Fericitul Augustin este sarbatorit pe 15 iunie. Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354, în Tagaste, orăşel din provincia africană Numidia. Tatăl său nu era creştin şi s-a botezat numai pe patul de moarte, dar în schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasă. Augustin a învăţat mai întâi în Tagaste, apoi în Madaura şi Cartagina. Fiind foarte înzestrat, a deschis o şcoală de retorică la Cartagina, ca după aceea să meargă la Roma şi Milano.

În tinereţea lui a cunoscut şi o viaţă de destrăbălare şi abateri de la dreapta credinţă. La Milano a început să se apropie mai mult de Dumnezeu. Acolo a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie şi a fost încântat de cuvântările acestuia. Mama sa, Sfânta Monica, plângea necontenit, rugându-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Sfântul Ambrozie i-a spus: „Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară".

Acum Augustin a descoperit şi rânduiala monahilor, citind viaţa Sfântului Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie, care l-a mişcat şi l-a adus la pocăinţă. Odată, aflându-se în grădina unui prieten şi plângând pentru viaţa sa, a auzit un glas de copil, care-l îndemna: „Ia şi citeşte!" Deschizând Sfânta Scriptură, a citit următorul cuvânt din Epistola către romani (13, 12-14): Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. în Confesiunile sale, el mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acest răspuns, In anul 387, Augustin primeşte botezul din mâinile Sfântului Ambrozie, în noaptea de Paşti. Pe când avea 32 de ani, Sfânta Monica moare şi Augustin se retrage în Tagaste, vinde tot ce are şi întemeiază o mănăstire împreună cu prietenii şi ucenicii săi.

După trei ani este sfinţit preot la Hipon, de episcopul Valerius şi începe o ascultare grea, slujirea Bisericii. Peste cinci ani este ridicat în scaunul lui Valerius şi devine, în câţiva ani, căpetenia episcopatului african.

Scrierile lui Augustin dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conştiinţă vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credinţă, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela: maniheii, donaţienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai însemnate sunt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, şi cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractărilor sale, o recunoaştere a propriilor greşeli, iar lucrarea lui cea mai citită este Confesiunile.

Fericitul Augustin rămâne dascălul fără asemănare al întregului Occident creştin. A murit la 28 august 430. Mormântul său se află în biserica Sfântul Petru din Pavia.

"Nu putem iubi - susţine Augustin - un om cum iubim pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu ca pe lucrurile noastre. Fiecărui lucru îi este însoţitoare o folosinţă, a-l vedea în alt fel este defectus culpabilis. Dar a-l vedea în alt fel nu stă în natura lucrului, ci în voinţa mea liberă. Pentru aceea, esenţa răului moral e tocmai această deturnare de sens a iubirii noastre de la folosinţa lucrului la lucrul însuşi; de la Dumnezeu la mine însumi; esenţa păcatului e dezordinea în iubire."

„Dacă întreb un păgân: «Unde este Dumnezeul tău?» El îmi va arăta statuile sale. Dacă sfărâm aceste statui el îmi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi, îmi va zice el arătând cu degetul obiectul adorat: «Iată Dumnezeul meu». Dacă eu râd de piatra lui sau dacă o sparg sau o arunc cu dispreţ, el îmi va arăta soarele sau luna, ori un alt astru. Despre tot ceea ce-i vine în minte şi din tot ceea ce poate arăta cu degetul, el îmi va spune: Iată Dumnezeul meu. Eu văd soarele înaintea mea şi nu pot să-l rup în bucăţi, nici nu pot să desprind stelele de pe cer, iar păgânul se va crede superior; el poate să-mi arate lucruri vizibile, poate să-mi prezinte prin gesturi ceea ce vrea şi să-mi zică: «Acesta este dumnezeul meu». Şi întorcându-se spre mine va striga: «Dumnezeul tău unde este?».

La o asemenea întrebare, eu nu-i pot arăta nimic ochilor lui. Nu aflu în jurul meu decât minţi lipsite de discernământ care strigă împotriva mea; eu nu am nimic de arătat ochilor pe care păgânul îi are pentru văzut. Acest om nu are ochi pentru a vedea ceea ce eu îi pot arăta în mod real. Aş vrea să plâng pentru asta, să mănânc pâinea mea cu lacrimi, căci Dumnezeul meu este nevăzut, iar interlocutorul meu caută un lucru vizibil când îmi zice: «Unde este Dumnezeul tău?» Dar eu îţi spun: „arată-mi sufletul tău? Pentru ce nu poţi face acest lucru?“ Fiindcă este nevăzut. Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine. Îmi spui că îţi cunoşti sufletul după acţiunile sale. Foarte bine. În acelaşi fel îl cunosc şi eu pe Dumnezeu. Cel care a făcut tot ceea ce afli valoros în tine însuţi, acesta este Dumnezeul meu".

Despre păcatele făcute din obişnuinţă, Augustin vorbeşte în predicile sale: "Obiceiul face ca păcatul săvârşit astfel să pară mai puţin grav, iar omul sfârşeşte prin a crede că ceea ce face nici nu mai poate fi considerat păcat; el s-a învârtoşat şi a pierdut sensul pocăinţei, al regretului pentru ce a făcut. Când un membru al corpului nostru este complet cangrenat, el nu mai doare, dar absenţa suferinţei nu poate fi interpretată ca semn de însănătoşire, ci de moarte".

În pilda Fiului risipitor, braţul pe care tatăl îl aşază pe gâtul celui întors acasă Îl închipuie pe Hristos: "Acest braţ este jugul cel bun şi povara cea uşoară; atât de uşoară, că nu copleşeşte, ci uşurează, alină; oricine vrea să respingă acest braţ nu se simte însă uşurat, ci zdrobit. Exemplele pe care le găsim chiar în natură, oricât de ciudate şi incredibile ar fi, pot constitui o demonstraţie din plin. Priviţi păsările: ele cad dacă îşi strâng aripile. Povara braţelor lui Hristos este la fel de uşoară ca şi aripile păsărilor, ele le poartă mai degrabă decât invers. Şi aşa înţelegem exclamaţia psalmistului: Cine-mi va da aripi ca de porumbel ca să zbor şi să mă odihnesc? Braţul părintelui îl susţine pe fiul rătăcit, nu îl copleşeşte cu greutatea lui, reprezintă pentru cel reîntors o cinste, şi nu o povară. Cum poate un om să fie capabil să-l poarte pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu-l poartă mai întâi pe el?"

• Parerea despre Fericitul Augustin in vremurile moderne
  Publicat in : Credinta
• Augustin: Sfant sau Fericit?
  Publicat in : Religie
• Catedrala Canterbury
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfantul Ioan Botezatorul propovaduieste in pustiu
  Publicat in : Sfantul Ioan Botezatorul

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: