Preotia cere omorarea mortii

Vrednicia slujirii preotesti este apreciata de credinciosi dupa modul in care preotul isi duce viata in propria sa familie si in societate. Preotul are de parcurs treptele unei pregatiri ce nu inceteaza niciodata, urcand spre desavarsire ca "sa depaseasca pe ceilalti oameni prin virtutea sufletului lui, prin caracterului lui exemplar cu atat cu cat Saul intrecea cu statura lui intregul popor al evreilor si inca si mai mult" - zice Sf. Ioan Gura de Aur.

Lipsa curatiei morale anuleaza toate faptele lui. De aceea preotul are datoria "sa se afle permanent intr-o stare de puritate", petrecand intru-un cadru de asceza asupra caruia va veghea constiinta lui care ii va disciplina simturile.

Trebuie sa subliniem ca asceza inseamna, in spiritul cugetarii rasaritene, frana si disciplinare a biologicului, nu lupta de exterminare. Ba mai mult, asceza inseamna "sublimarea" acestui element de afectivitate trupeasca, nu abolirea lui. Parintele Staniloae, comentand afirmatia Sf. Maxim Marturisitorul, "asceza este omorarea mortii", subliniaza ca prin asceza se produce un transfer al placerii de cele materiale in favoarea spiritului a, crescand placerea pentru bunurile spirituale.

Pentru preot asceza se va extinde, in unire cu cumpatarea asupra tuturor pornirilor omenesti pentru ca slujirea lui sa fie lipsita de pacat. De la ispitire la pacat trecerea este nesimtita, mai ales cand ispitele sunt insinuante si deghizate in forme nevinovate. Din paginile filocalice aflam ca ispita este numita foarte frecvent "momeala". In toate scrierile duhovnicesti se repeta ca mod al starnirilor patimilor in orice imprejurare, schema urmatoare : "satana arunca in mintea noastra un gand de pacat, asa zisul atac, pe care credem ca putem sa-l traducem si prin momeala. El este prima rasarire a gandului simplu ca am putea savarsi cutare fapta pacatoasa, infatisandu-se in fata mintii ca o simpla posibilitate. El inca nu e un pacat, pentru ca noi inca nu am luat fata de el nici o atitudine."

Momeala nu este inca pacat pentru ca nu depinde de noi ca sa se produca, si de ea nu e ferit nici un om. Scriitorii filocalici vorbesc despre mai multe trepte sau mai multe etape in ceea ce priveste trecerea de la ispita la pacat. Filotei Sinaitul numara patru trepte: atacul, insotirea, consimtirea si fapta sensibila. Cu toate acestea, in anumite momente din dorinta de a potoli setea dupa infinit, insa intoarsa intr-o directie gresita si coplesit de rutina, trecerea de la ispitire la pacat este nesimtita.

Cu cat i se cere sa fie mai aproape de Dumnezeu, cu atat ispitele sunt mai grele pentru preot, iar datoria lui de a le infrunta cu atat mai mare, pentru ca el raspunde nu numai de sufletul sau ci si de al altora. "Modalitatile ispitelor trec prin game variate, de la aspectul gandurilor ratacite, trecand prin indoiala, lenevire, vrajba, mandrire, rutina si pana la senzualitate."

A fi biruit de ispite inseamna pentru preot a se situa in afara vredniciei slujiri. O sinceritate deosebita fata de sine insusi este dator sa aiba preotul spre a nu se amagi in lupta cu ispitele si a trai intr-o falsa moralitate. El "trebuie sa lupte impotriva ispitelor pentru mantuirea lui, pentru cinstirea preotiei si pentru mantuirea altora."

Biruinta preotului in aceasta lupta are ceva din biruinta Mantuitorului in pustiul Qarantaniei, cu deosebirea ca in cazul Mantuitorului nu putem vorbi despre afecte ale placerii ci numai despre afecte ale durerii. Ispitele sunt structural legate de omenescul slujitorului, dar preotul trebuie sa le invinga, altfel devine furt de cele sfinte. Iar biruinta ascetica o dobandeste practicand rugaciunea, privegherea, postul si faptele bune, oricat de mare ar fi multimea ispitirilor. "Relatiile diverse si cele mai personale imbracate in caracterul discretiei si intimitatii duhovnicesti ascund multe primejdii pentru virtutea preotului."

In aceasta lupta spirituala biruinta preotului o va decide paza mintii si a inimii, cunoasterea si implinirea poruncilor, vigilenta si curatia duhovniceasca. Acestea sunt armele luminii dupa cum aflam din epistola catre Romani : "nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele." (Rom. 12,21), iar in alt loc in aceeasi epistola intalnim urmatoarea recomandare : "si aceasta fiindca stiti in ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn (...) noaptea e pe sfarsite, ziua este aproape, sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii (...), imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte." (Rom. 13, 12-14). Aceste arme ale luminii sunt inradacinate in virtutea trezviei pregatita de reculegere prin rugaciune. "Preotul prin rugaciune indeparteaza ispitele, isi pastreaza sufletul nebantuit de nelinistile interioare si de tot zgomotul lumii exterioare. Indeosebi, sta strans legat de Mantuitorul, asa cum tot prin rugaciune statea si El in apropierea tatalui cunoscand si infaptuind voia Sa." Intelegand asceza ca o omorare a mortii, preotul inarmat cu trezvia duhovniceasca va fi pregatit sa urce cu incredere pe drumul indumnezeirii pentru ca ii stau deschise portile virtutilor religios morale si sociale, incepand cu credinta in Dumnezeu si sfarsind cu dragostea de semenul sau.

Ascensiunea pe calea desavarsirii morale este foarte anevoioasa.

Sunt multe ispite care asalteaza pe preot nu numai ca om, ci si in functia de preot.

Mai intai, discretia si intimitatea duhovniceasca care caracterizeaza relatiile profesionale si personale ale preotului ascund multe curse primejdioase pentru virtutea lui. De aceea - asa cum remarca Sf. Ioan Gura de Aur - "preotul are nevoie de mult mai mare curatie decat monahii."

De asemenea, virtutea cumpatarii este pusa la grea incercare. Ospetele, praznicele sau pomenirile indatinate in Biserica noastra la care preotul este nelipsit, prilejuiesc fara indoiala o apropiere de credinciosi, dar totodata si riscul unei alunecari de la cumpatare. La aceasta contribuie si faptul ca preotul este imbiat staruitor sa guste din toate iar refuzul este considerat ca mandrie si lipsa de atentie. Cautand sa cinsteasca dupa cuviinta gazdele, se va feri ca de foc de imbuibare si betie, ne lasandu-se molipsit de pacatele turmei, fapt osandit de profetul Osea cand spune : "preotul s-a facut ca si poporul." (Osea 4,9)

Apropierea de credinciosi realizata in astfel de ocazii trebuie folosita ca prilejuri potrivite pentru a ii invata, a combate vreun pacat a lamuri vreo problema de viata etc.

O alta mare ispita este mandria cu diferitele ei vlastare, pacat adanc inradacinat in firea noastra, care cu greu poate fi biruit. Sf. Ioan Gura de Aur constata urmatoarele privitor la mandrie : "Poti vedea oameni care indura cu multa tarie postul, privegherile, culcatul pe un asternut prost, o viata oricat de aspra, dar isi pierde atata capul ca ajung mai salbatici decat cele mai salbatice fiare cand sunt ocarati, luati in ras, mustrati pe drept sau pe nedrept.

Comportarea preotului fata de bunurile materiale este hotaratoare fata de calificarea lui morala de catre credinciosi si de care depinde in cea mai mare masura succesul lui in pastoratie, deoarece "luxul bogatilor arata ca acestia erau doar cu numele crestini, cand de fapt ei erau inchinatori piosi ai lui Mamona si ai placerii, spoiti fiind de ochii lumii, cu un crestinism de suprafata care nu produce in ei nici o schimbare radicala."

Prin urmare, unui preot nu i se pretinde numai sa nu fie lacom de bunuri materiale si nici zgarcit. Preotul sa fie cat mai darnic cu putinta. Luxul unei preot este o sfidare a credinciosilor cu urmari ne banuit de grave. Prin lux intre preot si credincios se aseaza o distanta care impiedica orice dialog rodnic intre ei.

In privinta castitatii preotului se exercita multe variate si subtile seductii, insa pentru a nu se lasa prins in aceste mreje preotul trebuie sa posede o forta morala superioara. Dar nu-i de ajuns ca el sa se pastreze neintinat, ci trebuie sa se fereasca cu multa grija si de banuiala de pacate. "Frumos lucru este chiar - spune Sf. Grigore de Nazianz - nu numai sa nu dam nimanui motive de sminteala sau de poticnire, nici prin pacat, dar daca se poate si imprejurarile ingaduite, nici macar prin banuiala de pacat."

Convorbirile presarate cu glume vulgare macina prestigiul preotului si de aceea sunt oprite de Sf. Ap. Pavel prin cuvintele : "De asemenea, nu vi se potrivesc nici vorbele urate, nici grairea desarta, nici glumele proaste." (Efes. III, 4). "Preotul trebuie sa-si pastreze in castitate nu numai ochii ci si limba", spune fericitul Ieronim.

O alta ispita care asalteaza cu diabolica staruinta pe preot este ispita ipocriziei, care deriva din mandrie. Preotului i se cere o virtute sincera si nu o cultivare mestesugita a aparentelor dupa exemplul fariseilor, pe care-i infiera Mantuitorul (Mt. XXIII, 23). "La preotul lui Hristos, gura, mintea si mana trebuie sa fie de acord", spune Fericitul Ieronim.

Sf. Grigorie Teologul adauga : "Preotul trebuie sa fie in tot locul si timpul intocmai ca aurul sau argintul, curat fara sunet fals si amestec cu alte metale."

Preotul trebuie sa stie a-si intocmi viata si comportarea astfel incat - asa cum precizeaza Sf. Ioan Gura de Aur - "sa fie cucernic, dar lipsit de mandrie, temut dar iubit, autoritar dar popular, drept dar larg la suflet, smerit dar nu slugarnic, aspru dar intelegator."

Mai presus de toate, in viata preotului trebuie sa fie intrupata iubirea, virtute crestina desavarsita. Preotul trebuie sa aiba inima pururea aprinsa de iubire fata de Dumnezeu si de oameni. Ca slujitor al Celui ce s-a jertfit din iubire pentru oameni, el trebuie sa traiasca iubirea jertfelnica.

In iubirea crestina, preotul va gasi acea sursa inepuizabila a ravnei sale pastorale, a uitarii de sine si a daruirii jertfelnice pentru mantuirea enoriasilor sai. Astfel, de exemplu, el va gasi totdeauna un cuvant potrivit la intalnirea cu fiecare, care sa-i arate preocuparea preotului pentru el, sa-l apropie de el si prin preot de Dumnezeu. In iubire va afla intelepciunea de a sti "sa se faca tuturor toate ca macar pe unii sa-i castige."

Ocupandu-ne de ispitele ce se aseaza in cale vietii virtuoase a preotului, trebuie sa tinem seama si de unele inlesniri pe care acesta le are din insasi exercitarea misiunii preotesti. Ramane deci sa amintim acum si de conditiile favorabile pe care le ofera misiunea de preot in stimularea, incurajarea, sustinerea si desavarsirea moralitatii preotului. Dintre acestea enumeram : imperativul moral ce rezulta din constiinta demnitatii misiunii preotesti, numeroasele rugaciuni pe care le face ca oficiant al slujbelor bisericesti, impartasirea deasa cu trupul si sangele Domnului la toate liturghiile pe care le savarseste, atmosfera de pietate in care traieste si in care-si desfasoara activitatea, increderea si respectul cu care il inconjoara credinciosii, costumul distinctiv pe care-l poarta si altele asemenea, care constituie conditii favorabile moralitatii, ajutoare si reazim puternic pentru straduinta lui de a trai o viata cat mai virtuoasa.

Pentru cel ce este mistuit de focul iubirii crestine, aceste conditii ii inlesnesc urcusul spre tot mai inalte culmi de moralitate si chiar pentru cel cu mai putina vocatie si pregatire preoteasca, acestea ii servesc drept sprijin si ajutoare temeinice spre a se mentine macar la un nivel moral acceptabil si intr-o dorinta si silinta continua de a progresa in virtute.

Importanta exceptionala pe care o are tinuta morala a preotului pentru activitatea sa pastorala rezulta cu evidenta din faptul ca o viata morala deficienta este o adevarata calamitate pentru sufletele pastoritilor sai. In aceste conditii preotul nu numai ca nu zideste dar darama. Si inca, - precum remarca Sf. Ioan Gura de Aur : "Fiii lui Hristos ruineaza imparatia mai funest decat dusmanii sai declarati." Preotii imorali tagaduiesc mai mult pe Dumnezeu prin faptele lor pacatoase decat cei ce-l neaga numai cu vorba. Pe acestia, Sfantul Teofil de Antiohia ii numeste "tagaduitorii lui Dumnezeu" (Epist. II). Gravitatea pacatelor lor consta in sminteala pe care o produc in proportii vaste si adanci in sufletele pastoritilor lor. Cu deosebire unora ca acestora Mantuitorul le adreseaza cuvintele : Cine va sminti pe unul din acesti micuti care cred in Mine, acela mai bine si-ar lega de gat o piatra de moara si s-ar ineca in adancul marii." (Mt. XVIII, 6).

In cadrul Vechiului Testament, aceasta gravitate sporita era pricina pentru care pacatele preotilor si ale membrilor familiei lor erau pedepsite mai aspru decat ale credinciosilor de rand. Astfel, pentru pacatele preotului trebuia adusa o jertfa egala cu a poporului intreg (Lev. IV, 3,13); pentru desfranare, fiicele credinciosilor erau ucise cu pietre, iar fiicele preotilor erau arse de vii (Lev. XXI, 9).

In concluzie, afirmam ca nimeni nu poate inainta spre unirea cu Dumnezeu pasind pe o alta cale decat Hristos, si nimeni in acesta unire nu poate ajunge dincolo de Hristos. Iar legatura noastra cu Hristos se realizeaza si se intareste prin asceza, prin omorarea mortii.

G.C.

• Cele doua sensuri ale nemuririi omului: cea in Hristos si cea in afara de Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Invierea Domnului - darul luminos al sanatatii
  Publicat in : Invierea lui Hristos