Evanghelie si propovaduire

Evanghelie si propovaduire Mareste imaginea.

Evanghelie si propovaduire

 

Motivatia initiala a acestor randuri - care se vor mai mult o meditatie biblica decat un studiu sistematic - a fost intrebarea pe care cred ca si-o pun multi dintre fratii preoti, slujitori ai sfintelor altare si ai cuvantului evanghelic, si anume cum putem ajunge la un model de predica eficace, care sa faca posibila transmiterea mesajului Sfintei Evanghelii la omul timpurilor noastre. Problema mi-o puneam din doua perspective: cea a continutului - care se impune a fi tematica prioritara si ordinea cea mai buna care ar permite o transmitere convingatoare a adevarurilor noastre de credinta - si cea a formei sau a mijloacelor predicatoriale, adica in ce forma a cuvantului, a expresiei, care sa fie stilul argumentarii, pentru ca si in felul acesta sa fim convingatori in ceea ce spunem. Ne gandim, bineinteles, si la importanta deosebita pe care o prezinta cunoasterea orientarilor spirituale fundamentale ale timpului sau aspiratiile si idealurile spre care se concentreaza cu precadere atentia comunitatii umane in general, care sunt cautarile spiritului uman, care sunt idealurile si modelele impuse de civilizatia lumii irf care traim, pentru ca in functie de aceste aspecte sa elaboram predica noastra.

 

Framantat realmente de astfel de intrebari, am cercetat  in   acest   sens   pe   unul   dintre   duhovnicii cunoscuti ai manastirilor noastre, care m-a surprins initial cu un raspuns, pe care aveam sa-l gasesc ulterior foarte indreptatit. A face sa se nasca credinta in oameni nu sta in putinta predicatorului, propovaduitorului cuvantului lui Dumnezeu, ci este o lucrare a lui Dumnezeu, este lucrarea Duhului si a puterii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: "te agiti prea mult sau, oricum, te zbati intr-o directie gresita", referindu-se la insistenta mea de a afla mijloace prin care sa-i fac pe oameni credinciosi, sa-i conving de adevarul Evangheliei. Ca sa marturisesc drept, nu prea m-am lasat convins. Reintors insa la treburile mele si preocupat in continuare de aceeasi problema, aveam sa aflu acelasi raspuns la Sfantul Apostol Pavel, in primele capitole ale epistolei I catre Corinteni. Asa am ajuns sa ma aplec pentru mai mult timp si cu mai multa atentie asupra primelor doua capitole din aceasta epistola.

 

Sfantul Apostol Pavel dezbate in aceste capitole mai multe probleme, una fiind centrala si deosebit de importanta - am putea-o numi fundamentala pentru maniera in care ne raportam noi la Evanghelia lui Hristos, la Cuvantul lui Dumnezeu consemnat in Sfanta Scriptura si, in ultima instanta, problema cheie pentru felul in care ne raportam la Dumnezeu insusi. In termeni tehnici am numi-o problema de ermineutica biblica, in acelasi timp insa si general teologica, intelegand prin ermineutica principalul cadru ce ne ghideaza in abordarea revelatiei dumnezeiesti. Aceasta problema este raportul dintre intelepciunea lui Dumnezeu si intelepciunea omeneasca, dintre logica -daca putem spune asa - dumnezeiasca si logica umana, in fine, dintre Evanghelie si Cultura. Problema este intr-adevar de maxima importanta. Ea a preocupat pe crestinii Bisericii primare si, din toate timpurile, a constituit si nu a incetat sa constituie piatra de poticnire si motiv de ratacire pentru multi.

 

Datele problemei pot fi reduse, consider, la intrebarea: exista o reala tensiune intre intelepciunea omeneasca si Evanghelie? Sau: exista ceea ce numim compatibilitate intre cunoasterea umana in dezvoltarea ei istorica, acumulata colectiv de-a lungul istoriei, si intelepciunea dumnezeiasca, adica adevarul descoperit de Dumnezeu oamenilor "in multe randuri si in multe feluri", in contextul a ceea ce noi numim istorie biblica si consemnat in Sfanta Scriptura?

 

Aplicabilitatea sau aspectul practic al problemei nu cred ca mai este nevoie sa-l subliniem in mod deosebit. Vom remarca, totusi, importanta temei pentru teologie, pentru cunoasterea si cercetarea teologica. In ce masura procesul de cercetare si de elaborare teologica angajeaza "intelepciunea omeneasca" si in ce conditii aceasta angajare pastreaza sau denatureaza duhul si continutul Evangheliei.

 

In al doilea rand, tema in discutie se preteaza la o considerare pastoral-misionara a ei. In procesul predicatorial, preotul va lua in considerare cunoasterea umana in general. Cum se va raporta el la intelepciunea omeneasca a timpului sau si cum va raporta Evanghelia lui Hristos la aceasta intelepciune?

 

Si in cazul teologului, ca si in cazul predicatorului, riscurile sunt doua. Unul ar fi acela al acomodarii Evangheliei la intelepciunea si logica omeneasca, fie abordand unilateral numai teme sau aspecte ale Evangheliei ce consuna cu ordinea noastra logica sau cu viziunea specifica unei epoci sau alteia, fie abordand Evanghelia in termeni exclusiv umani. In acest caz, Evanghelia este pagubita de o viziune globala, plenara, singura capabila sa ne conduca la o justa intelegere si exegeza a ei. Avem de-a face aici cu diverse perspective sectare ale Sfintei Scripturi. in cele din urma, in aceste cazuri, criteriul adevarului, al selectiilor aspectelor sau temelor pe care le propunem ca raspuns la intrebarile sau atitudinile noastre fundamentale fata de viata este logica sau intelepciunea omeneasca si interesele ei egocentriste. In aceasta capcana au cazut toti ereziarhii, in neputinta lor de a asimila adevarul integral, adeseori paradoxal al Evangheliei, refuzand tot ceea ce nu se acomoda logicii lor, intelepciunii lor si absolutizand ceea ce incapea in limitele gandirii lor.

 

Cealalta extrema este reprezentata de inchiderea fata de cunoasterea si intelepciunea umana, in care caz se ajunge la imposibilitatea transmiterii mesajului evanghelic, la neputinta predicatorului de a comunica cu oamenii timpului sau.

 

Desigur, nu vom da noi raspuns la aceste intrebari si la altele care se nasc din ele. Macar sa fi fost asa usor! Ceea ce ne-am propus este o investigatie in directia acestor intrebari in primele capitole din epistola I  Corinteni, in special capitolele I si II, o analiza ce se vrea mai mult o invitatie insistenta la lectura atenta a acestui text biblic. De fapt, intrebarile nu sunt puse totdeauna pentru a li se da un raspuns, sau, mai corect, nu punem intrebari numai atunci cand avem raspunsul lor, ci pur si simplu sunt puse pentru ca ele se nasc, exista, si existand suntem provocati la cercetare pentru a le raspunde. Dupa cum vom vedea, plecand de la o situatie de fapt, concreta, Sfantul Apostol Pavel se refera in mod expres la continutul propovaduirii sale, la raportul dintre intelepciunea omeneasca si intelepciunea dumnezeiasca si la posibilitatea distinctiei intre Evanghelie si cuvantul omenesc, la posibilitatea receptarii si intelegerii Evangheliei, subliniind ca, in toate aceste cazuri, fundamentala este lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

 

Sfantul Pavel este anuntat ca in tanara comunitate crestina  din Corint s-au  ivit dezbinari, s-au format partide, mai mult sau mai putin antagoniste (1, 12-13). Ba mai mult, crestinii de aici s-au vazut nevoiti sa se declare de partea unei partide sau a alteia, "fiecare dintre ei zicand: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos". (1, 12). Situatia il surprinde pe Sf. Pavel si-l determina la o atitudine categorica, dovedind corintenilor in cele ce urmeaza ca motivele care i-au condus la aceste dezbinari sunt cu totul contrare Evangheliei si ca deja, prin aceste atitudini ale lor, ei deviaza, ratacesc de la calea adevarata, de la duhul Evangheliei primite de la Apostol.

 

Cum se ajunsese la aceasta situatie? Dupa cum aflam din epistola, nici unul dintre cei ale caror nume au fost pomenite si in jurul carora se formasera partide nu era implicat si nici nu provocase aceasta stare de lucruri. Nici chiar Apollo, cu toate ca partida ce ii purta numele sta in centrul atentiei Sfantul Pavel. Apostolul vorbeste in termeni cordiali despre acesta (16, 12). Cauza tinea de crestinii din Corint. In randurile lor se manifestau oarecare tendinte de emancipare in directia unui elitism intelectual, unii dintre ei cedand tentatiei de a se plasa pe o pozitie de superioritate fata de semenii lor. Se naste, am putea spune, un fel de competitie in sanul comunitatii crestine din Corint, competitie ce are ca motivatie superioritatea unui apostol fata de ceilalti, drept criteriu de departajare servind intelepciunea sau mestesugul oratoric al acestora. In felul acesta, de fapt, corintenii isi alimentau si isi satisfaceau propriile porniri si sentimente de elitism, pentru ca a te plasa de partea cuiva pentru motivul ca acesta este superior celorlalti nu inseamna altceva decat ca doresti la randul tau sa fii sau sa te arati superior celorlalti. Dupa parerea celor mai multi comentatori, punctul de plecare sau piatra de scandal ar fi fost, fara voia lui bineinteles, Apollo, cel prezentat de Sf. Luca in cartea Faptele Apostolilor ca "...alexandrin de neam, barbat iscusit la cuvant, puternic fiind in Scripturi" (18, 24). Or, Sfantul Pavel vizeaza in primele capitole ale epistolei I Corinteni tocmai aceasta "iscusinta la cuvant", fara sa-l numeasca pe Apollo, subliniind ca ea nu are nimic comun cu Evanghelia si nici cu succesul propovaduirii acesteia.

 

Aceasta competitie a corintenilor nu ramane, cum era firesc, odata partidele formate, la problema superioritatii "alesului lor", ei trecand la a-si disputa opiniile si in alte probleme ce preocupau Biserica lor, fiecare dintre ele revendicandu-si pentru sine solutia sau raspunsul adevarat. Cum este bine stiut, in aceasta epistola, Sf. Apostol Pavel trateaza o serie de probleme ca raspuns la unele intrebari puse de corinteni. Nedumeririle lor proveneau mai ales din faptul ca, dezbinati fiind, ei isi gaseau foarte greu calea spre o intelegere unitara a problemelor.

 

Cum era insa de asteptat, Sf. Apostol Pavel se ocupa mai   intai   de   cauza   acestor   dezbinari,   problema "intelepciunii" pe care o citau unii dintre corinteni ca motiv de superioritate a lor si a "Apostolului lor" fata de ceilalti. Apostolul se ia ca exemplu pe sine. Cat despre sine, deci, pentru cei care se declara a fi de partea lui, pe motiv ca au fost botezati de el sau in numele superioritatii intelepciunii sale fata de ceilalti apostoli, sa afle respectivii mai intai ca el nu a botezat in Corint decat foarte putini, iar in al doilea rand ca intentia   lui   n-a   fost   sa   faca   demonstratie    de intelepciune, pentru ca aceasta nu este compatibila cu misiunea lui de propovaduitor al Evangheliei. "Caci Hristos m-a trimis sa binevestesc, dar nu cu intelepciunea cuvantului,   ca sa nu ramana zadarnica crucea  lui Hristos" (1, 17). "Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte de induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu" (2, 4-5).

 

Prin urmare, Apostolii nu s-au prezentat la Corint pentru a propovadui corintenilor o filozofie anume, rod al elaborarii intelepciunii lor personale. S-au ferit in acelasi   timp   sa   faca   orice   exces   de   retorica   si argumentare logica, tocmai pentru a nu convinge prin intelepciunea si argumentele lor. Ei s-au infatisat ca martori, au dat marturie despre crucea lui Hristos si despre invierea Acestuia. Sfantul Pavel este categoric: "Caci am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit". (2, 2). Apostolii n-au dat din al lor, n-au expus intelepciune proprie, ci au facut cunoscuta Evanghelia, "Cuvantul Crucii".

 

In al doilea rand, daca au ajuns la aceste dezbinari si certuri,  inseamna ca  n-au  inteles  nimic  din duhul adevaratei Evanghelii, care nu se propune ca o filozofie intre alte filozofii, ca o suma de propozitii teoretice inchegate intr-un sistem teoretic. Intre alte sisteme teoretice si care prin urmare poate, intra in competitie cu celelalte produse ale intelepciunii umane, dand dreptul adeptilor sai sa se creada superiori. Daca dintre corintenii   crestini   se   lauda   cineva   cu   Evanghelia evaluand-o     in     termenii     intelepciunii     umane, masurand-o cu masura gandului omenesc, cu masura inaltimii cugetarii umane a timpului respectiv, sa afle acesti corinteni ca sunt pe o cale cu totul si cu totul gresita. Si daca  totusi insista cineva sa judece,  sa estimeze Evanghelia Crucii in termenii intelepciunii omenesti, reprezentata in epoca aceea in special de spiritualitatea iudaica si de filozofia elinilor, atunci respectivul va fi obligat sa recunoasca fara indoiala ca ea este o "nebunie", o absurditate. "Fiindca iudeii cer semne,    iar    elinii    cauta    intelepciune.    Insa    noi propovaduim pe  Hristos  cel  rastignit: pentru   iudei, sminteala;pentru elini nebunie..." (1, 22-23). Evanghelia lui Hristos, cuvantul Crucii propovaduit de Apostoli, era pentru inteleptii acestui veac, pentru cei puternici si pentru cei de neam bun o nebunie. Ea nu se inscria in nici un fel pe linia intelepciunii omenesti; nici ca o proiectie, nici ca o Completare sau o plinire a ei, ci se dovedea a  fi  un  usturator vot de blam la adresa acesteia, aratand-o cu totul neputincioasa si orientata total gresit. intelepciunea acestui veac, intelepciuneaomeneasca, nu numai ca n-a putut sa conduca lumea la cunoasterea lui Dumnezeu (1, 21), ci a dus-o la o tragica si grozava ratacire, ilustrata de acelasi Apostol Pavel in Epistola sa catre Romani, unde citim: "Zicand ca sunt intelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor(...) Ca unii care au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii in locul Facatorului..." (1, 22, 23, 25). Asa au ajuns, pe temeiul acestei intelepciuni, sa caute mantuirea, izbavirea de rau si de neputinta in propriile puteri, in ei insisi, in intelepciunea, in puterea si in orice alta calitate umana, tinzand pe urma stramosului lor Adam sa devina ei dumnezei, inchizandu-se in limitele lumii materiale ca in singura realitate considerata de ei suficieiua siesi.

 

Nu rezistam tentatiei, cu riscul de a ne extinde putin, sa citam un scurt comentariu la capitolele care ne intereseaza din I Corinteni, apartinand Sfantului Ioan Gura de Aur, exeget al Scripturii inca neintrecut, pe care il recomandam cu insistenta. Cine face acest efort va fi insutit rasplatit si va fi uimit de cele ce va citi! "Asa s-a intamplat de la inceputul creatiei; - comenteaza Sf. Ioan - Dumnezeu a spus lui Adam: Aceasta sa faci si aceasta sa nu faci. Acesta, deoarece a crezut ca va gasi ceva mai mult decat avea, n-a ascultat si a pierdut si ceea ce avea. A zis urmasilor acestuia: Nu ramaneti in zidire (in limitele creatiei), ci prin intermediul acesteia vedeti pe Creator. Acestia, ca si cand ar fi gasit ei ceva mai intelept decat poruncile lui Dumnezeu, au deschis labirinturi infinite, ajungand astfel la conflicte cu ei insisi si intre ei, si neafland nici pe Dumnezeu si nici ceva clar despre creatie (lume, zidire), neputand sa-si formeze o parere justa si adevarata despre aceasta. De aceea, Dumnezeu, din nou cu insistenta, condamnand mandria celor dintai, S-a folosit de cei simpli si a aratat ca toti au nevoie de intelepciunea lui Dumnezeu..."

 

Crucea, moartea pe cruce, era tot ce se putea mai josnic si mai umilitor. A fost aleasa de Dumnezeu ca prin ea sa se lucreze izbavirea neamului omenesc de sub imperiul raului si al mortii si astfel sa rusineze si sa smereasca cumplit pe toti inteleptii veacului. Prin Cruce, Dumnezeu "a pierdut intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati a nimicit-o". Si continua Sf. Pavel, pe un ton dramatic: "Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este cercetatorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea lumii acesteia?" (1, 19-20).

 

Exponentii de seama ai lumii antice pe care ii aminteste Sf. Pavel aici, iudeii si elinii, au esuat in incercarea lor de a intelege lumea si de a intrevedea, de a intui si descoperi solutia salvarii, a mantuirii omului. Cei dintai asteptau izbavirea de la un profet puternic, atoatebiruitor, ceilalti cautau salvarea in sisteme de intelepciune, in structuri teoretice ce vizau imbunatatirea conditiei omului si a comunitatii umane. Si pe unii si pe altii Dumnezeu i-a rusinat si smerit, realizand mantuirea intr-o maniera cu totul contrara asteptarilor lor. Cei care aveau sa raspunda mai intai chemarii la izbavire prin Crucea si Evanghelia lui Hristos aveau sa fie nu carturarii si fariseii, nu inteleptii acestui veac, nu cei puternici si nici cei de neam bun, ci cei mai putin intelepti, cei slabi si cei neluati in seama. "Dumnezeu Si-a ales pe cele neintelepte ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari; Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt" (1, 27-28). Dupa ce le arata ca mantuirea nu poate veni de la cei ce se sprijina pe fortele lor proprii, ca mantuirea nu vine nici de la cei intelepti, nici de la cei puternici, nici de la cei influenti, si unii si altii robi propriilor limite, si, mai mult, ca mantuirea nu vine printr-un act de putere, de afirmare a omului trupesc, fizic, ci printr-un act de ultima umilinta a acestuia, Sfantul Apostol Pavel continua, aratandu-le ca intelepciunea lor constituie o mare piedica in calea receptarii mesajului mantuitor al Evangheliei. A existat un timp cand intelepciunea acestui veac putea fi de folos, dar nu s-a intamplat asa. "Atunci - scrie Sf. Ioan Gura de Aur -cand erau indrumati prin cele create (prin creatie) era posibil sa puna in lucrare si ratiunea, sa foloseasca si intelepciunea acestei lumi; acum insa, daca nu devine cineva nebun, adica sa paraseasca complet orice intelepciune si sa. se incredinteze pe sine credintei, nu este posibil sa se mantuiasca".

 

Pentru ultima data si definitiv, Dumnezeu cheama pe oameni la smerenie si le lasa ca singura posibilitate de mantuire smerenia, oferindu-le cale de mantuire prin lepadarea de sine. Si aceasta pentru ca "...pacatul a venit din aceea ca au cautat sa fie mai intelepti decat legile lui Dumnezeu si n-au vrut sa primeasca legile pe care Acesta le-a randuit."

 

Aceasta iconomie dumnezeiasca a mantuirii pe o cale cu totul exterioara omului, la care el, omul, cu puterile si intelepciunea lui, sa nu aiba nici cea mai mica contributie, viza aducerea lui la starea de smerenie. "Ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu". (1, 29). "Toate le face Dumnezeu, prin urmare, cu scopul de a limita si nimici vanitatea si mandria si de a zadarnici lauda, si voi - conchide Sfantul Ioan Gura de Aur, citind gandul Apostolului -ramaneti cu incapatanare in acestea? Toate le face ca sa nu consideram nimic ca lucrare a noastra, ci toate sa le atribuim lui Dumnezeu, si voi va legati de cutare sau de cutare?"

 

Daca crestinii din Corint doresc sa se inscrie in randul inteleptilor acestui veac, facand din Evanghelie, din credinta lor, produsul intelepciunii unui apostol sau a altuia, superior oricum celorlalti, la care ei au aderat convinsi de puterea intelepciunii acestuia si din dorinta de a fi ei insisi mai intelepti decat altii, atunci sa afle ca facand acest lucru intorc spatele adevaratei Evanghelii. Daca doresc totusi sa cunoasca daca sunt cu adevarat intelepti in Evanghelia lui Hristos, daca sunt in duhul Evangheliei, atunci va trebui ca fata de intelepciunea omeneasca sa apara ca nebuni. "Nimeni sa nu se amageasca. Daca i se pare cuiva intre voi ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept" (3, 18). Crestinii din Corint trebuie sa inteleaga, o data pentru totdeauna, ca intelepciunea veacului acestuia a fost condamnata definitiv prin descoperirea iconomiei dumnezeiesti de mantuire a oamenilor, dovedindu-i-se ratacirea si zadarnicia. "Citind textul acesta si cele ce urmeaza - (este vorba de textul biblic ce ne intereseaza aici pe noi) - scrie un exeget contemporan, avem impresia ca Dumnezeu vrea sa-si incheie socotelile, pentru prea mult timp amanate, fie cu carturarii si cu inteleptii iude(...), fie cu filozofii pagani(...), cu aceste doua elite ale lumii vechi care se mandreau cu intelepciunea lor. Dumnezeu face ceva ce nimeni dintre ei nu si-ar fi putut inchipui, ca si cand ar fi vrut sa-i prinda in cursa. Din aceste motive procedeaza de o maniera care apare ca o nebunie, ca o absurditate. Ei cautau, zice-se, sa ajunga la Dumnezeu, sfarsind insa intotdeauna prin a ajunge la ei insisi, facand pe Dumnezeu imagine a exigentelor si a dorintelor.

 

Cat despre meritul cuiva in reusita propovaduirii Evangheliei nu poate fi vorba, pentru ca, in ciuda eforturilor apostolilor misionari, Evanghelia n-ar fi rodit credinta in sufletele oamenilor daca n-ar fi fost insotita de lucrarea Duhului. "Eu am sadit - scrie Sf. Apostol Pavel - Apollo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Astfel nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca" (3, 6-7). Prin urmare, corintenii n-au nici un motiv sa se laude si sa se mandreasca cu apostolii lor. Daca e sa aduca laude, atunci singura lauda se cuvine lui Dumnezeu insusi: "Cel ce se lauda in Domnul sa se laude" (1, 31). Apostolii dau marturie despre Crucea Domnului, care este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (1, 24). Cea mai puternica dovada a acestei puteri a cuvantului crucii, a Evangheliei lui Hristos este faptul insusi al raspandirii ei intr-un timp foarte scurt in lumea cunoscuta de atunci, in ciuda dificultatilor pe care le-a intampinat. Dumnezeu a randuit si aici ca lucrurile sa se petreaca de asa maniera incat sa fie evidenta lucrarea Duhului in raspandirea Evangheliei. Evanghelia lui Hristos avea sa fie vestita, propovaduita nu de invatati, de manuitori destoinici ai cuvantului, ci de oameni simpli cum au fost Apostolii. Pavel insusi tine sa aminteasca faptul ca a binevestit "nu cu intelepciunea omeneasca, nu cu cuvinte de induplecare ale intelepciunii omenesti, pentru ca sa nu ramana zadarnica crucea lui Hristos si pentru ca credinta sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu" (1, 17; 2, 4-5). Apoi Evanghelia nu a fost o invatatura, o filozofie care sa cucereasca prin frumusetea ei si sa convinga prin puterea argumentelor ei, ci dimpotriva, a constituit "scandal" si "nebunie" pentru inteleptii lumii de atunci. Cu toate acestea ea cucerea sufletele oamenilor cu repeziciunea fulgerului, aratand ca este putere si lucrare a Duhului lui Dumnezeu.

 

"Cand zicem iudeilor sa creada - comenteaza Teofilact - ei ne cer indata sa facem semne si minuni spre adeverirea celor ce se propovaduiesc. Noi insa, Apostolii, le propovaduim pe Hristos cel rastignit, lucru ce nu numai ca nu este dovada de semne si minuni si de putere, ci, dupa ceea ce se vede, este dovada de neputinta si de slabiciune, caci pentru necredinciosii cecugeta cele lumesti a muri cineva cu moartea pe cruce este semn de neputinta. Dar, in ciuda acestei neputinte, lucru contrar a ceea ce cer iudeii, ei se indupleca si cred. Aceasta dovedeste ca este mare puterea lui Dumnezeu. Si iarasi, daca zicem elinilor sa creada, indata cer de la noi intelepciune de cuvinte si de buna oratorie, dar noi si elinilor le propovaduim pe Cel rastignit. Si cu toate ca lor li se pare nebunie a propovadui noi ca Dumnezeu S-a rastignit, se lasa induplecati de aceasta propovaduire si cred. Acestea nu sunt oare dovezi de mare si dumnezeiasca putere, a se indupleca iudeii si elinii nu de altceva, ci de cele ce le sunt potrivnice la lucrurile ce au ei?"

 

Sfantul Ioan Gura de Aur ne-a lasat pagini memorabile - in special Omilia a IV-a la I Corinteni - in care arata cum Evanghelia lui Hristos s-a vestit si a nascut credinta in sufletele oamenilor cu puterea Duhului, cu puterea lui Dumnezeu, si nu prin intelepciunea sau puterea oamenilor. Orice fragment am cita din aceasta inflacarata omilie am nedreptati frumusetea si bogatia ei, pe care numai citind-o in intregime o poti afla. "Ceea ce n-au reusit filozofii antichitatii cu filozofia lor au reusit oamenii simpli, neinvatati, cu Evanghelia, nu prin puterea lor, ci prin puterea lui Dumnezeu. Cat s-au straduit Platon si ucenicii sai sa ne vorbeasca si sa ne convinga despre nemurirea sufletului si n-au reusit sa spuna nimic clar sau sa convinga pe careva... Crucea, insa, a convins prin oameni simpli, a castigat lumea... Ceea ce au reusit cu harul lui Dumnezeu vamesii si pescarii, filozofii si ritorii, stapanitorii acestei lumi, desi au facut tot ce ie-a stat in putinta, n-au putut nici macar sa-si inchipuie(...)? Cum s-a facut de au trecut la astfel de fapte mari cei doisprezece Apostoli, oameni simpli care traiau pe marginea lacurilor, a raurilor si in pustiu si care poate ca nu intrasera niciodata intr-o cetate, in agora? Cum de le-a venit sa infrunte o lume intreaga(...)? Si cum le-a venit sa propovaduiasca astfel de idei cu totul si cu totul noi(...)? Cum intr-un timp atat de scurt au strabatut lumea, fara sa tina seama de pericole, nici de moarte, nici de dificultatea lucrului in sine, nici de faptul ca erau putini, fara sa tina seama de multimea celor care li se impotriveau, nici de puterea lor, nici de intelepciunea potrivnicilor Ior(...)? Cum ar fi facut toate acestea daca n-ar fi avut de partea lor pe Dumnezeu? "

 

Intarind replica pe care o da Apostolul Pavel corintenilor pentru nesabuinta de a-si revendica pe unul sau pe altul dintre apostoli in virtutea intelepciunii si superioritatii acestuia, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune cum ca, dimpotriva, noi trebuie sa facem apologia simplitatii, nu a intelepciunii Apostolilor: "Am auzit odata un crestin - relateaza Sfantul Ioan - care discuta cu un pagan si in disputa lor fiecare dintre ei isi facea zadarnice argumentele proprii, deoarece ceea ce trebuia sa spuna crestinul spunea paganul, iar ceea ce era firesc sa spuna paganul spunea crestinul.. Discutia era despre Platon si Pavel. Paganul incerca sa demonstreze ca Pavel a fost neinvatat si simplu, iar crestinul, din naivifate, incerca sa-l prezinte pe Pavel mai invatat decat Platon. Daca Pavel a fost mai invatat decat Platon, firesc ar fi ca unii sa sustina ca a reusit nu cu puterea harului, ci cu intelepciunea si cu oratoria sa, incat cele spuse de pagan erau argumente in favoarea crestinului, iar cele spuse de crestin erau in favoarea paganului. Caci, daca Pavel a fost neinvatat si totusi s-a dovedit mai puternic decat Platon(...), in felul acesta este evident ca propovaduirea nu s-a facut cu intelepciune omeneasca, ci cu harul lui Dumnezeu. De aceea indeamna Sfantul Ioan - atunci cand discutam cu paganii sa-i numim pe Apostoli neinvatati, caci aceasta este o lauda. Si cand ei spun ca Apostolii au fost oameni simpli, sa mai adaugam si noi ca au fost neinvatati si fara stiinta de carte si saraci, neiscusiti si neintelepti. Toate acestea nu sunt blasfemii pentru Apostoli, ci slava. Acesti oameni simpli si neinvatati au biruit lumea... Asa s-a aratat ca puterea Crucii este mare si ca toate acestea nu sau facut cu putere omeneasca!"

 

Revenind la caracterul cu totul nou al Evangheliei fata de intelepciunea omeneasca, Sfantul Apostol Pavel vorbeste in continuare de Evanghelie ca revelatie, ca descoperire. El spune ca a binevestit corintenilor "taina lui Dumnezeu", "nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci intelepciunea cea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci, spre slava noastra, pe care nici unul dintre stapanitorii acestui veac n-a cunoscut:o" (2, 6-8). Aceasta taina n-ar fi fost accesibila niciunuia, nici chiar Apostolilor, nici lui Pavel, prin urmare, daca acestia nu s-ar fi bucurat de lucrarea deosebita a harului, a Duhului lui Dumnezeu. "Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau" (2, 10). "Nu prin intelepciunea acestei lumi -completeaza Sf. Ioan Gura de Aur - deoarece aceasta, ca o slujnica nevrednica, n-a fost lasata sa intre si sa participe la tainele lui Dumnezeu".

 

Si pentru a cunoaste cele descoperite de Dumnezeu, Apostolul a "primit Duhul cel de la Dumnezeu" (2, 12). Ba chiar mai mult decat atat: aceste adevaruri descoperite nu sunt graite sau vestite in "cuvinte invatate din intelepciunea omeneasca, ci in cuvinte invatate de la Duhul Sfant" (2, 13). Prin urmare, lucrarea Apostolului este impreuna lucrare la lucrarea Duhului Sfant (3, 9). Cel ce propovaduieste Evanghelia lui Hristos trebuie sa fi primit Duhul Sfant care sa-l lumineze in "cunoasterea celor daruite noua de Dumnezeu". Nu este insa suficienta lucrarea Duhului numai asupra celui ce propovaduieste. Aceeasi lucrare a Duhului este necesara pentru a deschide inima si cugetul celui ce asculta propovaduirea, pentru a se naste in el credinta. Si aceasta pentru ca "omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste" (2, 14). Recurgem inca o data la comentariul Sfantului Ioan Gura de Aur: "intr-un fel inteleg eu lucrurile acestea si intr-alt fel cel necredincios. Cand aud ca Hristos S-a rastignit, eu ma minunez de iubirea Sa de oameni, iar acela aude si o considera slabiciune. Cand aud ca S-a facut rob, ma minunez din nou de grija lui pentru noi. Aude celalalt si o considera necinstire. Cand aud ca a murit, ma minunez de puterea Lui, ca desi a murit, nu a fost stapanit de moarte, ci a desfiintat moartea. Cand aude acela de moarte, il suspecteaza de neputinta. Cand aude el de inviere, sustine ca este vorba de un mit, eu insa am acceptat dovezile din realitate si ma inchin iconomiei dumnezeiesti. Cand aude acela de baie (botez) socoteste numai apa, eu insa vad nu numai ceea ce se vede, ci si curatirea sufletului prin Duhul. Acela crede ca trupul meu a fost imbaiat, eu cred insa ca si sufletul a devenit curat si s-a sfintit si ma gandesc la nemurire, la inviere, la sfintenie la dreptate, la izbavire, la infiere, la mostenire, la imparatia cerurilor, la daruirea Duhului, deoarece nu judec si nu vad numai cu ochii materiali, ci si cu ochii mintii".

 

Omul firesc este omul cazut din comuniunea cu Dumnezeu si inchis in limitele lumii firesti, ale lumii fizice, vazand si judecand totul numai din perspectiva acestei lumi, pe care o considera singura existenta si suficienta siesi. Absolutizand lumea in care traieste, el isi absolutizeaza si puterile sale, traind nostalgia amplificarii lor pana la masura atotputerniciei. "Omul firesc (trupesc) este acela care se increde in toate in cugetele sufletului sau si care crede ca nu are nevoie de ajutor de sus, lucru nebunesc. Bineinteles ca Dumnezeu i-a dat omului intelepciune ca sa invete si sa primeasca cele ce provin de la El, nu insa pentru a se socoti pe sine suficient siesi. Ochii sunt intr-adevar frumosi si folositori, dar atunci cand incearca sa vada in intuneric nu le foloseste. la nimic nici frumusetea si nici posibilitatile lor, ci dimpotriva, le dauneaza. Asa si sufletul, daca vrea sa vada fara Duhul, puterea lui de intelegere nu numai ca nu-l va putea ajuta, ci ii va deveni piedica".

 

Marea ispita a omului cazut, care nu a mai simtit prezenta Iui Dumnezeu, a fost aceea de a se sprijini si realiza numai prin forje proprii, prin inteligenta si puterea sa, ispita suficientei de sine. Aceasta il inchide pe om in sine, il inchide fata de Dumnezeu si fata de semenii sai, atrofiind dimensiunea specific umana a comunicabilitatii, a omului ca fiinta sociala. Cu cat tentatia intelepciunii si a puterii este mai mare, cu atat omul este mai opac la prezenta lui Dumnezeu si la lucrarea Duhului lui Dumnezeu in lume. O data cu afirmarea unor calitati se dezvolta in egala masura tentatia superioritatii si in acelasi timp a dominarii care inchid drumul in primul rand spre aproapele, spre semenul tau, spre adevarata comunicare cu el, si in al doilea   rand   spre   Dumnezeu,   a   carui   prezenta, stanjenitoare in aceste conditii, devine din ce in ce mai nedorita.  Paradoxal,  calea adevaratei impliniri este aceea a renuntarii la sine, a lepadarii de sine, a uitarii de sine, a iesirii spre in afara, spre semenii tai si spre Dumnezeu, in functie de care ne realizam ca persoana iubitoare,  singura  realitate  capabila  sa  depaseasca limitele conditiei umane, neputintele si stricaciunea. Iar pe aceasta cale ne aduce smerenia, constiinta limitelor si a neputintelor noastre, care nu ne da dreptul sa ne semetim in fata nimanui, nici fata de oameni si nici fata de Dumnezeu. Cea mai importanta lectie de smerenie a primit-o  omul  prin "Crucea lui Hristos",  care  a constituit centrul propovaduirii Apostolilor si trebuie sa constituie centrul predicii din toate timpurile si care nu mai da dreptul nimanui sa se semeteasca.

 

Si daca trebuie totusi sa tragem niste concluzii, personal ma voi opri la una numai, lasand cititorului libertatea sa traga concluziile lui pe marginea nu numai a acestor randuri, ci in urma meditarii asupra primelor capitole din Epistola I Corinteni si, daca cumva ii sta la indemana, dupa citirea minunatelor omilii ale Sfantului Ioan Gura de Aur. Prilej sa declaram ca intentia noastra aici n-a fost atat sa dam raspuns si solutii la probleme cat sa provocam, sa problematizam, sa invitam la cercetarea Sfintei Scripturi, propunand un anume fel de a citi, de a aborda Scriptura si de a cauta in ea raspunsuri la intrebarile ce ne framanta.

 

Deci, in urma celor de mai sus, sa retinem ca lucrul cel mai important in perspectiva intrebarilor pe care le puneam la inceput, invitatia la smerenie, la recunoasterea limitelor si a neputintei de a face ceva fara ajutorul lui Dumnezeu, fara luminarea Duhului Sfant. Si teologul si predicatorul sunt chemati la aceasta stare de smerenie, de lipsa de semetire, singura in stare sa nu le intunece si sa nu le vicieze adevarata vedere a lucrurilor si, ceea ce este cel mai important, singura care ii poate deschide lucrarii Duhului, activarii, "innoirii" Duhului primit prin botez si prin taina hirotoniei. Triumfologia, semetia, increderea prea mare in intelepciunea si in puterile proprii, increderea in puterea noastra de convingere, in frumusetea stilului nostru retoric, departe de a face din noi autentici propovaduitori ai Evangheliei Crucii lui Hristos, departe de a inlesni transmiterea mesajului Evangheliei, la lepadarii de sine, al jertfelniciei, departe de a face din noi "impreuna lucratori cu Dumnezeu", "iconomi ai tainelor lui Dumnezeu", departe de a lasa sa transpara in noi si in lucrarea noastra prezenta lui Dumnezeu si lucrarea Duhului, ne face slujitori ai suficientei de sine, ai intelepciunii acestui veac, ratacind noi insine prin "labirinturile ei" si ducand dupa noi si pe cei fata de care purtam raspunderea spirituala.

 

Ce-i de facut? Stradaniile noastre trebuie sa urmareasca in primul rand imbogatirea in Duhul, si, dupa aceea, imbunatatirea mijloacelor formale predicatoriale. Predicatorul si teologul, ca si crestinul, in ultima instanta, trebuie sa dea marturie de puterea si intelepciunea lui Dumnezeu, de puterea si lucrarea Duhului. Dar ca sa dea marturie, trebuie sa faca ei insisi experienta acestei lucrari si a prezentei lui Dumnezeu, iar activitatile lor sa fie dovezi ale lucrarii Duhului. Aceasta imbogatire si inviorare a Duhului se realizeaza in viata sacramentala a Bisericii si prin nevointe duhovnicesti, prin asceza crestina promovata dejiteratura si de traditia filocalica.

 

In final, o ultima provocare a Sf.Ioan Gura de Aur: "Acolo unde exista intelepciunea lui Dumnezeu nu mai este nevoie de intelepciunea omeneasca. Ca sa se spuna ca Cel ce a zidit lumea aceasta, atat de mare, este firesc sa fie Dumnezeu, avand o putere tainica de nespus, era dovada lucrarii ratiunii care avea nevoie de intelepciunea omeneasca(...) Acum insa nu mai este nevoie de ratiune, ci numai de credinta, deoarece ca sa creada cineva in Cel rastignit si ingropat si sa fie sigur ca Acesta a si inviat si Se afla in ceruri nu este nevoie nici de intelepciunea omeneasca, nici de ratiune, ci de credinta. Sf Apostolii n-au venit la Hristos prin intelepciune, ci prin credinta, si au devenit mai intelepti decat toti inteleptii lumii..."

 

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman


Erminia duhului, Editura Bizantina

 

Cumpara cartea "Erminia Duhului"

28 August 2015

Vizualizari: 4678

Voteaza:

Evanghelie si propovaduire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE