O fiinta umana lipsita de posibilitatea de a gresi nu mai este fiinta umana, ci fiinta robotizata. Insa lumea moderna, in mecanismele ei economico-sociale, functioneaza mai bine cu roboti. Prin nu se stie ce mijloace, fie explicit fie implicit, ea a ajuns la concluzia ca omul, cu defectele lui inerente, nu mai este o fiinta potrivita pentru ceea ce se cere de la el. De aceea, prin metodologiile, procesele si procedurile ei, incearca sa slefuiasca chipul unui altfel de om, mecanicizat.

Poate ca acesta este principalul motiv pentru care asistam in zilele noastre la incercarea de eliminare din umanitate a posibilitatii esecului. Sau poate ca nu e. Poate ca, de fapt, suntem noi cei care ne dorim sa nu mai avem de-a face cu oameni care pot gresi si pe care ii putem ierta, si cautam sa extirpam din cei din jur posibilitatea greselii, ca pe un “defect din fabricatie”. Poate ca daca am fi mai sinceri cu noi insine, am recunoaste faptul ca, in fond, nu ne place sa iertam. De aceea, in mod fatal, rabdarea defectelor celor din jur nu este pentru noi o valoare, o manifestare a dragostei care “iarta si uita”, ci in cele mai multe cazuri este doar o necesitate practica.

Simptomul clar al acestei mentalitati este dispozitia noastra de a accepta o supraveghere continua, totala, a tuturor aspectelor vietilor noastre. Întru aceasta, ne creem iluzia ca oamenii devin “mai buni” daca le restrictionam posibilitatea de a gresi, ca si cum nebunul legat in camasa de forta ar deveni sanatos prin aceasta restrictie.

“Ceea ce trebuie insa sa stim,”, spunea Mircea Vulcanescu, “cel putin noi acestia care crestem oameni, este ca tocmai aceasta nepotrivire perfecta, acest pas intre ideal si infaptuire, aceasta posibilitate de a rata, aceasta libertate pe care o avem in fiinta noastra, reprezinta in fond ceea ce face demnitatea vietii si valoarea care-o face vrednica de trait”.

Nu degeaba spune psalmistul: “Intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea”. Posibilitatea de a gresi, sadita adanc in conditia noastra inca din creatie, reflecta una dintre frumusetile primordiale existente in om. Libertatea totala, neingradita, de a alege sa faci binele atunci cand poti sa nu-l faci, este singura libertate. Posibilitatea libertatii este de fapt posibilitatea exprimarii dragostei adevarate, care uneste contrariile eliminand distantele si barierele dintre fiinte. În aceasta libertate se vadeste, deci, inrudirea noastra cu Dumnezeu care daruieste fiintei umane acest mod de existenta mai presus de mecanicismul si imanenta acestei lumi.

Si atunci, de-abia atunci, intelegem grozavia nelegiuirii noastre, prin faptele si vorbele noastre descoperindu-ne de atatea ori luptatori impotriva acestei libertati a fiintei umane, acestei demnitati atat de frumoase cu care ea este inzestrata, oricare ar fi starea ei. Cum mai putem noi sa devenim mai umani, mai buni, mai drepti, de vreme ce ii tratam pe cei din jur ca pe niste roboti? Dar pesemne ca multi dintre noi nu mai vrem decat sa supravietuim...

Dar chiar daca am fi uitat de Hristos, chiar daca nu ne-ar pasa decat de noi si de familia noastra, si acolo gasim aceeasi invatatura. Caci si experienta parintilor arata ca parca mai mult isi iubesc copiii atunci cand acestia gresesc si se caiesc decat atunci cand nu gresesc. In acest act atat de simplu, pe care il savarseste de atatea ori in fiecare zi, parintele dovedeste si descopera, in mod implicit, aceeasi frumusete a libertatii umane prin care se manifesta iubirea.

Ne-au mai ramas deci doar aceste alternative: fie sa ne adancim in masa amorfa a lumii robotilor umani, fie sa incercam sa “crestem oameni”, cum zicea Mircea Vulcanescu. Sa crestem noi insine ca oameni, si sa ii ajutam si pe altii sa creasca ca fiinte umane, invatand sa apreciem cu totii valoarea imensa a posibilitatii greselii, fara de care nu exista nici iertare, nici dragoste.

Paul Cocei