In acest articol este vorba nu de cultură în general, ci de cultură în viaţa creştinului ortodox, mai exact de locul culturii în educaţia ortodoxă. Incă o precizare: nu am în vedere aşa-numita „cultură ortodoxă", prin care se înţelege arta bisericească, estetica ortodoxă, ci cultura profană, şi nu numai cea rusă, ci şi cea apuseană, cea antică, păgână, neortodoxă, despre care autorii ortodocşi - culturologi, critici de artă, pedagogi şi teologi - vorbesc uneori în scrierile lor, dar numai pentru a o compara, punând-o într-o lumină defavorabilă, cu cultura ortodoxă.

Deşi această mentalitate este obişnuită şi într-o anumită măsură, fără îndoială, justificată, nu văd nici o necesitate pentru educaţia ortodoxă de a opune în mod confrontaţional cultura ortodoxă şi cea neortodoxă; dimpotrivă, există necesitatea de a găsi hotarul dintre cultură şi pseudocultură, care poate să imite în mod mimetic; acesteia din urmă îi place nu numai să proclame că este singura posibilă, ci şi să se deghizeze în Ortodoxie. Anumite manifestări ale pseudoculturii ne fac să ne amintim că arheologii numesc cultură orice formă de existenţă diferită de cea pur naturală, şi de aceea există sintagma „cultură a deşeurilor": aşa a fost numită o aşezare primitivă din Europa de nord, la excavarea căreia a fost descoperită o cantitate incredibilă de gunoi, şi în rest nimic esenţial.

Insăşi opunerea culturii ortodoxe oricărei alte culturi îl poate duce pe credincios la teama că se va compromite în ochii coreligionarilor prin dragostea de literatura profană, pictura profană, muzica profană, teatrul profan. De aceea, aprecierea dată de neofit culturii universale este adeseori asemănătoare cu un rechizitoriu inchizitorial în urma căruia nici una dintre marile creaţii culturale ale umanităţii nu are dreptul să existe în viaţa creştinului ortodox.

Această atitudine faţă de cultură era deosebit de caracteristică la noi la începutul anilor '80, când în Biserică au început să vină oameni cultivaţi, intelectuali, educaţi tocmai în duhul culturii profane. E poate chiar firesc ca profunda întoarcere spre Hristos, legată de reevaluarea extrem de serioasă a tuturor valorilor anterioare, să atragă după sine respingerea vehementă a trecutului, lucru caracteristic pentru neofit; mai mult decât atât, refuzul temporar al culturii profane are sens ca exerciţiu ascetic accesibil şi util mirenilor (de pildă, în timpul postului să nu te duci la teatru, la cinema, să nu citeşti literatură de divertisment). Trebuie totuşi să dăm atenţie faptului că ascetica ortodoxă refuză lucruri care pot fi bune în sine: renunţăm la ele nu cu o grimasă de dezgust şi în duşmănie care se preface în ură, ci cu bucurie, deoarece prin acest refuz dobândim posibilitatea ca, neconcentrându-ne asupra celor trecătoare, să dăm atenţie mai serioasă şi mai profundă veşniciei.

Din nefericire însă, în lucrarea educaţiei, atunci când tradiţiile familiale se formează de la zero, râvna excesivă a neofitului îi face pe părinţii convertiţi să „arunce din corabia contemporaneităţii" cultura pe care o îndrăgeau cândva şi să caute cu înfrigurare alternative „sigure duhovniceşte" pentru copiii lor aflaţi la vârsta adolescenţei. Părinţii şi pedagogii ortodocşi au încercat să substituie culturii profane, care este chemată să educe în om omenescul, cultura bisericească. Şi a avut loc o falsificare. Ceea ce Biserica a creat ca proprie cultură este în primul rând rugăciunea ei, adică cea mai înaltă expresie a dragostei Bisericii, Care e Trupul lui Hristos, a fiecăruia dintre noi, faţă de Ziditorul său. Cultură bisericească e şi icoana, cultură bisericească sunt şi sfintele slujbe, cultură bisericească sunt cântarea şi literatura bisericească - tot ce numim cultură ortodoxă dar, în primul rând, cultură bisericească e rugăciunea. Iar rugăciunea se învaţă foarte greu, şi rugăciunea adevărată este întotdeauna un dar de la Dumnezeu, care se dă rugătorului pentru ostenelile sale.

Dar iată că locul picturii a fost luat de icoană, locul muzicii şi al cântării de cântece frumoase, calde, a fost luat de cântări bisericeşti la CD-player, locul literaturii a fost luat de minunatele scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Rezultatul este o prăpastie uriaşă între sferele sufletescului şi duhovnicescului, şi copiilor li se propune ca, sărind peste câteva trepte de dezvoltare a sufletului, care sunt absolut indispensabile pentru dezvoltarea progresivă a personalităţii, să intre pe tărâmul relaţiilor şi trăirilor duhovniceşti. S-a format o anumită breşă sufletească, un anumit vid sufletesc, care în om nu are cum să nu fie umplut până la urmă de altceva, şi marea artă bisericească a început să fie profanată. De pildă, mama ortodoxă le dă de mâncare copiilor punând un CD cu Heruvicul. Nu este aberant?

Repet: prăpastia între sufletesc şi duhovnicesc, acest vid care se formează în copil, se va umple negreşit cu ceva, şi atunci când copilului, la nivelul lui duhovnicesc, cultura ortodoxă nu-i este încă accesibilă, lumea contemporană îi propune cultura sa de masă, care e superaccesibilă, şi în educarea copiilor noştri începem să pierdem teren în faţa lumii. Trebuie să învăţăm să distingem sacrul de profan. Atunci când omul înţelege în mod corect limita dintre ele, i se dă un dar preţios: el simte prezenţa lui Dumnezeu şi în natură, şi în creaţia omenească.

Cultura îşi are locul ei în viaţa omului, şi locul acesta e strict ierarhic în structura personalităţii. Locul acesta poate fi definit ca sferă intelectual-sufletească, ca un fel de înveliş al sufletului. Altfel spus, cultura ajută la corecta organizare a sufletului - şi, fireşte, sufletul omenesc însetează de această hrană, caută posibilitatea de a umple această sferă.

Nu încape îndoială că cultura ca fenomen este un lucru complicat, eterogen, echivoc. Adeseori, chiar în ceea ce considerăm a fi opere clasice se ascunde otravă: în spatele esteticii elevate a formei sunt tăinuite florile răului, în spatele zborului înalt al intelectului e tăinuită inima rece a trufiei diavoleşti. In cultură, în artă există, fireşte, o mulţime de falsificări ale valorilor autentice, o mulţime de labirinturi periculoase. Păcatul a intrat în lume, „sămânţa putrejunii" este în tot ce nu e transfigurat prin nevoinţa sfinţeniei - dar şi mâncarea noastră obişnuită este un produs al stricăciunii şi descompunerii, şi totuşi fără ea nu putem trăi. Alegându-ne mâncare ca să trăim, bineînţeles că alegem alimente proaspete, ne străduim să fim cumpătaţi, ca să nu cădem nici în lăcomia pântecelui, nici în beţie. Se înţelege că nici pe copiii noştri nu-i vom hrăni cu gunoaie. Ei bine, această atitudine ar trebui să o avem şi faţă de cultură. Dacă pe copiii noştri, pe care lumea încearcă agresiv să-i hrănească cu propria sa hrană spirituală, vom putea să-i învăţăm să iubească muzica autentică, pictura autentică, literatura autentică, vom birui lumea. Cultura poate deveni un instrument remarcabil de educare, reprezentând un filtru şi totodată o imunizare faţă de pseudocultură.

Cultura autentică, ocupându-se cu educarea sentimentelor, îl duce pe om, treptat, la ascetică, iar ascetica îl mută pe omul sufletesc în lumea duhovnicească. In orice creaţie autentică răsună rugăciunea, doxologia sau pocăinţa. Reflectând asupra rolului culturii în formarea personalităţii copilului, mi-am amintit o imagine din cartea lui J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară, al cărei erou principal, un adolescent, visează să-i ferească de căderea în prăpastie pe copiii care se joacă fără griji pe câmp. In lumea contemporană, cultura „veghează în lanul de secară". Nu va spune nimeni că este o carte ortodoxă, şi totuşi am auzit un preot spunând despre ea: „Subiectul acestei cărţi este că un adolescent vrea să devină preot, dar deocamdată nu ştie asta." Este uimitor, dar chiar cunosc un preot care s-a convertit la Ortodoxie în tinereţe, după ce a citit această carte, şi acesta este numai un mic exemplu al felului cum o operă de artă autentică poate înrâuri sufletul omenesc.

Scopul pe care trebuie să ni-l stabilim acum este cel de a recurge la cultură ca la un instrument excelent şi bine studiat de formare şi educare, instrument care în ziua de astăzi poate fi deosebit de util atât părinţilor, cât şi pedagogilor ortodocşi în educarea ortodoxă a copiilor noştri în condiţiile asaltului falselor valori ale lumii contemporane.

Preot Alexie Uminski
EDUCAREA COPILULUI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "EDUCAREA COPILULUI"

• Cultura si civilizatie
  Publicat in : Editoriale
• Caracter, cultura & credinta sau tineretea ca sansa
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: