca prin atitudinea lor: „Foarte ma mahneste ca in timpul din urma canoanele Parintilor au fost parasite si s-a scos din Biserica toata strictetea; si ma tem ca indiferenta aceasta inaintand cu incetul pe calea sa, afacerile Bisericii sa nu ajunga in deplina tulburare. Obiceiul incetatenit in vechime in bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii dupa ce ii cerceta cu toata temeinicia; si se cerceta cu de-amanuntul intregul lor mod de viata, de nu sunt barfitori, de nu sunt betivi, de nu sunt aplecati spre galcevi, de si-au educat tineretea lor ca sa poata savarsi cele sfinte, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14)...” (can. 89). Parintele capadocian, constatand inmultirea clericilor nevrednici, unii barfitori si defaimatori, altii betivi, altii provocatori de galcevi s.a., care au intrat in cler din motive straine de viata bisericeasca, ci pur omenesti (ex. de frica inrolarii in armata), promovati de diaconi si de preoti, dintre rudeniile sau dintre prietenii lor, a recurs la horepiscopi pentru restabilirea disciplinei in Biserica, urmand ca acestia din urma sa-i recruteze pe clericii vrednici, iar Sfantul Parinte hotara in privinta primirii lor in cler.

Pe langa condamnarea defaimarii clericilor aflati pe trepte superioare ale ierarhiei bisericesti de catre clerul inferior, Sfintele Canoane interzic si defaimarea stapanirii de stat si a dregatorilor, clericii fiind caterisiti, iar mirenii afurisiti: „Daca cineva ar ocari fara dreptate pe imparat (carmuitor) sau pe dregator, sa sufere pedeapsa si, daca este cleric, sa se cateriseasca, iar daca este laic, sa se afuriseasca” (can. 84 ap.). Defaimarea stapanirii de stat, pe care o regasim mentionata explicit in textul canonului mai sus aratat, constituie o abatere de la datoria crestinilor de a fi loiali fata de stat, lipsa loialitatii prin ignorarea principiului canonic cu fundament biblic al loialitatii Bisericii fata de stat si a normelor canonice cu caracter imperativ, duce la aplicarea pedepselor canonice. A fi loiali statului inseamna a respecta legislatia de stat si suveranitatea statului, implicand un comportament corect si responsabil in raporturile sociale create in membrii Bisericii care sunt si membri ai statului.

Prin urmare, actiunea de a defaima, pe care o intalnim reglementata in legislatia canonica a Bisericii, este condamnata de autoritatea bisericeasca, atat in raporturile dintre membrii Bisericii, in virtutea principiului canonic sinodal-ierarhic, cat si cu autoritatea de stat, conform principiului canonic al loialitatii Bisericii fata de stat, gravitatea pedepselor bisericesti aplicate exprimand starea creata prin stirbirea demnitatii si a autoritatii organelor superioare de conducere, ducand la dezordine in Biserica si in stat.

Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie, Istorie si Stiinte ale Educatiei

Departamentul de Teologie

Titular Disciplina Drept canonic

 
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iasi, 1899; O. BUCEVSCHI, „Purtarea morala a preotului”, in rev. Mitropolia Olteniei 5-6/1955; Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Cand un Sinod hotaraste in Sfantul Duh?”, in Omagiu Profesorului Nicolae V. Dura la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2006; C. ERBICEANU, „Despre ierarhie”, in rev. Biserica Ortodoxa Romana 9/1904-1905; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, Ed. a III-a imbunatatita, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislatie si administratie bisericeasca, vol. I, EIBMBOR, Bucuresti, 1990; I. IVAN, „Invatatura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat”, in Indrumator bisericesc, Sibiu, 1971; I. IVAN, „Importanta principiilor fundamentale canonice de organizare si administratie pentru unitatea Bisericii”, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei 3-4/1969; I. ICA, „Slujirea preoteasca dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, ierarhia bisericeasca si puterea disciplinara”, in rev. Mitropolia Olteniei 9-10/1965; Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998; I. G. POPESCU, Drepturile si datoriile clericilor dupa dreptul canonic, Bucuresti, 1907; L. STAN, „Relatiile dintre Stat si Biserica”, in rev. Ortodoxia 3-4/1952.

 

09 Iulie 2012

Vizualizari: 4422

Voteaza:

Defaimarea autoritatii dupa legislatia si doctrina canonica ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE