Intre Beau Dieu si Dumnezeu Urat

Intre Beau Dieu si Dumnezeu Urat Mareste imaginea.

Intre Beau Dieu si "Dumnezeu Urat"

Daca creatia isi astepta din partea celui care urma sa-i fie "preot al fapturii zidite" punerea in lumina a intregii ei frumuseti si actualizarea multitudinii sensurilor estetice - existente, deocamdata, numai potential -, caderea lui Adam a adus in lume moartea si, totodata, uratenia. A aparut confuzia dintre frumusetea cea nepieritoare si falsa frumusete, inselatoare aparitie, ce piere imediat ce omul o prefera pe ea in locul celei adevarate.

Omul a introdus astfel in lume uratenia, nu ca pe o caracteristica reala si de neinlaturat a lumii, ci ca o absenta a frumusetii pe care el a respins-o.

Aceasta confuzie dintre frumusete si uratenie avea sa-si puna amprenta asupra modului de reprezentare a chipurilor specifice artei crestine. Dupa cum era si firesc, din cadrul lumii ceresti, chipul care a generat cele mai vii dispute a fost cel al lui lisus Hristos. Care era adevarata Sa infatisare? Era El frumos, urat sau cu o infatisare mediocra?

O intrebare care i-a framantat pe teologi si artisti, deopotriva, marturiile istorice fiind totusi destul de sarace in acest sens. Cu privire la chipul istoric al Mantuitorului Biblia nu ofera amanunte semnificative, fapt care a condus la o sumedenie de speculatii, ce oscilau intre doua extreme: cea a unei infatisari deosebit de frumoase sau, dimpotriva, a uneia urate.

Prima viziune se baza pe spusele prorocului David, din Psalmul 44,3 - "impodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor" -, iar a doua pe cea a lui Isaia, 53, 2 - "nu avea nici chip, nici frumusete..." Talmacirile Sfintilor Parinti considera ca cel despre care vorbeste profetul David este Hristos, imparatul pe care dreptii il vor vedea "in toata frumusetea lui" (Isaia, 33, 17), Domnul care "a imparatit, intru podoaba S-a imbracat" (Ps. 92, 1).

Inspirandu-se din acest psalm, unii sfinti parinti sau scriitori bisericesti, precum Sfantul Grigorie de Nyssa, Sfantul Ioan Gura de Aur, Fericitul Ieronim sau Teodoret al Cirului, afirma ca infatisarea lui Hristos era frumoasa.

Altii - Sfantul Justin Martirul si Filosoful, Clement Alexandrinul, Origen -, referindu-se la omul durerii al profetului Isaia, afirma ca El a avut o infatisare urata.

Dezbaterile privitoare la chipul lui Hristos urmareau, cel mai adesea, combaterea ereziilor hristologice si mai putin redarea cu fidelitate a trasaturilor specifice fizionomiei Sale. Asa se explica de ce, in cadrul scrierilor cu specific hristologic, nu exista descrieri ale infatisarii Sale fizice.

Cat priveste documentele din timpul Mantuitorului, a ramas o singura marturie, o descriere a aspectului Sau, in scrisoarea proconsulului Iudeii, Publius Lentus, catre Senatul Romei. Totusi autenticitatea acesteia este pusa sub semnul intrebarii, fiind socotita o apocrifa ce a aparut prin secolele XII-XIII. Chiar si asa, ea ramane un punct de vedere acceptat de o buna parte a lumii crestine, fapt pentru care o citam.

Autorul marturisea faptul ca Hristos este un barbat "inalt si proportionat, fizionomia Lui e serioasa si plina de virtute, asa incat la prima vedere o poti iubi si totodata respecta. Parul lui are culoarea vinului si pana la urechi este neted si fara luciu, dar de la urechi pana la umar straluceste si e buclat. De la umeri in jos se desparte pe spate in doua, dupa uzul nazarinenilor. Fruntea e curata si armonica, fata nemaculata si de o anumita roseata, expresia nobila si delicata, nasul si gura fara cusur, barba e bogata, in culoarea parului si in furculita. Ochii sunt vineti si foarte lucitori. Este plin de autoritate la mustrari si dezaprobari, iar cuvantul Lui este placut si convingator la invatare si incurajare. Fata Lui are o deosebita demnitate si ceva placut. Nimeni nu L-a vazut razand, dar L-au vazut adeseori plangand. La infatisare e zvelt. Are maini albe si lungi, brate frumoase. E serios si ales in vorbirile sale si crutator la vorbe. Dupa infatisarea Sa, e cel mai frumos dintre fiii oamenilor."

In Psalmul 44,3 Prorocul David vorbeste despre cel "impodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor", fapt care a constituit punctul de plecare pentru sustinerea frumusetii lui Hristos, in special a celei spirituale.

De pilda, in omiliile sale, Sfantul Vasile cel Mare considera ca psalmistul nu a laudat frumusetea trupeasca, intrucat il vazuse ca "nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag" (Isaia 53, 2), ci, privind la stralucirea frumusetii spirituale, cu sufletul ranit de ea, a fost miscat spre ea. Atunci cand, in fata sufletului omenesc apare adevarata frumusete, toate cele iubite mai inainte apar "pline de rusine si de lepadat. De aceea si Pavel, cand a vazut pe "Cel frumos cu frumusetea", le-a socotit pe toate gunoaie, ca sa castige pe Hristos (Filip. 3, 8)"

In timpul vietii Mantuitorului, ucenicii Sai au putut cunoaste "frumusetea lui Dumnezeu-Cuvantul". Momentul de maxima revelare a frumusetii, nedespartita de slava Sa, a avut loc in timpul Schimbarii la Fata de pe Muntele Taborului, unde "Petru si fiii tunetului au vazut frumusetea Lui stralucind mai mult decat stralucirea soarelui si au fost invredniciti sa vada cu ochii lor o asemanare a slavitei Lui veniri."

Incercand gasirea celui mai potrivit nume al lui Dumnezeu, Sfantul Dionisie Areopagitul considera Binele cel laudat de sfintii cuvantatori si ca "frumos, si ca frumusete, si ca iubire, si ca iubit si prin toate celelalte numiri dumnezeiesti cuvenite frumosului, de frumusete facator si plin de har [...] Iar frumosul, ca atotfrumosul si suprafrumosul si pururea existent si acelasi frumos, nu devine, nici nu se pierde, nici nu creste, nici nu se vestejeste, nici nu ia ceva frumos in altceva urat, nici nu e o data, alta data nu, nici nu e fata de ceva frumos, fata de altceva urat, nici nu e acum, iar acum nu, ca uneori fiind frumos, alteori nu, ca fiind unora frumos, altora nefiind frumos. Ci acelasi e in sine cu sine, de acelasi unic chip, fiind pururea frumos si avand in sine, mai inainte de tot frumosul, in mod superior, frumusetea izvoratoare (s.n.)."

La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul a accentuat si el acest nume al Creatorului, considerand ca este frumos chiar si ceea ce participa la frumusete. Daca in cadrul existentelor se disting frumosul si frumusetea - adica in cele ce se impartasesc si in cele de care se impartasesc -, la Dumnezeu nu este asa: "El se numeste frumos, pentru frumusetea transmisa din El si pentru ca cheama pe toate spre El; e frumos ca Cel ce este si niciodata nu se micsoreaza sau creste. Dumnezeu este frumos de un unic chip, fiindca nici nu se desparte in deprinderi si deosebiri de frumusete facatoare, nici nu e pentru unii frumos, pentru altii nu, ci este frumosul neschimbat, fara inceput si absolut fara silinta si pururea la fel; si de aceea se zice ca are in Sine frumusetea de mai inainte, fiind si izvorul celor create si obarsia si cauza frumusetii, de aceea are si frumusetea in sens de depasire..."

Pe de alta parte, faptul ca omul a fost creat atat de minunat si de frumos isi are explicatia in aceea ca Dumnezeu i-a dat "infatisarea dupa asemanarea cu un model de frumusete (s.n.) deosebita. Omul este un "tablou viu" - in sensul de chip, reprezentare, mimesis - al imparatului tuturor fapturilor, caci, dupa cum pictorii care trebuie sa execute tablourile mai-marilor trebuie sa faca in asa fel incat in tablou sa se vada chiar regele insusi, tot asa si Pictorul divin a impodobit omul cu vrednicia de "adevarat imparat, ca unul care se aseamana aidoma frumusetii Modelului sau (s.n.)."

De altfel, pe tot parcursul omiliilor la Facerea omului Sfantul Grigorie de Nyssa a accentuat "frumusetea si desavarsirea Acelui model" sau "frumusetea modelului sau."

Din cele spuse mai sus se poate deduce cu usurinta faptul ca Parintii Bisericii Ortodoxe nu au ignorat frumusetea lui Hristos si nici nu au trecut-o pe plan secund in favoarea unui ascetism moral exclusivist si anestetic, dar nici nu au separat frumusetea fizica de cea morala. De altfel, modul de intelegere si de traire al adevarului biblic nici nu permitea operarea unei sciziuni intre cele doua forme de manifestare ale aceluiasi Frumos, ce era, in acelasi timp, si Bine, si Adevar.

Numai ca, daca estetica greaca considera ca un chip sau un trup frumos ascunde si un suflet pe masura - o conceptie ce nu mai necesita comentarii pro sau contra -, estetica crestina zidea frumusetea fizica numai pe temelia unei autentice spiritualitati - artistice prin insasi menirea ei, intrucat drumul catre Bine si Adevar duce si catre Frumos.

De pilda, pe marele Moise l-a atras mai binele, prin binele deja dobandit, el fiind "fierbintele indragostit de Cel frumos, bucurandu-se de Cel ce se arata mereu mai sus, ca de un chip al Celui dorit" si de aceea si dorea "sa se impartaseasca de insasi fata arhetipului (modelului). Caci aceasta o voieste rugamintea indrazneata a dorintei ce trece peste toate hotarele: sa se bucure de Cel frumos nu prin oglinzi si chipuri, ci fata catre fata."

Icoana, prin insasi menirea sa estetica, aduce frumusetea in bisericile sau casele noastre si peste tot unde este prezenta. Armonia cromatica, eleganta liniilor si a traseelor compozitionale, precum si intreg ansamblul incanta sufletul, conducandu-l catre Taborul revelarii frumusetii divine. Numai ca principiile estetice proprii icoanei nu sunt intru totul identice cu cele specifice artei, in general. Ca atare, chipul iconic prin excelenta, cel al lui Hristos, nu poate fi pictat asemenea chipurilor specifice artei cu tematica profana.

Aspectul acesta a fost clarificat de-a lungul primelor secole ale crestinismului si mai ales in urma disputei iconoclaste, perioada in care arta icoanei si-a stabilit o maniera picturala aparte, ce nu anula frumusetea, lucru imposibil de altfel, dar nici nu devenea dependenta de mutatiile stilistice ce s-au perindat de-a lungul istoriei artei.

Numai ca, datorita raportarii permanente la un model estetic transcendent, ce nu intorcea spatele acestei lumi, dar nici nu depindea de ea, conceptia crestina despre frumos avea sa fie rastalmacita, considerata a fi impotriva frumusetii fizice sau macar a o ignora. Este adevarat ca primii crestinii nu aveau ce face cu rafinamentele civilizatiei antice, motiv pentru care erau socotiti a fi "comparativi barbari".

De-a lungul timpului, daca in arta iconografica ortodoxa chipul lui Hristos si-a pastrat mesajul spiritual, nealterat de "contaminarea" naturalista, in arta crestina apuseana tentatia de a picta dupa modele umane, "veridice" a condus catre devieri si exagerari. Tentatia explicita a "umanizarii" chipului sfant a aparut cam prin secolul al XIII-lea; din acel moment, in mod preponderent, artele si constiinta nu au mai avut ca ambitie "sa trimita la un sens, ci "sa copieze natura". Conceptualismul gotic se vrea un realism calchiat al lucrurilor asa cum sunt ele. Imaginea lumii, fie ca este pictata, sculptata sau gandita, se desfigureaza si se inlocuieste sensul Frumusetii si invocarea Fiintei prin manierismul dragalaseniei sau expresionismul chinurilor suferintei (s.n.).

Astfel, au fost punctate, dintru inceput, cele doua tendinte care vor sfasia arta religioasa apuseana, arta ce va oscila intre extremele frumosului si ale uratului, transpuse de pe paleta umanizarii excesive.

Aspectul justitiar si autoritar - dupa unii - al lui Iisus Hristos, prezent in arta bizantina, a disparut, facand loc unui chip cunoscut ca Beau Dieu, chip ce nu ar fi putut fi conceput la Moissac, ci la Amiens, unde pare mai accesibil credinciosilor, stand in fata usilor casei Sale nu ca un pazitor, ci ca o gazda, un amabil nobil feudal.

Astfel, "investirea lui Hristos cu un fizic mai atragator, cu o infatisare mai blajina insoteste reintrarea sa in lumea celor vii si diminuarea naturii sacrosancte a artei. S-a facut tranzitia de la Pantocratorul bizantin, Stapanitorul intregului univers, la demnitatea mai umana a stapanitorului gotic al oamenilor."

Numai ca fizionomia idealizata a lui Beau Dieu poate conduce, pe unii, catre comparatii cu Apolo sau Budha, cu tot ceea ce se afla pe palierul acestei lumi cazute si netransfigurate. O data ce conceptia naturalista si-a facut aparitia in arta crestina apuseana, nimic nu-i mai putea impiedica pe artisti ca sa-L picteze pe Hristos conform canoanelor estetice ale vremii, aparand astfel variantele "eristice".

Daca Renasterea a mai pastrat un oarecare echilibru clasic, Barocul, din dorinta de a atinge coarda sensibila a enoriaselor, a creat un chip "angelic", un anume tip de frumusete fizica ce avea sa devina etalon in evaluarea chipurilor masculine.

Tipul respectiv, dulceag si frizand adesea kitsch-ul, a ramas ca un soi de etalon al artei catolice, preferat si de o parte a ortodocsilor si fiind invocat ca argument suprem in definirea vreunei fizionomii masculine, etichetata ca fiind o adevarata "frumusete eristica". Acest gen de comparare a chipului lui Hristos cu nu stiu ce chip al acestei lumi cazute si viceversa nu poate fi decat eronata si pagubitoare.

Faptul ca un anume gen de arta crestina prefera exprimarea naturalista o poate transforma intr-o permanenta ispita. Este drept ca "trupul Dumnezeiescului-om avea o gratie si o frumusete neobisnuita, dupa cum a cantat despre El proroceste protoparintele Lui, Sfantul proroc David: "impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor" (Ps. 44,2). Insa frumusetea trupeasca a Dumnezeului-om nicidecum nu producea asupra partii feminine acele impresii pe care de obicei le produce asupra ei frumusetea barbatilor."

Dimpotriva, el vindeca toate patimile, si cele trupesti, si cele sufletesti, El fiind Dumnezeu-Omul, cel Care "patimea dumnezeieste, ca sa zic asa, caci suferea de buna voie, deoarece nu era simplu om si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit, incat patimile sunt minunate si innoite prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite, fiind implinite prin puterea patimitoare a Trupului Celui ce le savarsea".

Asadar, si trupul era implicat deplin in slujirea pe care Hristos o avea de indeplinit si, ca atare, nu putea fi pricina de sminteala. Dupa cum remarca Bastovoi, acest aspect scapa cu totul unor autori specializati in biografii "romantate" sau macar adepti ai categoriei respective, marturii fiind romanul Passion douleureuse de notre Seigneur Jesus-Crist de Ecaterine d'Emerich, filmul lui Martin Scorsese The Last Temptation of Jesus Crist- ori, am adauga noi, ecranizarile lui Franco Zefirelli.

De altfel, tendinta aceasta nu este decat o forma disimulata de idolatrizare a chipului cazut, o confuzie intre frumusetea cea adevarata, nealterata de viciu si frumusetea cea inselatoare. Ea era destul de raspandita in lumea greco-romana, aspect aspru criticat de catre scriitorii crestini.

De pilda, Clement Alexandrinul, dupa ce a vorbit despre statuia lui Serapis, enumerand diferitele pareri auzite cu privire la acesta, a trecut la critica "imparatului romanilor" (adica Hadrianus), care si-a zeificat favoritul, pe Antinous: "pentru ce imi vorbesti de un Dumnezeu, care este cinstit pentru desfranarea lui? Pentru ce poruncesti sa fie jelit ca un fiu? Pentru ce imi vorbesti de frumusetea lui? Frumusetea este o rusine cand este vestejita de ocara. Nu tiraniza, omule, frumusetea, nici nu aduce ocara unui tanar cu trup infloritor! Pastreaza-l curat, ca sa ramana frumos! Fii imparatul frumusetii, nu tiranul ei! Libera sa ramana frumusetea! Atunci vei cunoaste frumusetea ta, cand vei pastra curat "chipul" (Fac, 1, 27). Atunci ma voi inchina frumusetii, cand va fi arhetipul adevarat al frumusetilor."

Cat de pagubitor este acest gen de vizualizare a frumusetii divine dupa modelul creaturii cazute a fost demonstrat chiar de catre unul dintre autorii ei, marele Leonardo da Vinci. Se stie ca pictorul a avut dintotdeauna puterea de a starni pasiuni, aceasta fiind o dovada a fortei sale magice; spre deosebire de poet, el poate subjuga intr-atat mintile oamenilor, incat sa-i faca sa se indragosteasca de chipul dintr-un tablou, care nu reprezinta defel o femeie reala.

In acest sens, genialul artist italian povestea urmatoarele: "Mi s-a intamplat sa fac un tablou religios si sa-l vand cuiva care l-a indragit atat de tare, incat ar fi dorit sa indepartez reprezentarea sacra ca sa-l poata saruta fara nici un fel de retinere. In cele din urma constiinta i-a fost mai mare decat suspinele si poftele, dar s-a vazut silit sa indeparteze tabloul din casa." Si, adauga Gombrich, "daca ne gandim la o lucrare ca Sfantul Ioan si la transformarea ei in Bachus, putem socoti veridica relatarea lui Leonardo".

Nu degeaba socotea Platon ca artistii nu au ce cauta in cetatea sa ideala. Pictorul, "daca e unul bun, poate amagi pe copii si pe oamenii fara multa judecata" (Statul, 601 c). De aceea Platon concluzioneaza ca "poetul imitator statorniceste o proasta carmuire in fiecare dintre suflete, facand pe placul firii lui irationale, una ce nu face deosebire intre cele superioare si cele inferioare, ci care judeca despre aceleasi lucruri ca sunt de pret cand ele sunt neinsemnate, sub inselarea nalucirilor mult departe de adevar" (Statul, 605 c). Dar invinuirea cea mai grava consta in faptul ca "imitatia e in stare sa vatame sufletul oamenilor de treaba, cu exceptia catorva in stare sa se impotriveasca". Acesta este poate "lucrul cel mai inspaimantator" (Statul, 605 c).

In acest sens, ispita de care au suferit femeile din timpul lui Leonardo datorita picturii era aceeasi cu cea de care sufereau tinerii antichitatii din pricina sculpturilor. Cu privire la acest aspect al imitarii si al alegerii unor modele nepotrivite, Clement Alexandrinul remarca ce periculoasa poate fi confuzia intre realitate si iluzie, aducand ca marturie exemplul unor tineri care si-au pierdut mintile indragostindu-se de niste statui si tratandu-le ca si cand ar fi niste fiinte vii - este cazul celebrului sculptor Pigmalion din Cipru, dar si al altora, cu un final mai putin fericit. Atata putere a avut arta, "ca a dus in prapastie pe oamenii stapaniti de dragoste! Mare influenta au asupra oamenilor creatiile artistice..." (Protep. 57, 3-4). Totusi, arta este neputincioasa in fata celor care cugeta sanatos sau a celor "care traiesc dupa invatatura Cuvantului".

In privinta ispitei imitatiei - atat pentru autorul ei, cat si pentru privitor - nu se remarca nici o deosebire intre lumea profana a antichitatii si un sector al celei crestine de mai tarziu. In ambele situatii, luandu-se ca model al divinitatii chipurile cat se poate de omenesti ale realitatii, atentia privitorului era deturnata de la contemplarea transcendentului la idolatrizarea imanentului.

Degeaba tunase si fulgerase Savonarola impotriva reprezentarilor cat mai realist cu putinta ale sfintilor, cautand a imprima frumusetii fizice, atat de pretuite de florentini, si pecetea moralitatii. Preluand principiile doctrinei dominicane, opunand neoplatonismului umanistilor florentini pe cel al invatatilor secolului al XII-lea, carora Toma d'Aquino le formulase estetica "splendorii", el socotea ca fiintele sunt cu atat mai frumoase, cu cat tin mai mult la "frumusetea divina si sunt mai apropiate de ea; si corpul este cu atat mai frumos cu cat sufletul este mai frumos [...] Mediteaza la frumusetea Fecioarei, ea care era atat de sfanta, frumusete care se raspandea pe chipul sau si despre care sfantul Toma (este vorba de Toma d'Aquino - n.n.) spune ca nici unul dintre cei care au vazut-o nu au privit-o niciodata cu senzualitate, atat de mare era sfintenia care o ilumina. Gandeste-te la frumusetea lui Cristos, care era in acelasi timp Dumnezeu si om".

O astfel de meditatie i-ar fi ferit pe multi de ispita indragostirii de vreun chip deosebit de frumos si, in plus, nu le-ar fi dat ocazia detractorilor crestinismului sa vorbeasca despre "desfraul mistic". Pentru ca, in efuziunea mistica sustinuta de viziunile zguduitor de veridice - ce au generat amanuntite descrieri, baza ermeneutica a unei iconografii specifice -, era greu de separat elanul spiritual si spirituali-zant de atractia fizica starnita de vederea vreunui chip "angelic" sau a vreunei "frumuseti eristice". Nu degeaba Sfintii Parinti ai pustiei, si nu numai ei, se fereau de viziuni ca de focul iadului.

Caderea intr-o extrema estetica presupune si pe cealalta. Astfel ca, in cadrul artei crestine, avea sa fie exagerata si cealalta viziune, cea a unei infatisari neatragatoare, ce izvora dintr-o "intelegere literara" a profetiei lui Isaia referitoare la patimile lui Mesia: nu avea chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag" (Isaia 53, 2).

Nereusind sa pastreze calea de mijloc intre umanitate si divinitate, inclinand balanta din ce in ce mai mult in fata chipului omenesc, in arta occidentala a aparut un chip numit de critica de arta "Dumnezeu urat", aparitie socotita a fi o fapta indrazneata, specifica artei medievale: ea nu a configurat numai dumnezeul "frumos", ci si dumnezeul "urat". In jurul anului 970 arhiepiscopul Gero a donat domului din Kaln o cruce de lemn pe care Hristos este reprezentat intr-o stare de totala injosire. Arta nu abordase pana atunci tema mortii lui Iisus, ci accentuase intr-un mod unilateral dumnezeirea Lui, reprezentandu-L si pe cruce ca si cum ar trai [...] Acum insa descrie cu exactitate prabusirea cadavrului in intinderea peste masura a fibrelor chinuite."

Pana atunci - atat in arta apuseana, cat si in cea rasariteana -demnitatea Sa imparateasca era sugerata nu numai de prezenta coroanei sau de insasi atitudinea Sa, inainte si dupa Rastignire, dar si de atitudinea celor din prejma Sa. In primul rand, pe drumul spre Golgota, Iisus Hristos isi poarta Crucea ca pe un stindard al biruintei, ea fiind simbolul biruintei impotriva mortii.

Este drept ca, mai ales din secolele XII-XIV, influenta orientala a introdus maxima intensitate a durerii, slabiciunii si invalmaselii specifice laturii umane. Daca, pana atunci, soldatii abia cutezau sa-L atinga, acum ei incep sa-L imbranceasca, sa-L traga cu o funie de gat, fara mila fata de faptura din ce in mai sleita de puteri.

Rastignit pe Sfanta Cruce, Iisus Hristos a fost reprezentat, initial, intr-o atitudine dreapta, hieratica; imbracat in colobium (haina lunga siriana), adesea cu coroana pe cap, ca atribut al demnitatii imparatesti si al divinitatii, el suferea in chipul cel mai demn cu putinta. Cei de la picioarele Crucii, Maica Sa si Sfantul Ioan Evanghelistul, pastrau aceeasi atitudine demna, ferindu-se de a-si manifesta durerea intr-o maniera zgomotoasa si lacrimogena.

Un exemplu in acest sens este Rastignirea de la Daphni, in care capul plecat spre dreapta - ca intr-o ultima comunicare vizuala cu Maica Sa, care il priveste muta de durere - si o usoara arcuire a trupului tulbura verticalitatea si simetria specifice hieratismului.

Dar, la Sfantul Luca in Phocis, gravitatea clasica prezenta inainte cedeaza locul expresivitatii.

Curbura trupului rastignit este mai accentuata, fata Sa exprima mai ascutit durerea, iar capul atarna tot mai greu. Totusi, cu toate influentele orientale sau ale scrierilor apocrife, in arta bizantina Hristos murea intotdeauna ca un imparat, in asteptarea biruintei invierii.

Una din deosebirile esentiale privitoare la viziunea artistica asupra Patimilor Domnului, apare in preferinta catre acest tip iconografic, de unde rezulta si "multimea de Cristi crucificati [...] in aceasta atitudine a Bisericii apusene fata de opera mantuitoare a lui Hristos se gaseste explicatia fenomenului stigmatelor la anumiti credinciosi apuseni, care au cugetat mai mult la momentul crucii lui Hristos decat la biruinta asupra mortii. In Ortodoxie nu sunt cunoscute astfel de fenomene, pentru ca Ortodoxia a retinut mai mult fenomenul de dupa inviere."

De altfel, o explicatie a aparitiei stigmatelor la Sfantul Francisc din Assisi se bazeaza pe faptul ca, in arta secolului al XIII-lea, crucifixele au renuntat la atitudinea demna a lui Hristos, exagerand contorsionarea trupului, ca semn al unei suferinte umane suportate la extrem. In concluzie, "oricate dispute ar fi purtat teologii cu privire la esenta fiintei lui Cristos, pentru maestrul romanic Crist rastignit isi dadea sufletul ca un muritor de rand."

Netraind o viata autentica in Hristos, artistului apusean i-a fost extrem de greu sa pastreze un echilibru si sa exprime si in arta comunicarea insusirilor umane a unirii ipostatice, care nu savarsea numai in chip omenesc cele omenesti, caci nu era numai om, ci si Dumnezeu, si nici nu lucra numai in chip dumnezeiesc pe cele dumnezeiesti, caci nu era numai Dumnezeu, ci si om.

In acest sens, este lesne de inteles de ce "goticul tarziu a reluat tema dumnezeului urat. Desfigurarea este dusa la extrem prin osul pieptului scobit, bratele si genunchii uscati, pielea crapata, peste care sangele curge siroaie."

Cel care privea scena trebuia sa fie cutremurat nu numai de transmiterea durerii prin mijloacele artelor plastice, ci era atentionat si scriptic. De pilda, pe frunza de aur din partea superioara a Pietei din Villeneuve (sau de la Auvignon) se afla inscris indemnul pentru participarea la durerea exprimata vizual: o, voi toti care treceti pe aici, opriti-va si priviti-mi chinurile! Toate mijloacele vizuale trebuiau sa proclame suferinta extrema, aproape dezumanizanta.

Nu cred ca este lipsit de importanta faptul ca exemplele citate apartin spatiului germanic. Chiar si dupa cinci secole si jumatate de la crucifixul arhiepiscopului Gero, Mathis Gothart Neithart, zis Matthias Grunewald (cea 1475-1528), avea sa picteze Rastignirea, pe la 1515, in viziunea aceluiasi realism macabru, ca un fel de paroxism al suferintei umane. Tipatul artei izbucneste in Altarul de la Isenheim.

El "exhiba trupul devenit cianotic in moarte. Carnatia livida, punctata de nesfarsite rani ce infloresc paloarea sa verzuie, e incremenita, rigida, un receptacol inmarmurit al durerii. Amprenta acesteia e pretutindeni lizibila, de la picioarele noduroase, rasucite de chin, la cosul pieptului lasand sa transpara coastele proeminente; ca niste funii, tendoanele reliefate ale bratelor sunt cumplit intinse, sfarsind cu ghearele bolnave ale degetelor crispate in aer, viu repros adresat divinitatii absente."

Poate nu intamplator protestantismul a putut prinde radacini intr-un spatiu ce oscila intre extreme: misticismul german pe de o parte si umanitatea in realismul ei crud, lipsit de spiritualizare, pe de alta parte. O alta explicatie ar putea fi aceea ca respectivul retablu urma sa fie asezat in biserica spitalului ordinului Sfantului Anton, ce trata bolnavii cu boli de piele, precum lepra sau sifilisul. Or, primul pas catre vindecare avea loc in fata tabloului, dupa care urmau rugaciunile rostite in altar.

Bolnavul se afla in fata unei reprezentari a divinitatii ce corespundea viziunii sale asupra lumii. Vechile reprezentari regale, autoritare si frumoase, au fost inlocuite cu "imaginea unui martir inspirand mila. Zugravirea veridica a eruptiilor, ulceratiilor si cangrenelor corpului era destinata sa incurajeze identificarea pacientului cu Hristos, aducand acestuia mangaiere si speranta.

Este o explicatie a Rastignirii din Isenheim, dar nu si a celorlalte Rastigniri ale lui Grunewald, cele pastrate in Karlsruhe (Badische Kunsthalle), in Basel sau la National Gallery din Washington.

De pilda, Hristos din tabloul pastrat la Karlsruhe este mai expresiv decat cel de la Isenheim, "in primul rand prin faptul ca pare mai putin mort, convulsiile trupului sau sunt mai spasmodice. Capul n-a mai cazut, iar pe chipul sau se citeste rictusul unui chin insuportabil, ceva ce se poate observa doar in convulsiile tetanice sau ale celor cu cuprinsi de dureri sfasietoare. Totul exprima o brutalitate care riposteaza durerii prin convulsiuni. In aceasta ipostaza Cristos pare un mizerabil demn de un astfel de supliciu..."

O schimbare in pozitia trupului rastignit al lui Hristos aparuse si in arta bizantina. Desi ea s-a ferit multa vreme de contaminarea cu realismul si naturalismul oriental, incepand din secolele XII-XIII - pe fondul unor tulburari politice, sociale, economice sau de alta natura -trupul lui Hristos devine din ce in ce mai "uman". Durerea il prabuseste, dramatismul epuizarii fiind accentuat de juxtapunerea curba-contracurba dupa care se pliaza trupul.

Toata suflarea participa la aceasta manifestare a durerii. Scena se umple de personaje, reapar cei doi talhari, in pozitii adesea contorsionate, Maica Domnului isi exprima durerea prin gesturi ascutite, la fel si femeile mironosite, iar Sfantul Ioan este de-a dreptul coplesit.

Dar, in toata aceasta expunere a suferintei omenesti, usor teatrala, artistul bizantin nu a uitat ca Cel care sufera nu-si poate pierde demnitatea de Fiu al lui Dumnezeu, devenind doar Fiu al Omului. Ca atare, nu sunt intalnite schimonosiri ale fizionomiei lui Iisus Hristos, in timp ce in arta occidentala, tendinta de a accentua caracterul cadaveric al Patimilor aparea pana si la pictorii obisnuiti cu lumea vesela a secolului al XVI-lea.

De pilda, Hans Holbein cel Tanar (1497-1543), in Hristos mort (1521), il prezinta cu un cutremurator realism, imaginea infatisand "cadavrul intins pe giulgiu al unui taran famelic. Mainile cu falange nefiresc de lungi, complet descarnate, sunt verzi, asemenea fetei, pe care barba si parul roscat o fac si mai spectrala. Ochiul devitalizat, gura larg deschisa, pastrand tiparul ultimului tipat de durere, trupul osos, prea desirat de pe care carnea s-a topit - o carnatie smeada, tabacita de soare - exprima o stranie acalmie, sfarsitul oricarei spaime."

Tema unui "Dumnezeu urat" nu a disparut, ea intalnindu-se, peste secole, in arta expresionista moderna, ce nu poate fi conceputa niciodata "fara un gust adesea morbid pentru deformare. Neaga stilul in favoarea stilizarii instinctive. Cele mai bune tablouri expresioniste sunt strigate disperate."

De aceea se poate vorbi despre existenta unei autentice arte a fiorosului si infernalului, de altfel, o periculoasa alternativa a artei. Ea este ascunsa, ca o posibilitate, la inceputurile artei nordice, care, "spre deosebire de arta crestinismului rasaritean unde nu exista chipul desfigurat al lui Cristos mort, a creat acest chip, precum si imaginea iadului. Bosch, Bruegel, Grunewald au ridicat acest gen de arta a groazei la aceleasi inaltimi cu arta transfigurarii."

De altfel, tematica Patimilor sau a Calvarului, a fost preluata de toti acei care, avand o viziune distorsionata asupra realitatii, si-o puteau orchestra pe modulatiile armonice ale vreunei teme biblice fundamentale din istoria omenirii. Astfel se infatiseaza pictura lui Nicolai Ghe, la care vehementa protestului ridicat impotriva raului raspunzator de chinurile omenirii atinge paroxismul in tablourile Golgota si Rastignirea. in special acesta din urma trezeste un sentiment de oroare, scena fiind conceputa "ca un urlet de durere si deznadejde al intregii umanitati, crucificata si torturata de atatea ori de-a lungul istoriei."

Privirea "umana" cu care unii crestini vor sa-L vada pe Fiul Omului ii determina sa oscileze intre doua extreme. Unii prefera chipul "angelic", purtator al unei "frumuseti eristice", care nu se indeparteaza prea mult de canoanele estetice ale lumii scenice si cinematografice. Altii prefera picturile ce reprezinta atributele specifice slabiciunii omenesti: suferinta, chinul, chipul schimonosit de durere, trupul contorsionat de spasmele mortii si, in final, agonia si moartea, care nu iarta nici pe imparat si nici pe sluga.

Credinciosul care are in fata o astfel de imagine a suferintei, nu poate decat sa fie induiosat pana la lacrimi, cutremurat de rautatea celor care L-au schingiuit in asa hal, revoltat chiar. Dar, in acelasi timp, el se lupta cu dificultatea de a mai crede ca, acolo sus, pe cruce, trupul contorsionat si uratit de suferinta este cel al imparatului lumii, al Aceluia care va invia in toata frumusetea slavei peste mai putin de trei zile, purtand insa cu Sine urmele ranilor, ca mijloc de tamaduire a putinei credinte apostolice, si nu numai.

Lipsa de discernamant cu care unii crestini il privesc pe Fiul lui Dumnezeu ii impiedica sa vada ca frumusetea ramane permanent un atribut divin, dar nu in sensul strict "uman".

Ea nu este frumusetea-copie a chipului uman netransfigurat, sursa de permanenta ispita, ci numai acea frumusete transfigurata specifica icoanei, in care drumul Crucii este permanent impodobit de pregustarea frumusetii invierii.

Prof. Dr. Mihaela Palade
Arta creştină, între icoană şi tablou, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007

Pe aceeaşi temă

13 Martie 2019

Vizualizari: 15849

Voteaza:

Intre Beau Dieu si Dumnezeu Urat 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

icoana chipul lui hristos

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE