Sensurile Jertfei

1. Jertfa ca mijlocitor al comuniunii desavarsite

Fiind prin esenta renuntare, lepadare de sine, jertfa este cautare dincolo de sine, se descopera deci ca o cale de unire, de comuniune. Renuntand la mine, eu afirm pe Altcineva si in acelasi timp sunt afirmat si intemeiat prin El.

In stare de jertfa ni se descopera si il afirmam pe Dumnezeu ca transcendenta infinita. In deschiderea catre El, catre valorile pe care ni le impartaseste, ii ascultam mesajul, cuvantul, ii lucram poruncile.

In jertfa e prezent si-l afirmam pe aproapele, chipul lui divin, darul cu care se reveleaza si el in acest act sacru de comuniune.

In jertfa ma sesizez, ma descopar pe mine, imi surprind forta spirituala, posibilitatile, darul si capacitatea de daruire.

Jertfa infaptuieste astfel relatia atotcuprinzatoare si desavarsita. Fireste nu ne putem cuprinde total, nu ne putem epuiza spiritual unii pe altii in relatiile dintre noi. Ramane mereu un fond inepuizabil de dar, fondul haric si inobiectivabil al persoanei "omul tainic al inimii". Dar in actul jertfei se reveleaza ultima adancime a fapturii. Jertfa e un grai al esentei, redat de psalmist prin cuvintele: "adanc pe adanc cheama". Il situeaza in modul cel mai real pe credincios fata in fata cu Dumnezeu si scoate la lumina deodata si relatia autentica, originara, reactualizata in liturghie prin: "Ale Tale dintru ale Tale...", si restaurarea acestei relatii dupa cadere prin ispasire. Caci si ispasirea e tot o cale spre Comuniune.

Jertfa ni se arata a fi astfel, dupa expresia consacrata "coincidentia oppositorum". Si, propriu-vorbind, intr-o viziune mai autentic ortodoxa de cum a exprimat-o teologul romano-catolic Nicolaus Cusanus: "coincidentia oppositorum", nu in sensul de unitate a celor opuse, termen care poate implica o tensiune potrivnica, ci de unitate a distinctelor (unite d'alterites). Tensiunea potrivnica trece, distinctia prin vocatie ramane.

Iubirea ca sursa a jertfei intemeiaza insa unitatea diferit, potrivit ordinii in care viaza; cand vine de la Dumnezeu e dar; cand eu ofer ceva lui Dumnezeu, ofranda mea e jertfa; e sacrificiu, de la "sacrum facere", a face sfant, a sfinti; intre semeni ea devine o servire iubitoare. In felul acesta, iubirea ziditoare se afirma intr-o intreita directie; prin dar, prin jertfa si prin servire.

Unica in principiu, iubirea e unitara si indivizibila si in lucrarea ei.

Orice jertfa adusa lui Dumnezeu de o persoana consacrata, e o inaltare in valoare a intregii Biserici; ea impartaseste pe toti membrii comunitatii din roadele ei si, totodata, cel ce jertfeste e sustinut spiritual si material de toti. Nici pustnicul nu este singur in nevointele lui. "Dupa chipul lui Hristos adevaratul pustnic ia cu el, acolo in pustie, omenirea toata, stransa in inima lui. Noi toti ne "canonim" in el si numai asa el biruieste".

De asemenea, cand slujesc aproapelui, in relatia mea cu el, si Dumnezeu e de fata, e martor. De aceea, adesea il si luam ca martor. Experienta imediata ne arata acest lucru. In orice intalnire si in orice conlucrare noi nu ne oferim niciodata numai unul celuilalt. Ne unim totdeauna in numele unui adevar, unui ideal comun si urzim impreuna un rod comun "opera noastra". Mijlocitorul dintre noi e intotdeauna o prezenta reala si spirituala, unitiva si creatoare. Intre mine si tine sta sau adevarul, binele, care ne apropie, sau raul care ne dezbina. Acel bine sau adevar, ideal sau valoare, spirituala si materiala totodata, constituie "puntea ontologica", esenta comuniunii autodaruirii noastre reciproce.

Si, jertfind impreuna aceluiasi bine si adevar, noi ne impartasim impreuna din el si ne zidim impreuna in el. Iar faptul acesta ne inalta spiritual, ne imbogateste, ne face sa crestem si sa devenim mai mult decat ceea ce suntem. Comuniunea noastra nu e simpla adunare aritmetica, o imbinare de forje, ci o implinire "un intreg care depaseste suma partilor".

In aceasta depasire se dezvaluie neindoios realitatea prezentei harice care unifica si implineste; "Cand dai o masa, cheama pe saraci, pe schilozi. Va fi ferice de tine, ca nu au cu ce sa-ti rasplateasca, dar ti se va rasplati la Inviere" (Luca 14, 13-14), sau "Cand doi sau trei se aduna in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor" (Matei 18, 20). Aceasta prezenta e sesizabila oriunde, cand cei ce se intalnesc lasa sa se deschida izvorul divin al dragostei. "Orice prietenie omeneasca", afirma un ganditor, "incepe nu numai cu sentimentul unei duble prezente a celor doua fiinte prietene, una in fata celeilalte, ci si cu sentimentul unei alte prezente care fundamenteaza prietenia, care e aceeasi pentru amandoi, pe care ei si-o pot refuza, desi ea nu se refuza niciodata; din care ei nu inceteaza sa soarba, ea fiind inepuizabila, careia ei nu inceteaza sa-i fie unul pentru altul instrument si in care ei se descopera deodata si deosebiti si uniti".

2. Sensul creator al Jertfei

Jertfa nu e numai comuniune. Ea nu-si epuizeaza sensul in acest echilibru, ca un fel de deschidere si comuniune contemplativa. Nu e numai un act de impacare cu Dumnezeu si cu lumea si nici numai un act de imblinzire, de potolire a maniei de faptele distrugatoare de unitate ale egoismului.

Nici chiar adorarea, "visio beatifica" a credinciosului contemplativ, nu reprezinta ultimul sens al jertfei. Ratiunea profunda, esentiala a jertfei e creatia. Jertfa e instrumentul creatiei si scopul sau final e creatia. Nu-si afla implinirea decat in creatie, iar fara creatie, fara sa zideasca intr-un fel, e desarta, zadarnica, o forma pietrificata; isi pierde ratiunea ei autentica, originara.

Prin Revelatie, noi afirmam totodata: Dumnezeu e iubire, Dumnezeu e creatorul, caci iubirea se afirma creand. Creatia isi are explicatia, sursa, in iubire, in daruire. Ea e fica iubirii; "Unul este adevarul care stapaneste de la picioarele tronului maririi si care se intinde pana la cea mai mica umbra a celei mai neinsemnate fapturi: dragostea", marturiseste un nevoitor atonit. "Ea este izvorul din care tasneste vesnic noianul de curgeri sfinte ale harului, din cetatea lui Dumnezeu, udand toata faptura, spre rodire de viata. Ea este "adancul care cheama adancul". Ea e aceea care tese toate si care pe toate le cuprinde; care naste si hraneste, care inspira si conduce. Dragostea e talcul creatiei".

Daruirii creatoare a lui Dumnezeu ii raspunde jertfa creatoare a omului. Intrucat limbajul divin e act creator, atunci nici noi nu-i putem raspunde altfel decat prin jertfa creatoare. Credinciosul e chemat sa devina partas creatiei prin jertfa: "Creatorul ne-a creat creatori" (Laber-thonniere). Capacitatea creatoare e una din dimensiunile "chipului" divin din noi; poate cea mai semnificativa si mai esentiala. Asa cum lumea e creatie si revelatie a lui Dumnezeu totodata, si omul se reveleaza in actul creator.

3. Jertfa, ca aspiratie spre continua depasire si innoire

Jertfa, fiind instrument al creatiei devine implicit prin aceasta si calea innoirii, a transfigurarii creatiei. Orice creatie autentica e o innoire. Si, faptura ivita cu timpul, se schimba mereu cu timpul si orice schimbare harica e o crestere, o inaltare in valoare, o nastere din nou. Un suis continuu, "un mers din putere in putere".

Jertfa adevarata nu e decat pentru o valoare superioara, suisul ziditor e scopul ei adanc, Domnul insusi numeste jertfa de pe cruce inaltare, suis (Ioan 3, 14). Si nu putem pune nicicand hotar acestui suis. Caci cum am putea pune hotar atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu? Contempland creatia ca pe o scara a lui Iacob, pe care suie si coboara ratiunile, energiile, valorile divine, intelegem ca din moment ce ele sunt opera unei Fiinte infinite, si ele, valorile, sunt fara sfarsit. Nici una dintre ele nu e ultima treapta de suit, ultimul scop de atins. Cele de jos vor fi mereu sacrificate pentru altele de mai sus, vor fi depasite, integrate si transfigurate printr-un har divin, o noua valoare si un nou vesmant. "Starea de jertfa, care e in acelasi timp un act continuu e modul de continua depasire, am putea zice cea mai reala depasire spre cele inalte, spre cele de dincolo", in acest radical si deci permanent "transcens", vede Ortodoxia una din trasaturile caracteristice ale Jertfei in raportarea ei la suveranitatea divina.

In acelasi context marturiseste si Sfantul Apostol Pavel, zicand: "Uitand drumul parcurs merg drept inainte, incordat cu toata fiinta alerg spre tinta" (Filip. 3, 14). Si defineste pe crestini ca pe niste calatori, care nu-si fac din nici un "aici" o "cetate statatoare", adica statica, intrucat ei tintesc spre una "viitoare", spre viitor. De aici cuvantul sesizant al unui ganditor, "omul e fiinta eternului viitor". Altfel, oprirea pe o treapta invechita transforma existenta in inertie si in obstacol pe calea vietii, in pacat. Aceasta inertie era "aluatul fariseilor" (Luca 12, 1), scleroza lor spirituala si obstacolul principal in calea Evangheliei.

4. Sensul rascumparator

Creand, jertfa si rascumpara creatia. Dupa caderea in pacat, jertfa devine prin excelenta rascumparatoare, "pret" si "plata", pentru salvarea fapturii din pacat si din moarte. Dar "pret" si "plata", nu ca un echivalent al pacatului, ci ca o reintegrare in ordinea autentica a creatiei. In jertfa insasi, asa cum a aratat Mantuitorul, are loc moartea pacatului.

Recapituland, suntem indreptatiti sa spunem ca jertfa ne introduce in tainele creatiei, ne da sa respiram aerul curat al inceputurilor, al creatiei, ca si al reinnoirii, al Rascumpararii. Atmosfera nasterii dintai si a nasterii din nou. Ori de cate ori gustam din acea bucurie negraita, de necomparat cu vreo alta, adica din bucuria momentelor de daruire jertfelnica si creatoare sau salvatoare, acea bucurie ne descopera ca jertfa oricaruia dintre noi ne inrudeste cu Creatorul, ne integreaza in adevarul nostru ultim, ne face dupa cuvantul Apostolului "concetateni ai sfintilor oameni de casa ai lui Dumnezeu" (Efes. 2, 19).

Intemeierea jertfei in viata divina

Jertfa face parte din Revelatie. Modul ei desavairsit nu apartine credinciosului, ci Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. Prin Fiul Sau, Dumnezeu ne-a creat si prin jertfa Fiului Sau ne-a rascupmarat. Dumnezeu ne-a iubit mai intai (Ioan 4, 10), deci El ne-a descoperit dragostea. Ne-a descoperit-o nu numai ca pe o norma potrivita fapturilor in relatiile lor cu Creatorul si intreolalta, ci ca pe una care constituie viata insasi a Dumnezeirii: "Eu spun ceea ce am vazut la Tatal" (Ioan 8, 38). In acest fel "tinta" noastra crestina e de sus, si mereu mai presus decat noi.

Dragostea nu e "mono-ipostatica". Un unic ipostas nu s-ar iubi decat pe sine. Revelatia ne spune ca Dumnezeu e Treime de Persoane. Iata doua relatii care trebuie gandite impreuna: Dumnezeu e Treime, Dumnezeu e dragoste. Calea catre intelegerea lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu in Treime atat cat este ziditor pentru noi, ne-o deschide dragostea. Numai ea lumineaza taina Treimii in Unime si, totodata, numai Treimea e dragostea absoluta, dragoste in fiinta ei. Treimea si dragostea una sunt.

Ea insasi antinomica, afirmand totodata "unitatea in trinitate", unitrinitatea, Treimea constituie in acelasi timp si cauza si dezlegarea tuturor antinomiilor noastre.

Opera a Treimii, faptura noastra are ca norma de fiintare si de viata, viata Sfintei Treimi, adica pluralitatea de individualitati si persoane, in unitatea desavarsita a fiintei, a vietii si a destinului. Aceasta e solutia echilibrului, a armoniei, a creatiei. De aceea "dogma Sfintei Treimi nu e doar una din invataturile de credinta, ci este invatatura fundamentala a intregii vieti duhovnicesti, a intregii experiente".

Rostind cuvantul Revelatiei: "Dumnezeu ne-a iubit mai intai", crestinul isi cauta modelul iubirii lui daruitoare in Dumnezeu, in Viata Sfintei Treimi. "Ea este principiul a tot ceea ce se afla aici jos, despartit de cele de sus prin timp", invata si Sfantul Grigorie Teologul. Fata lumii noastre de jos oglindeste viu si ziditor ordinea divina cea mai presus de lume intemeiati pe acest principiu putem pune acum mai explicit problema: cum fundamentam jertfa, un atat de profund si specific act religios, in viata insasi a lui Dumnezeu?

In mod obisnuit jertfa a fost privita doar din perspectiva creaturii, ca un dar oferit din partea noastra lui Dumnezeu spre a fi sfintit si spre a-i recunoaste astfel suveranitatea. Este, oare, cu putinta sa privim jertfa fara a-i schimba esenta, asa cum privim iubirea, din perspectiva divina?

Cand o analizam exclusiv din pozitia si perspectiva credinciosului constatam ca ea e dominata de constiinta dependentei; jertfa se identifica in cazul acesta cu starea de creatura. Faptura se jertfeste lui Dumnezeu pentru ca depinde de El, desi Dumnezeu afirma nu numai dependenta, ci si independenta noastra, pentru ca El este dragoste si libertate.

Jertfa ramane, in esenta ei si in aceasta ipostaza, lepadare de sine si oferire. Dar factorii care o determina sunt: suveranitatea lui Dumnezeu si starea de dependenta a creaturii. Atunci forta ei de sustinere se afla in primul rand in credincios, ca un act uman al creaturii dependente si ca necesitate.

Numai in al doilea rand si indirect se sprijina in Dumnezeu, ca "Pol de apel". Dar in aceasta situatie, pe langa faptul ca-si pierde caracterul de libertate ea nu-si poate constitui nici vreun temei exemplar perfect. Cine dintre noi poate oferi modelul unei jertfe desavarsite, suficiente si exemplare? Pacatul, care in esenta e refuzul jertfei si slujirii, nu e un indiciu negativ in acest sens? Si, oare, nu pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu ca El sa aduca o asemenea jertfa exemplara? Dar Hristos a putut sa aduca o jertfa desavarsita, tocmai pentru ca jertfa Lui era sustinuta de Dumnezeirea din El.

Cand privim insa jertfa din perspectiva divina, in sensul ca prototipul ei e in Dumnezeu ca oferire exemplara, atunci temeiul, puterea ei de sustinere e iubirea, iubirea divina insasi.

Intr-adevar, cum invata Revelatia, Tatal insusi - izvorul iubirii - se ofera din veci in nasterea Fiului si purcederea Sfantului Duh. Iar Fiul, Care a primit totul, se daruieste si El pe Sine Tatalui, deplin si liber, cu o ireductibila originalitate a persoanei Sale.

Potrivit expresiei unui ganditor crestin "se jertfeste oarecum ca arhiereu si ca holocaust cu o nestinsa ardere", "cu acea ardere ipostatica a Sfantului Duh descoperind astfel bogatia slavei" (Efes. 3, 16) Dumnezeului Treime. Totul e dar in Dumnezeu.

Si in acest dar sta si taina creatiei. Caci Fiul, ca dar suprem, si purtand in Sine obarsia intregii creatii, e si Arhiereul ei si jertfa noastra exemplara.

Sfantul Apostol Pavel sesizeaza profund. Descoperind taina care din timpuri vesnice era ascunsa (Rom. 16, 25) in perspectiva asupra veacurilor (Efes. 3, 11) al vointei divine, el contempla in acest plan intregul cosmos zidit si reunit apoi in Hristos, prin intrupare si cruce, deci prin oferire si jertfa. De asemenea Sfantul Grigorie de Nisa, comentand "largimea, lungimea, adancimea si inaltimea" acestei taine, vede semnificand aici tot crucea lui Hristos, dimensiunile ei cosmice. Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza in acelasi sens ceea ce numeste si el "taina lui Hristos". Biserica in imnologie preamareste la randu-i crucea drept "semnul negrait al Treimii".

Revenind la Biblie, Sfantul Ioan Teologul ne confirma ca si el citeste aceeasi taina a crucii in "cartea vietii Mielului" pe Care il vede junghiat de la intemeierea lumii (Apoc. 13, 8). Toate socotesc jertfa drept piatra de temelie pusa de Dumnezeu existentei noastre. Asa cum noi contemplam in bobul de grau si spicul de mai tarziu si painea si trupul lui Hristos in care se preface painea adusa la altar, cu atat mai mult Dumnezeu contempla in Taina cea din veci, ca intr-o samanta, si toate veacurile si zilele creatiei si intruparea si crucea si invierea si Biserica. Dintru inceput si de mai inaintea veacurilor, Fiul e providentiat ca arhiereu al creatiei, ca jertfa exemplara, iar Sfantul Duh ca templu, ca Biserica a acesteia.

In concluzie jertfa se descopera ca un act dumnezeiesc, se fundamenteaza in Dumnezeu. Nu e o simpla recunoastere a suveranitatii divine sau plata, nici numai un mijloc de imblanzire a maniei lui Dumnezeu (Evr. 13, 16). Acestea sunt aspecte secundare. Viata divina insasi se reveleaza ca autodaruire originara si arhetipica, iar jertfa noastra se afirma ca o maniera personala de a exprima aceasta dragoste infinita a lui Dumnezeu; jertfa e expresia fidela a chipului divin din noi. In jertfa Dumnezeu lucreaza cu credinciosul si credinciosul cu Dumnezeu. Jertfa e "ofranda lui Dumnezeu prin Dumnezeu". (Origen).

Parintele Constantin Galeriu

• Raportul dintre Jertfa euharistica si Jertfa de pe cruce
  Publicat in : Sfintele Taine
• Jertfa Euharistica
  Publicat in : Religie
• Jertfa Sfintilor Martiri Brancoveni
  Publicat in : Sfintii Martiri Brancoveni
• Invatatura Bisericii Ortodoxe despre jertfa euharistica - acceptarea Euharistiei ca jertfa
  Publicat in : Sfintele Taine