Desfranarea

Desfranarea Mareste imaginea.

Desfranarea


Patima desfranarii consta in intrebuintarea patologica pe care omul o da sexualitatii sale.

 

Inainte de orice altceva, este necesar sa precizam faptul ca folosirea sexualitatii nu tine deloc de originea firii umane si ca aceasta a aparut numai ca urmare a pacatului protoparintilor.

 

Numai dupa ce s-au intors de la Dumnezeu, Adam si Eva s-au dorit si s-au unit trupeste, invata Sfintii Parinti, facand referire la cele spuse in Sfanta Scriptura (cf. Fac. 3, 16; 4, 1). Astfel, Sfantul loan Damaschin precizeaza: "Fecioria este de la inceput si dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor (...) in Rai domnea fecioria (...) Cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui, si a zamislit si a nascut". La fel spune si Sfantul loan Gura de Aur: "Dupa calcarea poruncii, dupa scoaterea din Rai, atunci a luat inceput unirea trupeasca dintre Adam si Eva. Inainte de calcarea poruncii duceau viata ingereasca (...) Deci, la inceput si dintru inceput a stapanit fecioria".

 

In starea care a urmat caderii originare, pentru oameni fecioria ramane norma desavarsirii. Totusi, pentru faptul ca permit perpetuarea neamului omenesc in aceasta noua stare in care se afla, perpetuare care este binecuvantata de Dumnezeu (cf. Fac. 9, 7), relatiile trupesti in cadrul casatoriei nu sunt in nici un fel condamnabile, si Sfintii Parinti, urmand exemplul Domnului Iisus Hristos, Care a binecuvantat prin prezenta Sa nunta din Cana, ca si invatatura Apostolului (Evr. 13, 4; l Cor. 7, 28), ii recunosc acesteia deplina indreptatire si vorbesc chiar despre valoarea ei, socotind ca si ea este chemata la sfintirea de care sunt vrednice toate celelalte functiuni ale existentei omenesti.

 

In cadrul casatoriei, patima desfranarii nu consta, deci, in folosirea functiei sexuale, ci in folosirea ei in mod necumpatat. Notiunea de necumpatare, pe care o intalnim adesea la Sfintii Parinti, nu are un inteles cantitativ, ci unul calitativ; ea inseamna aici, ca si in alte cazuri, o rea folosire a acestei functii, o pervertire a ei, o folosire contrara scopului ei firesc si deci contra naturii si anormala sau, altfel spus, patologica. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul se exprima foarte precis, vorbind despre aceasta patima si despre alte patimi: "Nimic nu este rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti". Sfantul Isaac Sirul, atunci cand vorbeste despre patima desfranarii, ne pune in fata unei perspective asemanatoare, subliniind de aceea responsabilitatea pe care o are omul in dominarea miscarilor firesti: "Cand cineva e starnit (...) de pofta, nu-l sileste puterea naturala sa iasa din hotarul firii si sa ajunga in afara de cele datorate, ci adaosul pe care il facem firii prin prilejurile primite prin vointa. Caci Dumnezeu, toate cate le-a facut, le-a facut bune si cu masura. Si cat timp se pazeste masura cumpenei firesti si drepte a pornirilor din noi, miscarile firesti nu ne pot sili sa iesim de pe calea cuvenita. Si trupul se misca numai in miscarile bine oranduite".

 

Putem vorbi de necumpatare sau, mai precis, de rea folosire, atunci cand omul se foloseste de sexualitatea sa numai pentru dobandirea placerii legate de ea, atunci cand face din placerea sexuala un scop in sine, ceea ce este un lucru pervers si patologic din mai multe motive.

 

Mai intai, se neaga una dintre principalele meniri ale functiei sexuale, cea mai vadita si care este inscrisa in insasi firea ei: procrearea. Astfel, Sfantul Maxim spune ca, indeobste, viciul "este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri)" si, de pilda, "cand este vorba despre femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel care urmareste placerea greseste in judecata socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar, unul ca acesta face rea intrebuintare (abuzeaza) de femeie impreunandu-se cu ea". Aceasta menire, chiar fireasca cum este, nu este nici singura, nici cea mai importanta. Pentru speta umana, procrearea poate aparea mai curand ca un rezultat firesc al unirii sexuale, decat ca scopul ei. Unirea sexuala este in primul rand unul dintre modurile de unire ale barbatului cu femeia, una dintre manifestarile iubirii ce si-o poarta unul altuia, ea exprima aceasta iubire pe un anumit plan al fiintei lor, cel trupesc. Cea dintai tinta a unirii sexuale este iubirea si multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobandi prin ea, in sanul casatoriei binecuvantate si in legatura cu alte moduri de unire conjugala. Trebuie totusi sa precizam ca iubirea conjugala, in viziunea crestina, este privita ca unire a doua persoane - adica a doua fiinte privite in intregul lor, pe de o parte, si in natura lor spirituala, pe de alta -, in Hristos, in vederea ajungerii in imparatia cerurilor, unire pecetluita in ceea ce priveste natura si menirea ei de harul Duhului Sfant, dat prin taina cununiei. Aceasta conceptie subordoneaza unirea sexuala, ca si toate celelalte moduri de unire dintre soti, dimensiunii spirituale pe care o au fiinta si iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuala sa fie precedata in chip fiintial de unirea spirituala, cea care ii confera sens si valoare, numai asa respectandu-se finalitatea ei, si cea a naturii fiintelor pe care le pune in legatura.

 

Atunci cand unirea sexuala se produce in afara contextului ei spiritual si se practica numai pentru desfatarea simturilor, inevitabil, ea il mutileaza pe om, pervertind profund ordinea fireasca a raportului lui cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu aproapele.

 

1) Dorinta exclusiva de placere sexuala care caracterizeaza desfranarea pune in miscare puterea poftitoare a omului si o indeparteaza de la Dumnezeu, Care ar trebui sa fie scopul ei esential. Orbit de desfatarea simturilor pe care i-o produce aceasta patima, omul se lipseste astfel de desfatarea spirituala cu bunurile ceresti. Desfranarea, ca toate celelalte patimi, opereaza, dupa cum se vede, o rasturnare a valorilor la cel mai inalt nivel: ea duce la situarea lui Dumnezeu intr-un plan secund, la uitarea si la negarea Lui, punand in locul Sau placerea simturilor. In general, ea face ca in existenta celui patimas trupul sa treaca inaintea duhului: "Pofta (desfranata) face mai iubite decat Cauza si Fiinta cea unica si singura de dorit (...) cele de dupa ea, si de aceea socoteste mai de cinste trupul decat duhul. De asemenea, face mai atragatoare posesiunea celor vazute decat slava si stralucirea celor duhovnicesti".

 

Folosita firesc, sfintita prin taina cununiei, integrata si transfigurata in mod spiritual de iubirea dintre soti traita in Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparenta fata de Dumnezeu si realizeaza la nivelul ei si in chip analogic o unire asemanatoare celei care exista intre Hristos si Biserica (cf. Efes. 5, 20-32), capatand un sens mistic (cf. Efes. 5, 32). In patima desfranarii, dimpotriva, ea devine pentru om un obstacol pe calea intalnirii cu Dumnezeu. Ea inceteaza de a mai fi expresia pe plan trupesc a iubirii ancorate in sfintenia Duhului si deci, intr-un anume fel, ea inceteaza de a mai fi, tocmai prin lipsa ei de spiritualizare, un act spiritual, devenind un act pur carnal, marginit la trup, opac la orice transcendenta. Placerea privita ca scop in sine devine pentru om un absolut, care-L exclude pe Dumnezeu si-I ia locul. Prin desfranare, omul isi face din voluptate un idol.

 

2) Atunci omul nu mai vede centrul fiintei sale in chipul lui Dumnezeu pe care-l poarta in sine, ci in functiile sexuale, intr-un anume fel, el se reduce la acestea, tot asa cum cel care este stapanit de patima lacomiei se reduce, cum am vazut, la functiile sale gustative si digestive. Astfel omul se descentreaza si vietuieste instrainat de sine. Nefiind, asa cum se cuvine, supusa iubirii spirituale, functia sexuala ajunge sa ocupe in om un loc nespus de mare, poate chiar exclusiv, si inlocuieste iubirea cu pofta animalica si instinctiva.

 

Astfel, cum arata Vasile al Ancirei, sufletul ajunge sa fie tarat de poftele trupului: "Trupurile, cautand placerea care le este pe plac, atrag la aceasta si sufletele care sunt in ele, punandu-le in slujba patimii care le misca, si asa ajung sa se inhameze sufletele la carul patimilor trupesti".

 

Ordinea facultatilor omului este astfel tulburata, si in fiinta sa se instaureaza un profund dezechilibru, provocat de faptul ca mintea, vointa si afectivitatea inceteaza de a mai sta in slujba spiritului si, nemaifiind modelate si ordonate de el, sunt puse in slujba poftei sexuale, manata de cautarea placerii. Omul, stapanit de instinct, ajunge asemenea animalelor.

 

Prin desfranare, multe dintre functiile trupului sunt abatute de la telul lor firesc, ajungand unelte ale placerii sexuale. Simtul vazului, care are un rol fundamental in savarsirea acestei patimi, ne ofera, din acest punct de vedere, un exemplu deosebit de instructiv. Sfantul Ioan Casian arata foarte bine felul in care, in acest caz, caracterul patologic decurge din folosirea contra naturii, prin pervertirea facultatii perceptive: "Bolnava de rana facuta de sageata poftei desfranate este inima, care priveste pentru a se invapaia de dorinta. Darul vazului, daruit cu rost de Ziditor, ea il intoarce din cauza viciului spre ticaloase slujiri".

 

Putem spune ca, prin desfranare, intreg trupul este abatut de la rostul lui firesc. Trupul omului, sa amintim acest lucru, este chemat, ca si sufletul si impreuna cu acesta, la unirea cu Dumnezeu prin virtute, la sfintire, indumnezeire si slava si are rostul de a face vadita inca din aceasta lume slava lui Dumnezeu si arvuna imparatiei prin prezenta transfiguratoare a Duhului in el. "Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care il aveti de la Dumnezeu (...) Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru" (l Cor. 6, 19-20). Potrivit invataturii Apostolului, este limpede ca trupul are ca menire fireasca si normala sa fie afierosit lui Dumnezeu si sa-L slaveasca pe Acesta si sa fie pnevmatofor, tot asa cum este si sufletul cu care este unit. Spunand, pe de alta parte, ca "trupul nu este pentru desfranare" (l Cor. 6, 13), Sfantul Apostol Pavel arata vadit ca, dedandu-se acestei patimi, omul se foloseste de trup intr-un chip nefiresc. Reducand trupul la un simplu instrument de placere sexuala, omul neaga dimensiunea spirituala a acestui trup si destinatia sa transcendenta, dispretuieste chipul lui Dumnezeu dupa care este el insusi facut si "uita de firea omeneasca". Profaneaza ceea ce este prin fire sacru si deiform, "pangaresc templul lui Dumnezeu", fac din templul Duhului Sfant si din salasul rugaciunii cuib de talhari si-l fac desfranat (cf. l Cor. 6, 15)25 pe cel care, impreuna cu sufletul, este chemat la nuntire cu Hristos in Biserica si in casatorie, care este icoana a aceleia. Omul desfranat dispretuieste voia lui Dumnezeu in ceea ce priveste folosirea trupului (cf. l Tes. 4, 3-7); el pacatuieste astfel impotriva propriului trup (cf. l Cor. 6, 18) si-L "defaimeaza pe Dumnezeu" insusi (l Tes. 4, 8).

 

Si pentru ca desfranarea il impinge pe om sa-si renege propria fire si sa se lepede de Dumnezeu, de la Care a primit viata si sens, desfranarea poate fi privita ca izvor al mortii pentru intreaga fiinta.

 

Consideratiile precedente cu privire la trup nu trebuie totusi sa ne faca sa uitam ca acesta nu este intotdeauna implicat in patima desfranarii, ca, cel mai adesea, nu intervine decat intr-un al doilea rand. Inainte de a fi fizica, sexualitatea umana este psihica. "Pofta care se implineste prin trup nu vine din trup", ne spune Clement Alexandrinul. Cel mai adesea, trupul este impins sa pacatuiasca de o dorinta care se naste in inima (Mc 7, 21) si tot creste pana ajunge sa implice trecerea la actul fizic. "Pofta inimii" are in ea germenele patimii si chiar ajunge s-o savarseasca in chip deplin (cf. Mt. 5, 28).29 Si daca este adevarat ca, in anumite cazuri, imboldul trupului isca in suflet pofta, putem spune totusi ca si atunci sufletul este cel care are initiativa, intrucat el dispune de puterea de a primi sau nu aceste imboldiri, lasandu-le fie sa se inteteasca, fie, dimpotriva, taindu-le cu torul.

 

Se cuvine insa subliniat faptul ca patima desfranarii poate fi savarsita cu mintea, prin desfatarea cu inchipuirea desfranarii, mai precis cu imaginile ei. "Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfraneaza cu trupul femeii, asa si mintea desfraneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Caci vede in gand forma trupului propriu amestecata cu forma femeii (...) Caci cele ce le face trupul cu fapta in lumea lucrurilor, acelea le face si mintea in lumea gandurilor". Atunci cand aceste imagini nu sunt furnizate de simturi sau de memorie, ele pot fi faurite, sub impulsul dorintei, de imaginatie. Aceasta poate da nastere, sub presiunea unei dorinte deosebit de puternice, dar si prin directa lucrare a demonilor, unor veritabile halucinatii. Demonul desfranarii, arata Evagrie, "il face (pe suflet) sa spuna ori sa asculte tot felul de vorbe, ca si cum lucrul cu pricina ar fi chiar in fata ochilor". Desfranarea il face sa traiasca pe cel in care s-a incuibat intr-o lume a fantasmelor, intr-un univers ireal, cazut prada delirului si fortelor demonice.

 

Iubirea este deschidere spre celalalt si daruire libera de sine. Persoanele unite prin iubire se daruiesc una celeilalte si se primesc, in schimb, una pe cealalta, in aceasta comuniune, fiecare dintre ele isi imbogateste si isi implineste intreaga fiinta, in toate laturile ei si in toate aspiratiile ei; iubirea care, asa cum se cuvine, este inflacarata de har si tinteste sa dobandeasca imparatia, sporind in spiritualizare, il inalta pe om la infinitul dumnezeiesc.

 

Cu totul dimpotriva, desfranarea este o atitudine filautica, vadind o iubire egoista de sine. Ea il margineste la sinele egoist pe cel posedat de ea si il inchide cu totul fata de ceilalti, impiedicand orice forma de comunicare si schimbul de bogatie fiintiala, pentru ca, stapanit de ea, patimasul nu-si urmareste decat propria sa placere, nu daruieste nimic celuilalt, iar de la acela asteapta sa primeasca numai ce-i cere dorinta sa patimasa. Iar ce dobandeste este privit ca implinirea propriei sale dorinte, iar nu ca dar al celuilalt; patimasul si-l insuseste pe celalalt, care nu este pentru el decat un simplu obiect al patimii sale. Desfranarea il intemniteaza astfel pe om in propriul eu, sau, mai precis si mai restrictiv vorbind, in lumea marginita si inchisa a sexualitatii sale trupesti, a instinctelor si a fantasmelor, izolandu-1 cu totul de universurile infinite ale iubirii si spiritului.

 

3) Atunci cand desfranarea se manifesta ca placere nascuta de inchipuire, celalalt nici nu mai exista ca persoana sau ca semen; e doar un obiect fantas-matic, o simpla proiectie a dorintei celui patimas. O asemenea fantazare are cu siguranta unele consecinte asupra felului in care desfranatul vede in realitate fiintele concrete spre care se indreapta patima sa. Se produce, inevitabil, o suprapunere a imaginarului peste real, care duce la deformarea celui din urma.

 

Dar perceperea celuilalt in realitatea lui nu este falsificata numai de imaginatia care o precede. Atunci cand aceasta patima ajunge sa se manifeste intr-o relatie directa, cu o persoana concreta si reala, ea opereaza o micsorare a acestei persoane, in desfranare, omul nu-l intalneste pe celalalt ca pe o persoana, nu-i mai sesizeaza dimensiunea spirituala si realitatea fundamentala, de faptura creata dupa chipul lui Dumnezeu; acesta este redus la ceea ce, in aparenta sa exterioara, raspunde poftei de placere a celui patimas; devine pentru acesta un simplu instrument de placere, un obiect, in anumite cazuri, ii este tagaduita viata orice viata launtrica, si orice alta dimensiune a fiintei sale care depaseste planul sexual, si mai cu seama constiinta, afectivitatea de tip superior, vointa. Pe de alta parte, cel patimas ignora libertatea celuilalt, de vreme ce nu urmareste decat satisfacerea dorintei sale, care apare cel mai adesea ca o necesitate absoluta pentru el si care nu tine seama de dorintele celuilalt. Prin urmare, semenului nu-i mai sunt recunoscute si nici respectate alteritatea si caracterul unic al realitatii sale personale, care nu se pot revela decat ca expresie a libertatii si ca manifestare a sferelor superioare ale fiintei sale. Reduse prin desfranare la dimensiunea generica si animalica a sexualitatii carnale, fiintele omenesti pot fi, practic, schimbate unele cu altele, ca simple obiecte.

 

Ca urmare a desfranarii, omul il vede pe aproapele sau altfel decat este, si nu asa cum este. Altfel spus, el dobandeste o viziune deliranta a celor spre care-l mana patima sa. Si asa, toate raporturile sale cu aceste fiinte sunt cu totul pervertite.

 

Caracterul patologic si patogen al desfranarii apare destul de evident la toate nivelurile, putand astfel sa intelegem de ce Sfintii Parinti o numesc adeseori boala si vad in ea o forma de nebunie.

 

"Pofta este o boala a sufletului", spune Sfantul Vasile cel Mare, vorbind mai ales despre cea care lucreaza in cazul acestei patimi. "Bolnava si ranita de sageata poftei desfranate este inima care vede pentru a se invapaia de dorinta", spune Sfantul Ioan Casian, care, in alta parte, numeste aceeasi patima "boala cea mai rea". Vorbind despre aceasta patima, Sfantul Grigorie de Nyssa o numeste "boala placerii". Sfantul Ioan Gura de Aur, care, ca si Sfantul Casian, o califica drept "boala rea", spune pe de alta parte: "boala foarte rea a ochilor este desfranarea; dar nu a ochilor trupesti, ci ai sufletului".

 

Desfranarea este cel mai adesea privita ca o forma de nebunie. Sfantul Vasile vede in manifestarile acestei patimi "fapte savarsite de un suflet nebun si turbat", iar Sfantul Ioan Scararul spune ca ea "il face pe cel ce patimeste aceasta ca pe un scos din minte si iesit din sine, beat de o pofta neincetata dupa fiinta cuvantatoare si necuvantatoare". Tot el spune inca: "(Dracul curviei), intunecand adeseori mintea conducatoare, ii face pe oameni sa savarseasca acele lucruri pe care numai cei iesiti din minte le savarsesc". Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum aceasta patima rataceste mintea omului, ii intuneca, ii tulbura, ii ravaseste si ii chinuie sufletul: "Dupa cum norii si ceata pun ca un val pe ochii trupului (impiedicandu-i sa vada), tot asa, atunci cand pofta necurata pune stapanire pe suflet, il lipseste de orice prevedere si nu-1 lasa sa vada altceva decat lucrul care-i sta inainte (...); tiranizat de aceste ispite, sufletul este usor inrobit de pacat; (...) avand mereu in fata ochilor, in inima si in minte numai un singur lucru (...). Si dupa cum orbii care, stand in plina lumina, la amiaza, nu vad nici o raza de soare, pentru ca ochii lor sunt cu totul inchisi, tot asa nenorocitii cazuti prada acestei boli isi inchid urechile la nenumaratele si folositoarele invataturi pe care li le dau cei apropiati". Acelasi Sfant Parinte, in alt loc, numeste placerea dupa care alearga desfranatul "maica nebuniei".

 

Din invataturile pe care le dau Sfintii Parinti cu privire la desfranare reies, asa cum se poate remarca din citatele de mai sus, trei efecte patologice mai importante ale acestei patimi:

 

1) O tulburare si un zbucium al sufletului, care insotesc aceasta patima de la zamislirea dorintei pana la implinirea ei.

 

2) O neliniste care insoteste dintru inceput patima, in cautarea obiectului dorintei si in elaborarea mijloacelor care sa-i permita sa ajunga la el (cu tot ceea ce implica aceasta, mai ales nesiguranta, asteptare plina de infrigurare sau teama de a nu izbuti). Apoi, de asemenea, o neliniste care urmeaza implinirii dorintei. Caci, aproape de indata, placerea dupa care alergase se evapora, lasandu-i omului in suflet un gust cu atat mai amar cu cat, privind-o ca pe ceva absolut, astepta de la ea o satisfactie deplina, totala, netrecatoare.

 

Atunci, patimasul incearca un sentiment de frustrare, insotit de teama, iar uneori chiar de o adevarata spaima. Si, stapanit de patima, crede ca un leac al suferintei sale ar fi sa regaseasca placerea pierduta. Iata cum, abia implinita, dorinta renaste si, o data cu ea, multimea de nelinisti. Iar nelinistea este cu atat mai mare cu cat implinirea patimii hraneste si inteteste dorinta, si sporeste insemnatatea acordata placerii; astfel, piedicile ivite pe calea cautarii placerii, ori de cate ori o cere patima, apar cu atat mai dureroase, iar dezamagirea pe care o resimte omul din pricina nepotrivirii dintre ceea ce astepta de la placere si ceea ce-i da ea in realitate, tot mai mare.

 

3) O intunecare a mintii, a constiintei si o pierdere a puterii de judecata.

In afara acestor trei efecte principale, aceasta patima are drept urmare toropeala mintii si invartosarea inimii. Ea tiranizeaza sufletul omului mai mult decat celelalte patimi, din pricina fortei ei cumplite. "Din multele patimi care razboiesc gandurile oamenilor, nici o alta patima nu are asupra noastra o putere deopotriva cu boala placerii trupesti", scrie Sfantul Grigorie de Nyssa. Din aceasta cauza, dar si din pricina uimitoarei repeziciuni a lucrarii demonice care o inspira, ea este "greu de infrant si de infruntat".

 

Ca toate celelalte patimi, ea nimiceste virtutile si, legat de aceasta, zamisleste in suflet tot felul de atitudini vicioase si mai ales lipsa temerii de Dumnezeu, scarba de rugaciune, iubirea de sine, nesimtirea, alipirea de lume, deznadejdea.

 

Jean Claude Larchet

06 Iunie 2016

Vizualizari: 23146

Voteaza:

Desfranarea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE