Intalnirea dintre istorie si eshaton in teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi

Intalnirea dintre istorie si eshaton in teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi Mareste imaginea.


Intalnirea dintre istorie si eshaton in teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi

Dihotomia existenta intre dogmaticile de scoala si viata liturgica a Bisericii Ortodoxe a fost evidentiata si condamnata de parintele George Florovsky, care a vorbit la Primul Congres al Facultatilor de Teologie Ortodoxa de la Atena din 1936, despre "pseudomorfozele" prin care a trecut teologia ortodoxa in decursul ultimelor secole, propunand o intoarcere la teologia Sfintilor Parinti ai Bisericii, care sa nu fie simpla evadare in trecut, ci izvor de viata noua pentru teologia contemporana.

Studiul de fata doreste sa demonstreze, pornind de la viata si teologia Sfintilor Trei Ierarhi, ca experientei ecleziale a Bisericii Ortodoxe ii este proprie o eshatologie inaugurata sau prezenteista, ce presupune prezenta reala a Dumnezeului vesnic si pregustarea imparatiei lui Dumnezeu deja hic et nunc, si nu in mod exclusiv o eshatologie futurista. Implinirea partiala din veacul de acum este cea care tine treaza dorinta dupa o implinire mai profunda si mai desavarsita in Eshaton. "Caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie" (Evrei 13, 14)

Existenta umana are atata valoare, cata sarbatoare realizeaza, deoarece sufletul respira prin sarbatori. Sarbatoarea autentica presupune angajarea omului pe drumul catre transcendent si se realizeaza prin iesirea din realitatea cotidiana. Acest lucru poate fi realizat in timpul si spatiul celebrarii liturgice, nu pentru a fugi de realitatea lumii, ci pentru a-i gasi sensul, pentru ca apoi sa ne reintoarcem mai profund si mai adanc in ea. Maretia si stralucirea omului consta in deschiderea existentei sale catre vesnicie, catre existenta fara de inceput, Dumnezeul Treimic, care este un mister inexplicabil, dar totodata singurul care explica totul.

Orice sarbatoare crestina presupune un traseu spiritual, un itinerar in care istoria si Eshatonul se intalnesc. A ramane numai in lumea istoriei inseamna a te da prada determinismului lumii si temporalitatii ireversibile, careia se pare ca ii suntem aserviti. Acest adevar este exprimat de Ecclesiast, care, inmarmurit in fata marelui spectacol al trecerii timpului, ne-a lasat celebra reflectie asupra temporalitatii: "Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni. Un neam trece si altul vine." (Eccl. 1, 2 si 4).

Intreaga filosofie greaca nu este nimic altceva decat cautarea unui punct stabil in lumea lui "panta rei", acolo unde totul curge. Amintind in cele din urma numai pe unul din filozofii moderni, Martin Heidegger, intalnim aceeasi realitate exprimata in celebra expresie din Fiinta si Timp, "in der Welt geworfen sein", adica fiinta umana se trezeste aruncata in lume si timp, adica "sub vremi", citandu-l pe celebrul umanist moldovean Miron Costin.

Recunoscandu-L pe Dumnezeu ca "imparat al veacurilor" (1 Tim. 1, 17) "treimea de arhierei", care se bucura astazi impreuna cu noi, a reusit prin credinta, intelepciune, rabdare, smerenie, dragoste de adevar, asceza si rugaciune, adica printr-o "viata nemateriala" sa depaseasca timpul trecator al istoriei gustand si hranindu-se din lumina Eshatonului. Parintii Bisericii nu au inteles eshatologia ca ultimul capitol al invataturii de credinta, ci au vazut doctrina si viata Bisericii in dimensiunea lor eshatologica, adica din perspectiva eshatologiei inaugurate, prezenteiste. Singura eshatologia inaugurata, care inseamna hranire din lumina si frumusetea Eshatonului inca din timpul istoriei, "tine treaza dorinta mereu reinnoita dupa o implinire mult mai profunda si mai desavarsita", care va avea loc in imparatia lui Dumnezeu.

Plecand de la aceasta realitate profund existentiala, de la dinamica pe care o implica relatia dintre istorie si eshatologie, doresc sa prezint in paginile de mai jos cateva elemente din teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi, pe care ii praznuim astazi. Voi incerca printr-o prezentare interdisciplinara - istorica, liturgica, exegetica si poetica - o ridicare peste perspectiva orizontala a lucrurilor, spre a putea privi impreuna cu ei cerul.

Episcopul Ioan al Evhaitelor a randuit praznicul celor Trei Ierarhi pe data de 30 ianuarie abia la sfarsitul secolului al XI-lea in urma disputelor iscate intre teologi cu privire la intaietatea si cinstirea celor trei ierarhi. Sfintii ierarhi i-au aparut acestuia spunandu-i: "Nu este intre noi, unul intai si altul al doilea, si de vei chema pe unul vin si ceilalti doi. [...] Impreuneaza-ne intr-o singura zi si ne praznuieste cu buna-cuviinta". Fidel acestui principiu voi incerca sa nu neglijez in paginile de mai jos pe nici unul din cei Trei Ierarhi praznuiti astazi. Dupa un prim capitol dedicat teologiei liturgice a Sfintilor Trei Ierarhi, vor urma trei capitole dedicate cate unui episod din viata fiecaruia cu relevanta pentru problematica noastra.

La cei Trei Ierarhi teologia este in acord cu viata si viata in acord cu teologia, aratandu-ne prin aceasta ca teologia autentica este viata.

1. Celebrarea liturgica - spatiul pendularii intre istorie si Eshaton.

Mai intai trebuie sa ne intrebam care este spatiul si timpul in care istoria si Eshatonul se intalnesc in viata unui crestin? Atat Sfantul Vasile, cat si Sfantul Ioan identifica momentul prim al intalnirii acestora in Taina Botezului, iar mai apoi in celebrarea Sfintei Euharistii si a tuturor Sfintelor Taine care comunica Bisericii viata lui Dumnezeu.

Sfantul Vasile cel Mare ii indemna pe catehumenii din Cezareea Capadociei aflati in faza fotizomenatului, sa se inscrie pe listele de botez, cu urmatoarele cuvinte: "Muta-te cu totul la Domnul! Da-ti numele tau! Inscrie-te in Biserica! Ostasul este numarat in matricolele ostirii; atletul inscris printre concurenti ia parte la intreceri; omul de rand, inscris printre cetateni, este numarat intre membrii cetatii. Esti supus tuturor acestor indatoriri, ca ostas al lui Hristos, ca atlet al bunei credinte, ca cetatean al cerurilor. Inscrie-te in aceasta carte ca sa fii scris in cea de Sus."

Ne aflam in fata unei teologii a dublei cetatenii a crestinilor, care prin inscrierea in listele de botez devin cetateni ai cerului in lume. Noul convertit este supus deja legilor unui polis, unui stat, dar prin noua cetatenie a depasit aceste legi, a depasit chiar moartea si istoria prin faptul ca viata sa se orienteaza dupa legile si poruncile unei cetati vesnice si neschimbatoare, Noul Ierusalim. Aceasta teologie a dublei cetatenii poate fi exprimata cu alte cuvinte astfel: viata care incepe odata cu nasterea, cetatenia pamanteasca, sfarseste in moarte si inlauntrul istoriei, in timp ce viata care se naste din cristelnita botezului, cetatenia cereasca, nu mai poate fi biruita de moarte, ci trece in Eshaton, deoarece se intemeiaza pe piatra din capul unghiului, pe Hristos, cel care cu "moartea pe moarte a calcat".

Astfel, celebrarea liturgica a botezului este in viziunea Sfantului Vasile primul gest fundamental al unei eshatologii inaugurate, al manifestarii imparatiei inca de aici. Neofitul s-a unit prin botez "strans cu Dumnezeu", iar prin credinta in Treime straluceste "in sufletele celor care se boteaza lumina curata si cereasca".

In "Prima cateheza catre cei ce urmeaza a fi luminati", Sfantul Ioan Hrisostom accentueaza concelebrarea dintre ingeri si oameni in cadrul ceremoniilor prebaptismale si baptismale, aratand astfel ca prin botez granita dintre cer si pamant este anulata: "Astazi se face bucurie in cer si pe pamant. Caci daca pentru un singur pacatos care se pocaieste se face atata desfatare, cu cat mai multa bucurie nu se face ingerilor si arhanghelilor si tuturor puterilor de sus si tuturor celor de pe pamant, pentru atata multime care, intr-un suflet, dispretuieste cursele diavolului si ravneste sa se inscrie in turma lui Hristos?"

Atat motivul inscrierii in lista Noului Ierusalim, cat si concelebrarea umano-angelica in cadrul botezului le intalnim in spatiul sirian, la un celebru contemporan al Sfintilor Trei Ierarhi, catehetul din Edessa si Nisibi, nimeni altul decat Sfantul Efrem Sirul (306-373). In Imnul al VI-lea la Aratarea Domnului, imnograful canta: "Astazi au fost sterse datoriile voastre si au fost inscrise numele voastre. Preotul sterge in apa, iar Hristos scrie in ceruri: prin stergere si scriere bucuria voastra e indoita! Veghetorii - ingerii se bucura pentru cei nascuti din Duh si din apa. Fapturile de foc si duh se bucura astazi ca fapturile trupesti s-au facut duhovnicesti. Serafimii care striga "Sfant, Sfant, Sfant" se veselesc ca s-a inmultit numarul celor care striga "sfant" impreuna cu ei". Aceasta cantare este insa o cantare a Sfintei Liturghii, care ne este descoperita in acest text ca intalnire intre lumea vazuta si nevazuta, astfel ca o icoana a Eshatonului.

Daca Botezul este primul spatiu teologic care deschide existenta istorica marginita infinitului imparatiei lui Dumnezeu, Sfintele Liturghii ce poarta numele Sfantului Vasile cel Mare si al Sfantului Ioan Hrisostom ni se descopera ca spatii in care eshatologia si imparatia lui Dumnezeu se manifesta inlauntrul istoriei in toata maretia si frumusetea lor. Geniul celor doi ierarhi consta in preluarea traditiilor liturgice orale din arealul capadociano-antiohian al secolului al IV-lea si fixarea definitiva a acestora in tezaurul liturgic al spiritualitatii noastre ortodoxe.

O simpla analiza a continutului Dumnezeiestii Liturghii reveleaza in mod plenar intalnirea profunda dintre istorie si Eshaton in spatiul eclezial. Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, remarca in acest sens: "Liturghia ortodoxa este atat de patrunsa de eshatologie ca ne intrebam cum anume a fost cu putinta ca teologi care traiesc in Biserica Ortodoxa sa poata scrie carti de dogmatica fara sa trimita mereu si fara sa mentioneze vreodata valoarea si locul eshatologiei. Liturghia ortodoxa incepe si se sfarseste cu anuntarea imparatiei, si in structura sa de ansamblu nu este nimic altceva decat o icoana a Eshatonului", de fapt "cea mai dramatica marturie a unei intalniri dintre Eshaton si istorie, a desavarsitului cu relativul in existenta umana aici si acum".

In spatiul existent intre proclamarea "imparatiei Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh" de la inceputul Sfintei Liturghii si marturisirea intregii sinaxe liturgice la finalul acesteia ca "am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc", deosebit de importante pentru dimensiunea eshatologica a Dumnezeiestii Liturghii sunt acele locuri unde ingerii si credinciosii aduc impreuna cantare de slava Dumnezeului Celui negrait si necuprins de minte, deci acolo unde granita dintre cer si pamant este anulata.

Astfel, in rugaciunea rostita de preot in timpul vohodului mic, acesta se roaga ca "impreuna cu intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor ingeri, care slujesc impreuna cu noi si impreuna slavesc bunatatea Ta", in rugaciunea rostita in taina in timpul Trisaghionului sau in Imnul-Heruvic concelebrarea oamenilor si a ingerilor sunt foarte evidente, la fel ca si la sfarsitul rugaciunii ce precede Sanctus, unde preotul se roaga: "Multumim Tie si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mainile noastre, desi stau inaintea Ta mii de arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand, cantarea de biruinta cantand, strigand, glas inaltand si graind: Sfant, Sfant, Sfant. Cu aceste fericite Puteri si noi, Iubitorule de oameni, Stapane, strigam si graim: Sfant esti si Preasfant."

In special la inceputul rugaciunii anaforalei ce urmeaza dupa Sanctus impreuna-cantarea si concelebrarea umano-angelica devin sensibil evidentiate atat de Sfantul Ioan Gura de Aur, cat si de Sfantul Vasile cel Mare. Cel mai important pasaj eshatologic al Sfintei Liturghii, neremarcat de majoritatea comentatorilor moderni, este de departe anamneza anaforalei care urmeaza cuvintelor de instituire si precede epicleza: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de inaltarea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire".

Aici Biserica isi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut. Arhimandritul Ciprian Kern spunea: "in anamneza euharistica se sterg granitele dintre trecut, prezent si viitor". Mitropolitul Ioannis Zizioulas comenteaza insa mai departe: "Amintirea viitorului dinamiteaza problematica scolastica clasica privitoare la semnificatia de memorial a Euharistiei. Ea nu este comemorarea euharistica a unui eveniment din trecut. Euharistia ca anamneza nu se inradacineaza in trecut - in crucea lui Hristos - ci in viitor, in inviere si in imparatia ce va veni".

Introducand realitatile Eshatonului in istorie, Duhul Sfant care transcende istoria liniara transforma continuitatea istorica intr-o prezenta. Mantuitorul le-a spus ucenicilor: "Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce m-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan. V, 24). Textul este asemanator celui liturgic, deoarece postuleaza intrarea in imparatia lui Hristos inaintea judecatii finale. Amintirea viitorului din anamneza euharistica este posibila in virtutea acestui cuvant al lui Hristos, pe care se intemeiaza orice eshatologie prezenteista. Ne aflam in timpul lui Dumnezeu care le cuprinde pe toate, in acel "astazi" al Bisericii, unde evenimentele iconomiei mantuirii devin cotemporale.

Sfantul Ioan Gura de Aur insusi in Tratatul despre Preotie este primul interpret al propriei Liturghii, pledand pentru interpretarea eshatologica a acesteia, atunci cand considera ca preotul liturghisitor trebuie sa savarseasca aceasta taina ca si cum "s-ar fi mutat in ceruri", deoarece inca in trup fiind, aduce lui Dumnezeu, "aceeasi slujba pe care o aduc ingerii in ceruri". Daca acest caracter eshatologic s-a pastrat in comentariile bizantine timpurii ale Sfintei Liturghii, el a fost reprimat in cele tarzii.

Profesorul german Karl Christian Felmy, unul din cei mai avizati cercetatori ai istoriei interpretarii Sfintei Liturghii Ortodoxe, a demonstrat intr-un studiu de mare finete, comparand comentariile Sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitul si cel al Sfantului Maxim Marturisitorul cu cel al lui Nicolae Cabasila, cum in ultimul caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii a fost reprimat.

Pentru Sfantul Dionisie Sfanta Liturghie este o "icoana a celei savarsite de cetele ingeresti", iar pentru Sfantul Maxim o pregustare a bunurilor veacului viitor. Aceste aspecte au fost reprimate in talcuirea lui Nicolae Cabasila, in centrul careia sta prezentarea in simboluri a evenimentelor istorice ale vietii lui Hristos.

Receptarea acestui comentariu in spatiul rasaritean in dauna celor bizantine timpurii a dus la reprimarea intelegerii eshatologice a Sfintei Liturghii si transformarea ei intr-o slujba plina de simboluri, care rememoreaza imitativ viata lui Hristos intamplata in urma cu doua mii de ani.

In Rusia, spre exemplu, datorita unei largi raspandiri a comentariului Sfantului Maxim intelegerea eshatologica a Liturghiei ca pregustare a veacului viitor s-a mentinut pana la jumatatea veacului al XVII-lea. Icoana Mantuitorului intre puterile ingeresti, o icoana profund eshatologica care domina iconostasul este inlaturata in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, devenind o expresie a reprimarii caracterului eshatologic al Sfintei Liturghii.

2. Sfantul Vasile cel Mare - Vasiliada si monahismul, chipuri ale Eshatonului.

Sfantul Vasile cel Mare este primul care a inteles ca Liturghia euharistica nu este o simpla "escapada pioasa" in lumea rugaciunii si o intoarcere de la realitatile sociale ale lumii in care traim prin inchiderea in spatiul eclezial, ci chemarea adresata fiecarui crestin sa celebreze taina fratelui in afara Bisericii, in pietele publice si in mahalale, acolo unde se aud strigatele saracilor, ale bolnavilor si ale marginalizatilor. Sfanta Liturghie se termina in secolul al IV-lea cu rugaciunea Amvonului, cand preotul ii invita pe credinciosi "Cu pace sa iesim", iar poporul raspundea "intru numele Domnului". A pleca in lume din Biserica "intru numele Domnului" inseamna a duce mai departe viata pe care Dumnezeu o daruieste lumii, a participa la transformarea istoriei in Eshaton.

Stuctura de baza a Sfintei Liturghii se bazeaza pe doua miscari: prima este adunarea poporului pentru a auzi cuvantul lui Dumnezeu si pentru a manca Painea Vietii (Lc 4, 16), deci a se impartasi din viata lui Dumnezeu, iar a doua este trimiterea crestinilor in lume pentru a invata toate neamurile si a da marturie despre viata cea noua in Iisus Hristos.

Cum a facut acest lucru Sfantul Vasile cel Mare? In timpul foametei din iarna anului 367-368, pe cand Sfantul Vasile cel Mare era numai preot, a intervenit decisiv pentru asigurarea hranei saracilor si ingrijirea medicala a bolnavilor.

In 372, imediat dupa urcarea pe scaunul episcopal al Cezareii Capadociei a intemeiat o adevarata "cetate" la marginea cetatii propriu-zise cu spitale, orfelinate, case de oaspeti, scoli, ateliere, mobilizand sute de oameni pe baza unui plan social sistematic, a carui realizare a urmarit-o el insusi pas cu pas, imitand astfel slujirea lui Hristos pentru oameni. In centrul acestor asezaminte a ridicat insa o biserica mareata, iar langa ea un sediu al episcopului si locuinte pentru calugari.

Ne aflam in fata unei topografii sacre. Biserica asezata in centrul cetatii este un adevarat axis mundi, locul unde viata lui Dumnezeu se impartaseste lumii, indicand astfel ca diaconia crestina se naste din Liturghie. Din punct de vedere teologic topografia vasiliadei ne spune ca diaconia crestina incearca sa vindece si sa priveasca omul din perspectiva vesniciei, sub specie aeternitatis. Abia cand suferinta, bolile si saracia sunt abordate din perspectiva pedagogiei mantuitoare a lui Hristos, raul este atacat si biruit de la radacina, deoarece omul intelege functia mantuitoare a suferintei.

Vasiliada nu este o simpla policlinica sau un azil social, caci atunci ne-am afla in sfera unui umanism antropocentric, ci isi trage viata din imparatia lui Hristos, avand ca baza iubirea pentru fiecare persoana umana, care are o valoare unica data de prezenta chipului lui Dumnezeu in orice om.

Vasiliada este astfel un alt loc unde istoria si Eshatonul se intalnesc. In cerul nou si pamantul nou pe care crestinii le asteapta va locui dreptatea (2 Petru 3, 13), iar in Noul Ierusalim Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii celor ce au plans pe pamant, si nu va mai fi nici durere, nici strigat, nici plangere (Apoc. 21, 4). Intemeind Vasiliada, Sfantul Vasile sterge lacrimi aici pe pamant si face ca macar in centrul acestei cetati a caritatii sa locuiasca un dram de dreptate, facand astfel din aceasta cetate situata in afara Cezareei, un alt semn ca nu apartine lumii, un chip al Noului Ierusalim pe care il asteptam, o "maternitate pentru eternitate", un loc unde istoria traieste din lumina, din nobletea si din frumusetea Eshatonului.

Un al doilea aspect al vietii si activitatii Sfantului Vasile, unde existenta istorica intalneste profund eshatologia, este idealul ascetic monahal, un punct central al vietii sale. A dus viata ascetica alaturi de Sfantul Grigorie Teologul in Pont, iar ca episcop in lume ducea o viata riguroasa ascetica. Vazand ca monahii eustatieni, cei care il urmau pe Eustatie al Sevastiei, un ucenic al lui Arie, raspanditi in intreaga Capadocie, aratau dispret fata de credinciosii si preotii casatoriti, Vasile a pornit intr-un pelerinaj spiritual in intregul Orient, spre a descoperi adevaratul monahism al Bisericii.

In Epistola 223, adresata in 375 chiar lui Eustatie al Sevastiei, Sfantul Vasile descrie ce l-a uimit profund in timpul vizitei la ascetii din Egipt, Palestina, Celesiria si Mesopotamia: "M-am minunat de infranarea lor in mancare si bautura, le-am admirat staruinta in tot felul de munci, am ramas uimit de ravna lor neintrerupta pentru rugaciune, vazand cum inlatura somnul si cum isi impun sa se abtina de la orice pofta a firii, pastrandu-si in toata vremea mintea sloboda si inaltata deasupra patimilor, in foame si sete, in frig si in golatate, fara sa poarte grija de trup [...], lasandu-mi impresia ca ar petrece intr-un trup strain, ca si cum si-ar avea cetatenia in cer".

Intalnim din nou oameni ce traiesc pe pamant, dar au cetatenia in cer. In persoana acestor asceti cerul si pamantul se intalnesc din nou. Ei traiesc in istorie, dar vorbesc despre Eshaton prin intregul lor mod de vietuire. Esenta vietii monahale primare nu consta in asumarea unor voturi severe, ci era o confirmare a juramintelor baptismale obisnuite, novicele trebuind sa se lepede de lume, sa devina un strain si un pelerin in toate cetatile pamantesti, asa cum Biserica nu era decat o "straina" in cetatea pamanteasca.

Alcatuind regulamentele ascetice, valabile in gandirea Sfantului Vasile pentru toti crestinii, el traseaza axul principal in jurul caruia Biserica bizantina isi va organiza apoi intreaga sa viata monastica. Influentele exercitate de arhiepiscopul capadocian sunt atat de mari, incat nu s-au oprit la spatiul ortodox, ci au patruns si in lumea catolica, astfel ca pana azi monahii din Rasarit si din Apus, vorbesc lumii prin viata lor despre intalnirea dintre Eshaton si istorie, prin "viata ingereasca" dusa in trup.

Sfantul Vasile este cu adevarat parintele spiritual atat al monahismului rasaritean, cat si al celui apusean, cel putin in parte. Aceasta afirmatie poate fi fundamentata printr-un scurt itinerar al influentelor spirituale exercitate de arhiepiscopul capadocian in ambele spatii spirituale amintite.

Daca pornim din secolul al XVI-lea, citim in Monumenta historica, lucrare fundamentala cu privire la istoria Ordinului Iezuitilor, ca Ignatiu de Loyola a studiat cu atentie regulile monastice ale Sfantului Vasile inainte de a redacta propriile prescriptii ascetice. Iosif de Volokolamsk, unul din reformatorii monahismului rus de la sfarsitul secolului al XV-lea, marturiseste ca regula sa monahala este compusa in totalitate din cea a Sfantului Vasile si a Sfantului Teodor Studitul.

In secolul al Xl-lea, staretul Nicon de la Muntele Negru, in apropiere de Antiohia, a scris un Enchiridion pentru monahii fugiti din manastire din cauza saracinilor, care nu au mai reusit sa-si ia cu ei cartile din biblioteca, in care le precizeaza acestora ca singura stare monahala autentica este cea traita in armonie totala cu regulile Sfantului Vasile. Reintorcandu-ne la Sfantul Teodor Studitul, asadar in Constantinopolul secolului al IX-lea, aflam dintr-o epistola de-a sa ca monahul care se conduce dupa regulile Sfantului Vasile cel Mare este in realitate purtat de Duhul Sfant, iar monahul care nu respecta invatatura acestuia nu crede in Hristos, Care a grait prin gura sa.

Opera legislativa a Sfantului Atanasie Athonitul, concretizata in primul Tipicon al Sfantului Munte, redactat in anul 970 pe piele de capra, este aproape in totalitate de inspiratie studita, deci vasiliana, fiind pastrata pana azi ca o magna charta a Sfantului Munte in arhiva din Karies. Putem adauga la aceasta si faptul ca in Tomosul Sinodal al Sinodului constantinopolitan tinut in lunile mai-august 1351, care constituie principalul text oficial al dogmei Energiilor Necreate, Sfantul Vasile este citat de nenumarate ori, aparand astfel ca Parintele Bisericesc cel mai vechi pe care se intemeiaza practica si doctrina isihasta, raspandita apoi in intreg Rasaritul ortodox.

Pentru a incheia acest itinerar ne intoarcem tot in Apus, acolo unde l-am inceput, amintind pe insusi "patriarhul monahismului apusean", Sfantul Benedict de Nursia, a carui dependenta de Sfantul Vasile este foarte bine documentata in cercetarile moderne. In felul acesta Sfantul Vasile vorbeste inca si astazi lumii despre destinul ei eshatologic, spiritualitatea sa influentand multe ordine monahale, aratandu-i ca trebuie sa treaca, pentru ca rostul si sensul ei este "cerul nou si pamantul nou". Nu numai monahii, ci toti crestinii au, in viziunea Sfantului Vasile, misiunea de a infatisa in istorie un nou mod de viata, cel "al lumii ce va sa vina".

Pentru viata sa daruita Eshatonului si imparatiei Cerurilor, Dumnezeu l-a chemat din aceasta lume tocmai la 1 ianuarie 379, prima zi a anului, dar si a opta, in care Stapanul Hristos S-a taiat imprejur, o zi ce "inchipuieste viata veacului ce va sa fie".

3. Sfantul Grigorie Teologul - "Adus-am, Doamne, Treimea in Roma cea noua".

La inceputul anului 379, marcat inca de moartea bunului sau prieten Vasile si destul de bolnav, Sfantul Grigorie Teologul strabatea drumurile inzapezite ale Anatoliei pentru a ajunge la Constantinopol, chemat de verisoara sa Teodosia, una din marile doamne aristocrate ortodoxe ale Constantinopolului. Moartea imparatului arian Valens petrecuta in urma cu cateva luni si numirea lui Teodosie ca imparat al Imperiului au determinat mica comunitate ortodoxa din Constantinopol sa-si cheme un episcop propriu incercand restaurarea ortodoxiei in orasul lui Constantin. Crescut intr-o familie de aristocrati si instruit la cele mai bune scoli ale vremii, Grigorie de Nazianz le-a aparut ca omul ideal.

Toate bisericile se aflau in mana arienilor, astfel ca Grigorie a fost nevoit sa slujeasca intr-o biserica improvizata, pe care a numit-o Anastasia. Aici a rostit celebrele Cinci cuvantari teologice, in care a formulat in termeni fara echivoc teologia trinitara a deofiintimii celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.

La inceputul anului 380 Teodosie, grav bolnav, este botezat de episcopul Ascholios al Tesalonicului, iar Crezul rostit de imparat a fost cel de la Niceea. Prin decretul Cunctos populos, promulgat la 28 februarie 380 la Tesalonic ortodoxia devine religie de stat, singura religie care avea dreptul sa existe. Dupa ce episcopul arian Demofil al Constantinopolului refuza semnarea Crezului de la Niceea, Grigorie este instalat de Teodosie la 27 noiembrie 380 episcop al capitalei imperiului.

Deoarece macedonienii contestau dumnezeirea Sfantului Duh, Teodosie a convocat Sinodul II Ecumenic la Constantinopol in luna mai a anului 381. Grigorie este ales episcop al capitalei dupa moartea lui Meletie al Antiohiei, dar este contestat de episcopii egipteni. Vazand certurile dintre partide si contestarea canonicitatii alegerii sale, reprosandu-i-se ca era deja episcop al Sasimei, Grigorie se va distanta de sinod, retragandu-se in palatul episcopal. Dar nu era acesta principalul motiv al retragerii.

Sinodalii doreau sa evite certurile legate de cuvantul "omousios", pe care nu indrazneau sa-l aplice Sfantului Duh, spre a-i castiga si pe macedonieni la acceptarea formulei de credinta. Sfantul Grigorie afirmase insa in Cuvantarea a 5-a teologica deofiintimea Sfantului Duh cu Tatal, iar formularea homotimiei - "inchinat si marit impreuna cu Tatal si cu Fiul" - parea acestui teolog al Sfintei Treimi a fi o garantie insuficienta a adeziunii la divinitatea deplina si totala a Sfantului Duh.

Intr-unui din poemele sale, Sfantul Grigorie Teologul exprima ce inseamna Sfanta Treime pentru el: "Din ziua in care am renuntat la cele lumesti, ca sa-mi consacru sufletul contemplarii ceresti, prea luminoase, cand intelepciunea suprema m-a indepartat de cele trecatoare, din acea zi ochii mei au fost orbiti de lumina Treimii a carei stralucire depaseste tot ce poate concepe mintea omului. Din ziua aceea am murit fata de lume si lumea a murit fata de mine si astept sa fiu acolo unde este Treimea mea in toata stralucirea splendorii Sale".

Aceasta Lumina, Treimea lui draga, nu putea fi tradata cu formule iconomice. Atunci cand Grigorie vorbeste despre Sfanta Treime nu exista iconomie. De dragul Sfintei Treimi, pe care o adusese in Roma cea noua, Episcopul Grigorie al Constantinopolului isi paraseste scaunul si pleaca aparent invins, dar "purtator de cununa, care are pe Dumnezeu si prieteni in Dumnezeu in locul unui scaun!", cum va marturisi in poemul autobiografic Despre viata sa.

Grigorie s-a reintors la Nazianz, in Capadocia natala, marturisind in acelasi poem cum isi va duce viata mai departe: "Voi sta cu ingerii", "Ma voi retrage cu Dumnezeu". Acest mod de vietuire l-a intuit autorul sinaxarului zilei de 25 ianuarie, care a surprins in mod fundamental marea taina a vietii sale: "Patria lui pamanteasca a fost Capadocia Secunda, iar patria cereasca, Ierusalimul cel de sus". Astfel, Sfantul Grigorie ramane un episcop smerit care a trait in istorie, hranindu-se insa din frumusetea stralucitoare a Eshatonului.

4. Sfantul Ioan Hrisostom - atletul care a alergat in lumina Eshatonului.

Dupa ce Grigorie Teologul a parasit scaunul in anul 381, sinodalii l-au ales ca urmas al sau pe Nectarie, un nobil din Tarsul Ciliciei, cetatea Marelui Apostol Pavel, care va fi inlocuit la moartea sa in 397, la initiativa curtii imperiale, cu Sfantul Ioan Hrisostom. Instruit in stiintele profane ale timpului, cunoscator profund al Sfintei Scripturi din care isi tragea invataturile pentru viata, scriitor si predicator de vocatie, format la scoala unei asceze severe, diacon si preot in Antiohia, initiatorul multor opere de caritate, smerit si iubit de credinciosii sai, Sfantul Ioan aducea cu sine toate aceste virtuti in metropola lui Constantin cel Mare.

Desi chemat pe scaunul constantinopolitan de eunucul Eutropius, primul-ministru al imparatului Arcadie (395-408) si hirotonit de episcopul Teofil al Alexandriei, Sfantul Ioan va intra in conflict cu eunucul Eutropius, deoarece acesta anulase vechiul drept de azil al bisericii, cu imparateasa Eudoxia datorita cultului adus statuii sale ridicata chiar langa Aghia Sofia, cu episcopul Teofil datorita gazduirii "fratilor lungi" si a monahilor egipteni care ii insoteau, cu preotii si monahii care traiau cu femei subintroducte si cu episcopii simoniaci din zona Efesului.

Masurile sale reformatoare luate in duhul Traditiei Parintilor si al Sfintei Scripturi si rigoarea sa morala i-au adus, pe de o parte, ura tuturor celor amintiti, iar pe de alta parte, iubirea intregului popor, dar si a clericilor si episcopilor care l-au sustinut in aplicarea lor. Pe Sfantul Ioan Gura de Aur nu-l interesa pamantul, ci privea mereu cerul, se hranea din Adevarul Eshatonului, era un atlet al lui Hristos si dorea mantuirea oamenilor. El trebuia sa-si pastreze sufletul curat si sa fie numai slujitorul lui Dumnezeu. Era mereu preocupat de Judecata de Apoi, de eshatologie, asa cum marturisise in prima cuvantare dupa hirotonia intru preot: "Tremur ca nu cumva dupa ce am vestit altora Evanghelia, sa nu fiu eu insumi osandit".

Datorita rigorii morale si neacceptarii nici unui compromis, Sfantul Ioan a fost judecat si depus din scaun in toamna anului 403 de sinodul format din 36 de episcopi prezidati de Teofil al Antiohiei, tinut in fata Calcedonului cu acordul curtii imperiale pe locul numit "la Stejari", pe baza unor acuzatii total nefondate55. Dupa un prim exil a fost rechemat sa-si reia scaunul din cauza unor semne dumnezeiesti si a revoltelor populare, dar datorita intransigentei de care da din nou dovada a fost . exilat a doua oara la Cucuz in Armenia, printr-un decret semnat de Arcadie la 9 iunie 404.

Sinaxarul din 27 ianuarie surprinde sintetic doua trasaturi fundamentale ale personalitatii Sfantului Ioan Hrisostom: "El nu trecea cu vederea nedreptatea si nu cauta la fata oamenilor". Trebuie insa sa ne intrebam, ce inseamna acest lucru privit din perspectiva teologiei eshatologice? Atat dreptatea, cat si egalitatea tuturor oamenilor in fata judecatii lui Dumnezeu sunt atribute ale Eshatonului, caci ele vor locui in "cerul nou si pamantul nou" pe care toata creatia le asteapta. A trai adevarat si sincer aici pe pamant si a nu trece cu vederea nedreptatea inseamna a vorbi prin viata ta despre Eshaton, despre noul mod de viata "al lumii ce va sa vina".

Inocentiu I al Romei, conducandu-se dupa orologiul vesniciei, nu dupa cel al istoriei, i-a confirmat Sfantului Ioan ca ambele sinoade care l-au condamnat nu erau canonic constituite, dar nu a reusit sa se impuna asupra curtii imperiale din Constantinopol, care vazand atitudinea sa a grabit moartea Sfantului Ioan prin inasprirea conditiilor din exil.

Invinsul si exilatul Ioan Gura de Aur din perspectiva istoriei omenesti, a devenit insa in cativa ani invingatorul din perspectiva istoriei ceresti. in noaptea de 13 septembrie 407, cand Sfantul Ioan dormea in Comana, langa bazilica Sfantului martir Vasilisc, acesta i s-a aratat, spunandu-i: "Curaj, frate Ioane, maine vom fi impreuna (in cer n. n.)".

Dupa ce a fost reabilitat in anul 412 la cererea papei Inocentiu I, Patriarhul Proclu al Constantinopolului impreuna cu imparatul Teodosie al II-lea i-au adus cu mare cinste moastele in cetatea lui Constantin, intr-o corabie imparateasca si le-au asezat cu mare cinste sub altarul Bisericii Sfintilor Apostoli la data de 27 ianuarie 438. Sfantul Ioan s-a intors pe scaunul pe care il parasise pe nedrept, iar poporul i-a strigat ca unui episcop inca in viata: "Primeste-ti scaunul tau, sfinte!", aratand ca in viata Bisericii sfintii continua sa traiasca si sa faptuiasca.

5. Concluzii: un epitaf, o chemare si un testament.

Sfantul Grigorie a compus mai multe epitafuri in memoria membrilor familiei sale si a prietenilor. Ni s-a pastrat un "epitaf al prieteniei" dedicat de Grigorie Sfantului Vasile cel Mare, dupa trecerea acestuia la cele vesnice, in care prietenia adevarata a celor doi este descrisa sub specie aeternitatis:

"Aici m-au pus cezareenii, pe mine Vasile, fiul lui Vasile, capetenie intre preoti si prietenul lui Grigorie pe care l-am iubit din toata inima. Dumnezeu sa-i dea intre toate fericirile pe-aceea de a ajunge curand la viata noastra: la ce bun sa intarzii pe pamant si sa te mistui aici cand gandul nostru este la o prietenie in ceruri?".

Sfantul Vasile il cheama in cer pe Grigorie, transmitandu-ne astfel ca prietenia adevarata este eshatologica, la fel ca si cultura, la fel ca si viata, incepe pe pamant, in istorie si se continua in ceruri, unde prietenii o vor putea trai intr-o mai mare comuniune si frumusete in prezenta Luminii Necreate a Sfintei Treimi. Doar cativa ani mai tarziu li s-a alaturat si Sfantul Ioan Gura de Aur, astfel ca doimea a devenit "treime de arhierei", care impreuna cu cetele ingeresti savarsesc liturghia cereasca la care luam parte neincetat si noi cei aflati inca in istorie.

La aceasta comuniune a prieteniei curate si sincere in umbra luminii si a iubirii fara de inceput si fara de sfarsit a Dumnezeului Celui Viu, pe care o pregustam in aceasta viata, ne invita la acest praznic Sfintii Trei Ierarhi. Dar pentru a ajunge impreuna cu ei in lumina Eshatonului suntem chemati sa imitam modul lor de vietuire si astfel sa dam suflet lumii si sa tinem vie societatea in care traim nu numai prin sfintenie si rugaciune, ci ca martori activi ai binelui, adevarului, frumosului, dreptatii aici in cetatea pamateasca, devenind astfel colaboratori ai instaurarii tot mai depline in istorie a imparatiei lui Dumnezeu.

Noi, studentii, profesorii, preotii si ierarhii Bisericii sa devenim "sufletul lumii" asemenea "treimii de arhierei" pe care o praznuim, un concept care cuprinde il el intreaga vocatie si misiune a crestinismului acestui nou mileniu. A fi sufletul lumii nu inseamna a te diferentia de ceilalti oameni prin spatiul (topos) si timpul (chronos) in care traiesti, ci prin modul nou de viata (tropos).

Europa se afla in cautarea sufletului sau, pe care l-a pierdut in ultimele decenii, iar teologia Sfintilor Trei Ierarhi ai carei mostenitori suntem o poate ajuta sa il redescopere. Faptul ca pe langa dimensiunea politico-economica se detaseaza in ultimii ani o dimensiune noua, cultural-spirituala a facut ca in decembrie 1997 Parlamentul European sa adopte un buget care facea explicit referinta la "Un Suflet al Europei".

Parintii fondatori ai Europei unite sunt crestin-democratii (Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Jean Monet, Denis de Rougemont etc.) care au redefinit relatiile dintre individ, societate si stat, cat si stat-stat, evitand extremele periculoase ale individualismului liberal si colectivismului socialist. Statul subsidiar si federal, dupa principiul subsidiaritatii, a fost preluat din doctrina sociala a Bisericii catolice si a intrat in articolul 36 al Tratatului de la Maastricht.

Subsidiaritatea postuleaza primatul societatii asupra statului, plecand de la persoana la comunitate, de la comunitate la stat si de la stat la federatie. Statul subsidiar este un stat limitat si descentralizat Conexiunea personalism-subsidiaritate-federalism este vitala. Persoana este notiunea cheie - necunoscuta in cultura Europei unite, notiune nascuta la Niceea si Constantinopol in secolul al IV-lea.

Constantin Noica spune ca atunci s-a nascut Europa, care ramane trinitara. Persoana crestina transcende individul care traieste ntru sine si cetateanul care traieste pentru stat, rupand cercul vicios al endularii intre individualism si colectivism, prin virtutile credintei, iubirii si sperantei, orientate pe verticala catre Dumnezeul Treime de iubire.

Urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel, "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua Cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7), citez in cele din urma finalul testamentului redactat, nu tocmai intamplator la praznicul Sfintilor Trei Ierarhi din anul mantuirii 1978, de parintele Ioan G. Coman, fost profesor de patrologie la facultatea noastra: "Clasicismul Greco-latin e un panteon al frumusetii, cum nu se gaseste in nici o alta cultura a lumii. Frumusete a ratiunii, a artei si a vietii. Sfintii Parinti sunt o lira a harului si a lacrimilor dupa mantuire. Paginile lor mi-au creat o viziune noua. Plec de aici ca sa ma intalnesc aievea cu inteleptii clasici si cu Sfintii Parinti".

Fideli crezului de la Niceea si Constantinopol, care este "testamentul teologic" al parintilor capadocieni, al Sfantului Vasile si al Sfantului Grigorie, marturisim si noi impreuna cu ei ca "asteptam invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie", asteptam sa ne intalnim cu Sfintii Parinti, stiind ca teologia asteptarii este mai mare decat teologia sperantei, deoarece vorbeste si traieste deja "aici si acum" din frumusetea Eshatonului!

Pr. lect. dr. Daniel Benga

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8152

Voteaza:

Intalnirea dintre istorie si eshaton in teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE