Cultura si civilizatie

Cultura si civilizatie Mareste imaginea.

Cultura si civilizatie

Raportul dintre cultura si religie necesita in prealabil o lamurire a termenului de cultura asa cum va fi folosit in dezvoltarile noastre. N-ar fi nevoie de aceasta lamurire daca termenul ar intruni in circulatia uzuala un consens unanim. Cum insa cultura e cuprinsa adesea in civilizatie, cuvant care, la randul lui, descrie o adevarata nestatornicie de sens si cum chiar in notiunea de cultura, dupa ce am separat-o de civilizatie, trebuie deosebite mai multe procese, se impune sa alegem din aceasta varietate de intelesuri pe cel mai potrivit sa stea in raport cu religia. Sarcina nu e mai usoara decat oricare alta cand se cere sa definesti lucruri ce par de la sine intelese.

Sa folosim mai intai procedeul obisnuit dupa care un lucru se defineste prin ceea ce el nu este. Astfel culturii i se opune ca termen contrar sau ca linie de delimitare natura. Cultura nu e totuna cu natura, fiindca e altceva decat ea. Cu aceasta insa n-am definit nimic, dar am ridicat o dificultate in plus: aceea pe care o reprezinta cuvantul natura. Trebuie sa stim mai intai ce e natura ca sa stim apoi ce nu e cultura. Natura e un concept fundamental cu care lucreaza stiinta si filosofia. Ar fi desigur interesant sa cautam in stiinta si in filosofie o definitie a acestui concept fundamental. Cum stim insa ca nu ni s-ar servi una, ci mai multe, va trebui sa renuntam de teama sa nu ne pierdem intr-un haos de formule, si sa apelam mai degraba la luminile teologiei. Teologia face o prima distinctie in conceptul de natura, deosebind o natura necreata, care e natura lui Dumnezeu, si o natura creata, care e natura lumii. In acest al doilea inteles, termenul de natura e identic cu acela de faptura sau de creatura. Si atunci, prin natura, in sens obisnuit, se intelege totalitatea fapturilor lui Dumnezeu, adica mineralul, planta, animalul, omul si ingerul, cu alte cuvinte: universul celor vazute si al celor nevazute. Sa observam ca in aceasta ierarhie a naturii create, ierarhie care nu e numai de grad, dar si de esenta, -fiindca e vorba si de materie si de spirit, - cultura nu intra. Ea e, prin urmare, altceva decat natura! Natura e creatia lui Dumnezeu; cultura e creatia spiritului omenesc. Nici minereul, nici planta, nici animalul si nici ingerul nu creeaza, cultura. Numai omul. In scara cosmica a fapturii, cultura e deci un atribut specific al omului.

Omul insusi e natura, dar natura materiala si spirituala totdeodata si, prin aceasta dualitate, inzestrat cu privilegiul unic de a fi microcosmos in marele cosmos al iui Dumnezeu, adica de a rezuma in fiinta lui lumea vazuta si nevazuta. in el fuzioneaza pe de o parte mineralul, planta si animalul, iar pe de alta natura spirituala a ingerului. Omul e inger in trup sau. mai exact, a fost creat pentru a fi inger in trup. adica spirit exprimat in forma materiala si materie exprimata in forma spirituala. Univers in. miniatura si logos in miniatura, adica un logos creat spre deosebire de Logosul necreat al lui Dumnezeu. Privilegiul unic de a fi microcosmos ii da libertatea de miscare in amandoua ordinele de existenta, putand sa gandeasca lucrurile materiale in forme abstracte si sa simbolizeze pe cele spirituale in forme concrete. Dupa Dumnezeu si de la Dumnezeu, el singur are facultatea de a crea in spirit sau de a zamisli cultura.

Luand astfel natura ca linie de delimitare, putem spune despre cultura ca tot ceea ce creeaza omul cu elemente din natura, dar in afara de natura, in vederea necesitatilor practice sau a scopurilor ideale, potrivite cu firea lui proprie. Aceasta definitie cat se poate de larga are avantajul ca inglobeaza toata productia ce distinge pe om de restul naturii. Un plug sau un avion sunt facute cu elemente din natura cum e lemnul sau metalele; dar nici plugul, nici avionul nu se gasesc in stare de natura. Ele sunt nascocite si mestesugite de puterea spiritului pentru a sluji scopurilor practice ale vietii omenesti. O pictura e facuta cu elemente din natura, cum sunt culorile; o simfonie cu elemente din acelasi rezervor, cum sunt sunetele; dar nici pictura si nici simfonia, care corespund unor aspiratii superioare, nu se gasesc in stare de natura. Prin tot ce creeaza omul, combinand si transformand elementele, se manifesta nazuinta de a stapani natura vazuta, fie in scop practic de a o folosi cantitativ, fie in sensul spiritual de a o depasi calitativ. Creatia de caracter practic slujeste mai mult instinctului de conservare, care nu e ceva specific omenesc, ci biologic indeobste; si ca atare ea nu intra direct in consideratia raportului cu religia care, dincolo de conservare, urmareste desavarsirea spirituala a omului. Din acest punct de vedere, definitia noastra are neajunsul de a fi prea larga si de a cuprinde si lucruri indiferente discutiei ce ne-am propus. Creatia practica se diferentiaza de natura ca punct de plecare, intrucat isi are izvorul in spiritul omenesc; dar considerata in finalitatea ei, ne apare ca o intrare tot mai adanca si mai excesiva in natura materiala pentru a ramane in ea; -ceea ce contrazice nu numai ideea de religie, dar si ideea de cultura propriu-zisa. Obiectul adevarat al unei definitii a culturii trebuie sa fie ceea ce depaseste natura in mod calitativ spiritual, fie si numai simbolic daca nu real. Caci prin cultura omul depaseste natura in masura in care se depaseste pe sine, chiar daca n-ar intreprinde aceasta incercare decat pe plan imaginativ.

E necesar, prin urmare, sa alegem un termen pentru creatia practica si un altul pentru creatia spirituala. Dar cu aceasta intram in domeniul cel mai arbitrar pe care ni-l ofera limba intelectuala. In circulatia uzuala sunt doi termeni, acela de cultura si acela de civilizatie, care isi disputa intaietatea, incalcand unul domeniul celuilalt, identificandu-se uneori, excluzandu-se alteori, modificandu-si intelesul de la epoca la epoca si de la popor la popor. In limba romaneasca, desi om civilizat nu inseamna neaparat si om cult, precum omul cult nu e totdeauna si civilizat, cei doi termeni de cultura si civilizatie se intrebuinteaza in mod sovaielnic si confuz pentru a designa unul si acelasi lucru. In limba franceza, domina cel de civilizatie cu un sens felurit de la o epoca la alta. In limba germana, domina cel de cultura cu un inteles mult- mai cristalizat, dupa ce a renuntat sa cuprinda si domeniul civilizatiei.

Foarte instructiva prin faptul ca ilustreaza confuzia fara sa ne-o lamureasca e cartea intitulata Civilisation - le mot et l'idee, care cuprinde referatele si discutiile mai multor invatati, istorici, etnologi si sociologi, adunati in congres international anume pentru a defini ce e cultura si ce e civilizatia. Pretioasa prin eruditia pusa la contributie de colaboratorii care au alcatuit-o, aceasta carte e, prin multimea definitiilor si a criteriilor propuse, o dezamagire pentru cine si-ar inchipui posibilitatea unui acord universal pe temeiul stiintelor amintite.

Pornind sa demonstreze existenta unei civilizatii sau a unei culturi universale ca un bun comun al omenirii, dincolo de granitele etnice, invatatii angajati in discutie nu sunt de acord nici asupra universalitatii, nici asupra criteriilor distinctive ale civilizatiei. Elementele erudite puse in joc ne arata, dimpotriva, arbitrariul ce domneste in folosirea celor doi termeni de cultura si de civilizatie.

Sa imprumutam cateva exemple. In limba franceza, cuvantul civilizatie, intrebuintat dupa cum sustine Lucien Febvre numai de la 1766 incoace, e insarcinat succesiv cu felurite intelesuri. Cel dintai e unul de caracter social-moral si vrea sa arate un anume raport al individului fata de societate, ceva care il distinge de primitivitate si de grosolanie. Civilizatia ar fi deci regula multipla a vietii in societate, opusa starii de barbarie. In acest sens e sinonima cu politetea, cuvant mult mai vechi in-limba franceza si care vine de la grecescul politeia. In treacat sa adaugam ca ar fi interesant de studiat timpul si imprejurarile in care cuvantul politesse se incetateneste in limba franceza. In Evul Mediu bizantin politeia are acelasi inteles si e foarte verosimil ca atat termenul cat si manierele, pe care le reprezinta, sa fi trecut de la Bizant in Apus, mai ales dupa ce cruciatii descoperisera rafinata viata a imperiului rasaritean. E stiut ca in aceasta vreme Bizantul da tonul manierelor in Occident.

De la purtarea in societate, cuvantul civilizatie se extinde apoi la intregul domeniu al activitatilor omenesti, ce alcatuiesc obiectul istoriei. Aceasta mai ales de cand Francois Guizot" scrie faimoasele carti despre Civilizatia in Franta si despre Civilizatia in Europa, care au fost pe vremuri traduse si in romaneste. Guizot e un rationalist fantezist, care isi imagina ca nu exista decat o civilizatie universala, ca un bun comun la care participa omenirea intreaga.

Teza lui e rasturnata de rezultatele noilor stiinte, ca etnologia si sociologia care, studiind popoarele primitive, dau la iveala o suma de alte civilizatii, care de care mai variate, a caror existenta distruge iluzia de unitate a civilizatiei umane. In fata acestei situatii neprevazute, termenul francez se insarcineaza cu un nou si bizar inteles, cuprins in expresia paradoxala de "civilizatia necivilizatilor". In stiinta franceza contemporana, expresia aceasta e consacrata. Dar atunci primitivitatea sau barbaria cu care navaleste noul sens in termenul de civilizatie nu distruge vechiul lui inteles de politete, precum varietatea rudimentara a continutului recent nu anuleaza sensul integral pe care i-l daduse Guizot? Sensurile termenului de civilizatie au ajuns astfel la un nonsens.

Sa imprumutam un alt exemplu din limba germana, pe care ni-l inlesneste referatul lui E. Tonnelat, tot in cartea Civilisation.

In cartea sa Idei pentru filosofici istoriei omenirii, Herder intelege prin cultura cam acelasi lucru ca Guizot prin civilizatie. Exista, dupa Herder, o singura omenire alcatuita din popoare, cu destinatia unica a perfectiunii. Singur omul perfectibil dintre toate creaturile pamantului si el se poate sui cu voia lui Dumnezeu, pana la desavarsirea divina. Cultura nu e altceva decat suma cuceririlor omenesti, care sunt tot atatea trepte suitoare catre perfectiune. Primul act de superioritate a omului asupra naturii e domesticirea animalelor si cultivarea pamantului, apoi dezvoltarea comertului, a stiintei si a artelor si in sfarsit, organizarea de stat. Dar cu aceasta, limita perfectiunii n-a fost atinsa fiindca, dupa Herder, omul continua sa se desavarseasca si dincolo de moarte, in alta planeta. Prin urmare, exceptand dinamismul launtric, pe care i-l dau ideea crestina de perfectibilitate si vizionarismul biblic, conceptia lui Herder despre cultura e totuna cu aceea a lui Guizot despre civilizatie. Amandoua incap in definitia pe care am dat-o culturii cand am spus ca ca e tot ceea ce creeaza omul cu elemente din natura, dar in afara de natura, in vederea necesitatilor sau a scopurilor ideale, potrivite cu firea lui proprie. Definitia noastra insa, ca sa nu zicem a lui Herder sau a lui Guizot, cuprinde lucruri luate cu toptanul, de vreme ce nu tot ce creeaza omul e menit sa-l ridice mai presus de natura. Caci daca plasmuieste valori ideale si dezinteresate dintr-un elan de inaltare spirituala, el face si lucruri de caracter practic din impulsul biologic al conservarii, adica al ramanerii in natura data.

Distinctia aceasta intre creatia practica si creatia spirituala necesita o disociere de termeni, la a caror alegere nici Guizot si nici Herder nu ne ajuta cu nimic. Daca in limba franceza cuvantul cultura e folosit abia de curand, termenul de civilizatie detinand monopolul intelesurilor, chiar cand acestea sunt contradictorii, in limba germana termenul de cultura n-are totdeauna intelesul integral sau universal, pe care l-am gasit la Herder. Astfel bunaoara, complexul inmanunchiat de Herder intr-o singura notiune apare la Wilhelm von Humboldt determinat prin trei cuvinte deosebite: Civilisation, Kultur si Bildung. Civilizatia e luata acum in inteles de cuceriri materiale, datini si moravuri, asezaminte sociale, care umanizeaza pe individ si dezvolta bunele sentimente intre popoare. Cultura inseamna aproximativ aceleasi lucruri, ridicate insa pe un plan superior, unde omul, liber de ideea interesului, se dedica stiintei si artelor. Iar Bildung reprezinta intelesul subiectiv al culturii, ca putere de modelare launtrica, intelectuala si morala, din care rezulta in cea mai ampla forma personalitatea. Dupa Wilhelm von Humboldt, prin urmare, conceptului de civilizatie i se atribuie materialitate, sociabilitate si interes, iar conceptul de cultura apare purificat si ridicat in sfera idealitatii lipsite de interes.

Nu e de prisos sa adaugam ca, in gandirea germana, disocierea operata in notiunea globala de civilizatie e urmata de o a doua disociere, care consta din desfacerea conceptului de cultura din vagul universalist si asezarea lui pe temelia concreta a etnicului. Cultura ca unitate universala e o abstractiune teoretica tot asa cum e umanitatea. In realitatea concreta exista culturi felurite precum exista neamuri felurite. Mai inainte ca etnologia sa ne demonstreze acest adevar, in lumina caruia se topeste frumoasa iluzie a universalitatii culturii si civilizatiei, romanticii germani au operat aceasta disociere proclamand geniul etnic ca generator de cultura si atribuind natiunii aceasta inalta misiune, ca justificare suprema a existentei. Fichte, Schlegel si Novalis asociaza cu geniul etnic religia, pentru a pregati o atmosfera cat mai pura si mai prielnica dezvoltarii culturii. Specificul etnic se accentueaza in conceptia lui Goethe, care vede in personalitatea creatoare de arta expresia reprezentativa a colectivitatii nationale. Discipolul sau din vremea noastra, Oswald Spengler reia cu mare rasunet aceasta idee si reduce cultura la un organism local asemenea plantelor, ce nu se pot dezvolta decat intr-un anume loc si sub un anume cer. Cu Spengler, universalismul vechiului concept capata una din cele mai tari lovituri; vaga "cultura umana" e inlocuita cu aparitiile concrete, determinate in timp si spatiu, ale culturilor istorice. Tot Spengler e cel care face deosebirea categorica intre cultura si civilizatie, intelegandu-le ca etape succesive in dezvoltarea aceluiasi grup etnic. Cultura primeaza ca tineretea, civilizatia urmeaza ca batranetea. Cultura e primavara creatoare de stralucite infloriri; civilizatia e sleirea fortelor si decadenta in forme rigide, care dezumanizeaza si dizolva societatea nationala.

Autorul acestei teorii a fost acuzat de pesimism din pricina concluziei negative ce se poate trage, fara voia sa, pe seama vitalitatii viitoare a poporului german. Dar nu e mai putin adevarat ca o cultura moare cu poporul care a zamislit-o. Sunt cazuri insa cand ea supravietuieste ca putere fecunda pentru alte culturi si aceste cazuri le determina rasa si religia. Recunoasterea in rasa latina bunaoara face sa supravietuiasca cultura antica intr-o masura oarecare. Dar rasa singura nu e un criteriu al supravietuirii, fiindca bunurile antichitatii au fost salvate si repuse in circulatie mai intai de religia crestina si numai tarziu dupa aceea recunoscute in constiinta de rasa. Adevarata putere care da supravietuire unei culturi si o vehiculeaza mai departe e religia. Aceasta se poate vedea cu deosebire in sfera ortodoxiei, unde poporal bizantin stins -demult, cultura creata de el continua sa traiasca si sa fecundeze sufletul unor popoare de rase deosebite, dar de aceeasi credinta. Cand unui popor insa nimeni nu-i mosteneste religia, nici cultura nu i-o mosteneste. E cazul vechiului Egipt, ale carui vestigii culturale exista prin muzeele lumii fara sa supravietuiasca, fiindca nimeni nu se simte fecundat de duhul lor straniu si mort o data pentru totdeaunax! V. Spengler are deci numai partial dreptate cand teoretizeaza moartea unei culturi o data cu a poporului care a produs-o. Si tot astfel e in deosebirea pe care o face intre civilizatie si cultura. Dezvoltarea monstruoasa a industrialismului modern a creat un mod de viata artificiala, care nu corespunde nici vechiului concept de civilizatie si nici culturii. In industrialism, omul e victima excesului de tehnica mecanica. Atmosfera dura si metalica il departeaza deopotriva si de natura si de cultura si-i imprumuta o armura de salbaticie, ce ne da dreptul sa vorbim de o civilizatie care rebarbarizeaza. S-a zis, impotriva lui Spengler, ca excesul de tehnica va duce la eliberarea omului si la ragazul pentru- cultura. Experienta imediata ne arata o pravalire pe povarnisul distrugerii, intrucat binefacerile tehnicii sunt mult inferioare dezechilibrului general, pe care il provoaca, si monstruosului cortegiu de rele pe care il contine. De acord cu Spengler in ce priveste distinctia dintre cultura ca suma a valorilor ideale si civilizatia identificata in tehnica moderna, ne gasim in dezacord cand, concepe aceasta deosebire ca un raport de succesiune cronologica. De fapt acest raport exista in moduri variate. Nu se poate vorbi, pana acum cel putinte o cultura americana, dar exista in continentul nou o formidabila civilizatie tehnica. Si invers, nu exista in India civilizatie in sens european, dar exista de mii de ani o impresionanta cultura indiana, intre tarile Europei, daca sunt unele unde s-ar putea aplica succesiunea pesimista dintre cultura si civilizatie, sunt altele tinere, de-abia chemate la viata istorica, unde nimic nu ne impiedica sa concepem civilizatia si cultura in raport de simultaneitate. Cultura, ca fenomen spiritual si ca expresie a personalitatii etnice, diferentiaza popor de popor; tehnica insa, ca expresie a vietii materiale, e uniforma si contine, mai mult decat filosofia chiar, principiul generalizarii, al unei generalizari concrete si efective. Produsele ei se pot repeta la infinit, sunt impersonale, internationale, sunt valabile pretutindeni la fel. Produsele culturii insa nu se pot reproduce ca o masina care, odata inventata, se repeta in milioane de exemplare si s-ar putea folosi fara sa angajeze sunetul. O filosofie ca a lui Platon, o panza de Leonardo, un roman de Dostoievski, o statuie de Michelangelo sau o simfonie de Beethoven s-au creat o data pentru totdeauna, ca exemplare unice, fara repetitie. Maretia lor sta in unicitatea lor si in atractia spre inaltimile simbolice, pe care o exercita asupra sufletelor. Ele nu se reproduc obiectiv ca masinile, ci subiectiv, ca asimilare contemplativa, ca modelare launtrica, spirituala si invizibila. Cultura si civilizatia pot deci sa existe in raport de simultaneitate pe cele doua planuri deosebite ale vietii, cel spiritual si cel material. Dar caracterul lor atat de diferit ne indreptateste sa inlaturam pentru totdeauna confuzia de a vorbi de cultura cand ne gandim la civilizatie si de a vorbi de civilizatie cand ne gandim la cultura. Pentru o tara ca a noastra, unde se pun in mod egal problemele de cultura spirituala si problemele de civilizatie materiala, socotim ca e o necesitate de orientare sa facem aceasta deosebire, dictata de natura lucrurilor si de faza evolutiva prin care trecem: Civilizatia e internationala si o putem adapta la nevoile vietii noastre materiale ca de la primitiv la organizat si de la rudimentar la perfectionat. Imitatia corectata de fizionomia tarii e legea ei elementara. Cultura insa implica neaparat modul original al personalitatii noastre etnice. Legea ei nu poate fi imitatia, ci autohtonia.

Cultura numim intreaga suma a acelor dezvoltari ale spiritului, care se nasc spontan si nu au nici o pretentie la o valorificare universala sau constrangatoare" - zice Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renasterii italiene, dar si un admirabil filosof al istoriei.

Caracterul de spontaneitate atribuit creatiilor de cultura in aceasta definitie ne arata legatura lor intima cu insasi esenta spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decreteaza, ea se naste. Nasterea aceasta, care se numeste de obicei inspiratie, e de-a pururea o taina vecina cu divinitatea, ce scapa incercarilor de explicatie. Dar odata nascuta, cultura se poate calauzi. Cand Burckhardt ii atribuie mai departe lipsa de pretentie la universalitate si neconstrangere, o face in primul rand pentru ca defineste cultura in raport cu statul si cu religia. Dupa el, trei mari puteri caracterizeaza istoria: statul, religia si cultura. Statul si religia sunt constantele istoriei, fata de care cultura e o putere in necontenita miscare, in creatie continua: totusi neprevazuta. Ea n-are pretentie la valorificare universala sau constrangatoare in comparatie cu statul, care e totdeauna constrangator si uneori cu pretentii de universalitate, si cu religia universala prin esenta si uneori constrangatoare. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor. - zice Burckhardt - sta o minune: limbile!" Si cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se intelege ca fizionomia unei culturi o da originalitatea nationala. Suma tuturor creatiilor spirituale, ce alcatuiesc cultura, e specificata de Burckhardt in felul urmator: artele in numar de cinci: poezia, muzica, pictura. sculptura si arhitectura, plus stiintele si filosofia.

Astfel domeniul culturii, atat de larg in conceptul de civilizatie franceza sau in definitia lui Herder, se separa de activitatile materiale, sociale, practice si utilitare, care raman civilizatiei, si se restrange a activitatile superioare ale spiritului, de ordin ideal si gratuit, - adica la ceea ce trebuie sa intelegem prin termenul de cultura.

Izoland notiunea culturii de zona practica a civilizatiei in regiunea superioara a gratuitatilor spirituale, ea continua totusi sa ramana un complex pe care e necesar sa-l descompunem in elementele constitutive pentru o si mai limpede determinare a sensului. Din ce consta acest complex sau care sunt clementele lui constitutive ? Raspunsul nu e greu de dat. Complexul cultural se poate descompune in trei procese sau trei momente felurite: creatia, difuzarea si asimilarea. Esentiale sunt cel dintai si cel din urma, difuzarea nefiind altceva decat modul de a mijloci asimilarea creatiei.

Dintre, toate, creatia detine rolul primordial, fiindca fara ea nu exista nimic de difuzat si de asimilat.- Creatia culturala e sarcina providentiala a geniilor si a talentelor. Nu e poesie fara poeti, nici muzica fara compozitori, nu e pictura fara pictori, nici sculptura fara sculptori sau arhitectura fara arhitecti, precum nu e stiinta fara savanti si nici filosofie fara cugetatori. Creatia exista mai intai in acesta elita spirituala a fiecarui neam, ochii de foc prin care sufletul colectiv priveste vesnicia in fata si bratele au piscuri catre cer, manie aburi, neamurile au sfintii credintei si geniile culturii.

Al doilea moment e difuzarea. Cartea si talmacitorii ci, expozitiile si reproducerile artistice, muzeele, instrumentistii muzicali si cantaretii, teatrul, cinematograful, radiodifuziunea si mai ales scoala de toate gradele constituie laolalta mijloacele de difuzare a culturii. Nu trebuie sa insele pe nimeni faptul ca gloria se acorda mai usor interpretilor decat creatorilor. Oricat de celebru ar fi un interpret, actor, virtuos vocal sau instrumental, el nu e altceva decat un reproducator sau un difuzor, o anexa a geniului care a plasmuit ceea ce al doilea interpreteaza.

Al treilea moment e asimilarea valorilor culturale, puse la indemana multimii prin difuzare. Asimilarea e un proccs de nivelare in sus. Cand se vorbeste de actiunea culturalizarii, pe buna dreptate se rosteste expresia de ridicare a maselor. Ridicare unde altundeva decat la inaltimile cucerite de plasmuirile geniilor neamului ? Am spus ca daca tot omul poarta in spirit chipul lui Dumnezeu, gradul natural cel mai inalt al acestui chip e geniul, precum sfantul e gradul cel mai inalt de asemanare morala. De aceea, geniului ii atribuim o tainica solie profetica, nu de a mantui lumea ci de a-i sugera prin puterea de seductie a operei lui ordinea eterna unde religia indica plinatatea scurtei noastre vieti pamantesti. Asimilarea culturala e o ridicare in spirit pana la marginea lumii. In largul ideal de unde se poate vedea in jos mai limpede sensul lucrurilor din lume, fiindca sunt privite din vecinatatea cerului. Deplin in sine, procesul creatiei culturale se multiplica la infinit prin reproducerea subiectiva, care e asimilarea, prin modelarea launtrica a multimii sub puterea de seductie a artei, a stiintei si a filosofiei.

Evident, nu numai geniile nationale pot oferi substanta nobila de asimilat. Ea poate fi imprumutata, cum este, si de aiurea. Dar orice opera streina poarta in ea, pe langa sensul simbolic de valoare generala, un imponderabil specific, care e al locului de unde vine si al neamului care o trimite. De fapt tocmai acest element specific al afinitatii de rasa inlesneste sau stanjeneste comunicarea valorii inalte a operei. Efectul asimilarii e mult mai adanc in comunitatea de rasa decat in afara de ea. Oricat ne-ar seduce o opera straina, intre noi si ea ramane un strat oarecum nefamiliar, care e tocmai elementul de care vorbim. Presupunand un proces de asimilare culturala hranit numai din substanta imprumutata, in mijlocul unui neam care ar dispune de un desavarsit aparat de difuzare, neamul acela s-ar putea numi cultivat -cultivat prin imitatie - dar un neam de cultura nu s-ar putea numi in nici un caz. Singur procesul de difuzare si de asimilare nu ofera titlul de proprietate unei culturi.

Ca sa vorbim in mod cat mai vag, cultura e un raport simbolic cu inaltimea transcendenta. Dar un raport exprimat de puterile proprii ale neamului respectiv. Cine nu are o cultura nationala dovedeste incapacitatea de a-si crea acest raport propriu. De aceea proprietatea unei culturi o intipareste procesul creatiei. Elita producatoare de bunuri spirituale constituie justificarea naturala, pe care popoarele o aduc in fata eternitatii. Si cu cat geniile sunt mai reprezentative, adica cu cat contin mai adanci afinitati si aderente cu rasa, cu atat inaltele lor cuceriri se comunica mai efectiv multimilor.

Bineinteles, o definitie a culturii se poate da avand in vedere totalitatea proceselor acestora de creatie, difuzare si asimilare. Acest punct de vedere insa, etnologic sau sociologic, e mai mult statistic sau cantitativ. Dar, in definitia culturii, pe noi ne intereseaza in primul rand calitatea spirituala a valorilor ei si aceasta ne determina sa ne concentram atentia asupra momentului creatiei si asupra factorilor care zamislesc cultura. Momentul acesta e esential; celelalte sunt secundare. Caci dupa chipul creatorilor sunt plasmuirile lor si dupa chipul plasmuirilor acestora se modeleaza masele chemate la cultura. Lucrul acesta intereseaza cu deosebire religia.

Daca la temelia culturii vedem cu Burckhardt un impuls de spontaneitate si daca in sensul ei descifram cu Herder un cian de perfectibilitate, ne gasim, prin aceasta, in stransa vecinatate cu religia. Cultura exprima un raport simbolic cu cerul; religia un raport real. Dar intre acest simbol si aceasta realitate nu exista o distanta de netrecut, de vreme ce realitatea arunca lumina si inteles asupra simbolului corespunzator.

Izvorul, captat din munte si adus in vale, tasneste in stralucitoarea jerba de apa a unei fantani arteziene. Admirand aceasta suire lichida, ce se sfarama in pulbere argintie sub cerul albastru, stim totdeauna ca ea e impinsa de legea fizica sa atinga din nou, nivelul superior de unde s-a coborat: in stradania ei ce pare insufletita de un avant nedomolit, e parca un semn ce ne "murmura si noua povestea unor inaltimi pierdute, a caror nostalgie o purtam in suflet. Geniul, care e prin excelenta chipul lui Dumnezeu in aceasta lume a pacatului si a mortii, indeplineste parca o solie cereasca de a ne aminti prin plasmuirile pe care le impinge catre perfectiune, culmile pierdute candva de om si de a ne reaprinde in inima nostalgia lor.

Nichifor Crainic

Pe aceeaşi temă

27 Noiembrie 2021

Vizualizari: 24986

Voteaza:

Cultura si civilizatie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE