Luna mai (florar, cum se zicea in popor) ne ofera sansa de a descoperi, in exegeza pe marginea textelor Evangheliilor din duminici, alte aspecte care vizeaza spovedania si impartasania. Sunt lucruri asupra carora crestinul de azi are datoria de a reflecta, mai ales in acest an omagial euharistic.

***

Prima duminica a acestei ultime luni de primavara a fost dedicata femeilor mironosite (Marcu 15, 43-47, 16, 1-8).

Cu toate acestea, pericopa evanghelica incepe prin a ne relata cum un barbat cucernic, "Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care astepta si el imparatia lui Dumnezeu", a cerut trupul lui Iisus de la Pilat. Putem sesiza aici imaginea credinciosului care, sfatuit de constiinta sa, aprins de dorul dupa Imparatie, avand binecuvantarea celui ce are porunca de a pazi si oferi, cu buna randuiala, impartasania, se apropie si se cumineca. Iar Trupul si Sangele Domnului sunt primite de noi in trupurile noastre slabanogite si aflate sub puterea mortii (simbolizate de mormantul in care a fost pus Domnul). Aceasta impartasire a noastra nu este un capat de drum sau un scop in sine. Cu toate puterile noastre sufletesti (preinchipuite de femeile mironosite), ne tot apropiem de Domnul care este prezent in noi. Dar nu ne putem apropia oricum, ci aducand miresmele cumparate - adica virtutile pe care le-am lucrat cheltuind viata noastra ca sa dobandim Viata cea adevarata. Suntem, atunci, cuprinsi de spaima, pentru ca, privind la slabiciunea fiintei noastre, nu stim cum vom putea scapa de patimile grele care ne impovareaza sufletul. Dar daca indraznim a ne apropia si a lucra poruncile, cuminecati fiind, vom avea bucuria de a constata ca piatra cea mare de la usa mormantului nostru este rasturnata de o putere suprafireasca: Insusi Dumnezeu lucreaza in noi si inviaza sufletul nostru, eliberandu-l din robia pacatului.

Deloc intamplator, la finalul pericopei, ingerul le indeamna pe femei sa spuna "ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea". Asta arata ca, desi am gresit mult si ne-am lepadat de Domnul (precum Petru) prin faptele si gandurile noastre, totusi Dumnezeu voieste a se intalni cu noi in acea slabiciune a noastra, numita la modul concret. Este ceea ce suntem indemnati sa facem atunci cand ne manifestam pocainta, inclusiv prin marturisirea cea de la scaunul de spovedanie. Sa ne aratam, adica, nu doar la modul general pacatele ("sunt mandru, sunt lacom etc."), ci si sa punem foarte precis degetul pe rana noastra, sa constientizam cum anume ne lepadam noi de El, ca sa-I dam voie, astfel, sa tamaduiasca acele rani ale noastre. Galileea neamurilor si nu doar Ierusalimul cel sfant este numit ca loc unde avem nevoie sa-L vedem, intarind astfel ideea ca Mantuitorul doreste sa vina nu doar in cele curate ale noastre, ci si - mai ales! - acolo unde necuratia si pacatul ne stapanesc. Este manifesta aici iubirea Lui care ne vrea pe deplin vindecati, pe deplin indumnezeiti, in toate ale noastre, fara rest.

***

Efectul marturisirii pacatelor il reprezinta slobozirea noastra de sub influenta duhurilor care ne "tin" ca paralizati. Este ceea ce putem deslusi din Duminica slabanogului (Ioan 5, 1-15), cand Mantuitorul vindeca pe paraliticul ce suferea de 38 de ani de aceasta boala. Dar, o marturisire, o data facuta, nu echivaleaza cu o victorie finala, cu dobandirea unui soi de "imunitate" la ispite. Domnul il avertizeaza pe acel slabanog de la Vitezda: "De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau". Acest "ceva mai rau" nu inseamna ca Dumnezeu te pedepseste aspru daca vei cadea din nou. Cand ne curatim de pacate si primim Viata care se da din sfantul potir, noi suntem, desi oarecum partial, restaurati si mai si primim putere (energie) dumnezeiasca. Daca, ulterior, alegem iarasi pacatul, aceasta putere care este in noi si aceasta libertate a noastra (re)dobandita se vor canaliza catre faptuirea celor rele. Adica, fata de momentul anterior curatirii si cuminecarii, avem si mai multa energie (ca sa folosim o imagine pe ințelesul omului de azi) pe care am depune-o, iata, in scopul savarsirii de rele. Cei ce-si mutileaza trupul se pot rani cu atat mai tare cu cat fac asta cu mai multa forta. Asa e si in cele duhovnicesti. De aceea se si spune ca, cu cat se inalta cineva mai sus, spre cele ceresti, cu atat - sa nu fie! - daca se va intoarce iar spre cele pamantesti, caderea lui va fi mai mare. Asadar, mare grija ce facem cu darurile si puterea dobandite de la Dumnezeu prin sfintele taine, caci libertatea noastra este intacta si posibilitatea de a cadea persista chiar si pentru omul aflat pe culmile sfinteniei!

***

In Duminica samarinencei (Ioan 4, 5-42), Il vedem pe Domnul - mai deplin poate decat in alte locuri scripturistice - ca fiind Duhovnicul desavarsit. Dialogul de la fantana lui Iacov este chip al dialogului fiecaruia dintre noi cu duhovnicul nostru. Sunt multe aspecte esentiale aici, dar voi semnala acum doar unul. Atunci cand Domnul o trimite pe samarineanca sa aduca pe barbatul sau, aceasta, desi traia cu cineva in concubinaj, ii raspunde categoric: "N-am barbat". Procedeaza, adica, exact cum procedam si noi adesea: negam ca avem o problema! Iar Mantuitorul nu o contrazice, nu ii raspunde cu - spre exemplu: "De ce minti? Stiu bine ca traiesti cu un barbat". Ci, se foloseste tocmai de aceasta negare a ei pentru ca, rasturnand cu intelepciune situatia, sa o ajute sa-si constientizeze starea de cadere: "Bine ai zis ca nu ai barbat" (adica nu ai sot legiuit). Si ii explica apoi ca, dupa cei cinci barbati pe care i-a avut inainte, cel pe care-l are acum nu ii este barbat. Adica se foloseste de o incapatanare a ei de a recunoaste pacatul in care traia, prefacandu-o intr-o marturisire - chiar daca nu pe deplin constientizata - a ceea ce era gresit in viata ei. E cu totul diferita o astfel de maniera de a dialoga la scaunul de spovedanie fața de un ton categoric, chiar inchizitorial, al celui care ar soma pe ucenic sa-si vadeasca pacatele, care l-ar constrange printr-un adevarat rechizitoriu. Cata atentie, cata delicatete arata Domnul cu un suflet patimas!

Pe de alta parte, vedem cum El cere apa de la samarineanca desi ii poate oferi ei chiar "apa cea vie". Asa cere El de la noi viata noastra cea care merge spre stricaciune (cum se strica apa obisnuita, lasata un timp intr-un vas) spre a ne oferi - in acest inechitabil, dar mantuitor schimb - Viata Lui. Adica aducem trupul si sangele nostru inaintea sfantului potir si primim Trupul si Sangele Sau. Ca sa nu mai insetam in veac si sa devenim "izvor de apa curgatoare spre viata vesnica".

***

Intalnim situatii in care, spovedindu-se credinciosul cu acrivie de pacatele sale, considera ca nu are ce sa mai marturiseasca, mai ales daca trece un timp extrem de scurt pana la urmatoarea infatisare inaintea duhovnicului. Ni se pare ca nu mai avem pacate si chiar este posibil sa nu le mai avem, cel putin nu pe cele foarte mari. Putini sesizeaza ca, in fapt, nu este nimeni fara de pacat si ca gresim in orice clipa in care n-am fost cu Domnul, ci ne-am imprastiat spre cele lumesti. Dar, chiar si sa fie asa, sa nu mai fie pacate de marturisit, pocainta noastra nu a luat sfarsit atata vreme cat suntem in asta lume. Taina pocaintei noastre nu se epuizeaza in cutrematoare intalniri la scaunul de spovedanie, ci este una continua, in fiece clipa, pana ajungem a "vedea pe Dumnezeu asa cum este" (cf. I Ioan 3, 2). Dupa cum, chiar si la scaunul de spovedanie, nu ne reducem la a enumera pacatele cu o contabiliceasca precizie, ci cerem si cuvant de indrumare pentru viata noastra duhovniceasca.

Aflam, in Duminica orbului din nastere (Ioan 9, 1-38), ca acest om nu s-a nascut lipsit de vedere din pricina pacatelor, "ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu". Asta inseamna, asadar, ca despatimirea noastra (ruperea de pacate) nu este capat de linie in viata duhovniceasca, ci abia inceputul unei lucrari a noastre mai temeinice, dumnezeiesti chiar! Spovedanie nu se face doar spre curatire, ci se face si spre o continua luminare. Ochii fiintei noastre se limpezesc pe masura ce ne tot spalam in scaldatoarea Siloamului, adica in cristelnita botezului, mai intai, apoi sub cascada epitrahilului ce revarsa harul lui Dumnezeu peste noi in taina spovedaniei. Iar "tina din scuipat", cu care se unge orice orbire spirituala, ne arata ca materia painii si a vinului, consacrate euharistic, devin in ființa noastra, prin transfigurarea in Duhul Sfant, neobosita caraușie a Luminii. Noi nu-L stim de unde este si cum lucreaza - precum nici fariseii, odinioara -, dar minunea este ca, la un moment dat, primim darul vederii lui Dumnezeu.

pr.

Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

• Vindecarea orbului din nastere
  Publicat in : Predici de duminica
• Vindecarea orbului din Ierihon
  Publicat in : Duminica a 31-a dupa Rusalii
• Vindecarea orbului din Ierihon
  Publicat in : Predici de duminica
• Vindecarea orbului din nastere
  Publicat in : Duminica Orbului