Când tânărul bogat vine la Hristos, îi pune întrebarea esențială: „Învățătorule, ce să fac ca să dobândesc viața veșnică?” (Luca 18, 25). El deja se afla pe cale, dar totuși nu pune o întrebare de formă. Nici ca să ispitească. Probabil bănuia că nu e totul ok cu el, cu siguranță avea mare încredere în Hristos, pe care îl numește învățător. Această interogație merită să ne bântuie și nouă mintea, și în jurul ei ar trebui să ne organizăm și noi propria viață.

Căci, oricât de mult ne-ar plăcea, nu putem trăi la întâmplare. Odată ce constatăm că viața are un sfârșit, devine obligatoriu să ne întrebăm dacă are și un rost. Ce să facem ca să aibă un sens care nu se termină odată cu numărul zilelor noastre, cum să dăm valoare absolută contingentului în care ne mișcăm? Hristos îi dă dregătorului calea de urmat: să împlinească poruncile, ceea ce el, constată cu bucurie, deja făcea. Acestea sunt necesare, dar, din păcate, nu și suficiente. Pentru a atinge desăvârșirea îi cere să vândă tot ce are, să dea banii săracilor, apoi să vină să-i urmeze Lui. Or, dregătorul nu a putut face asta și a plecat întristat.

Cauza nu era atât bogăția bunurilor pe care le deținea, cum interpretăm adesea, cât alipirea de ele. Mai exact spus, neputința de a te desprinde de lume, de bunurile ei. Simțim că lumea e ceva tranzitoriu, că nu poate fi realitatea ultimă, și totuși nu putem să renunțăm la ea, nu ne putem dezice de statutul de pământeni. Dregătorul pleacă întristat de la Hristos, noi rămânem, formal, în Biserica Lui, dar dacă ni s-ar cere să renunțăm la toate ale noastre am fi și mai triști decât el, și am pleca, întristați, încotro am vedea cu ochii.

Acel om era moral. Desigur, și noi suntem. Dar în această parabolă avem cea mai pregnantă prezentare a faptului că moralitatea nu e de ajuns. Nu e suficient să fim corecți cu cei din jurul nostru, oameni ca și noi, să facem binele în limitele prescrise de lege, să ne plasăm pe orizontala pământului. Adeseori, chiar și asta ni se pare de ajuns, cu toate că ne mulțumim și cu mai puțin: „n-am dat în cap la nimeni”, „n-am furat”, „n-am omorât pe nimeni” sunt expresii pe care le folosim adesea ca să ne justificăm o pretinsă bună înțelegere cu propriul sine. Trebuie să ne orientăm și pe verticală, să avem ochii ațintiți către Cer. Chiar în binele pe care îl facem trebuie să-L avem în vedere pe Dumnezeu care s-a întrupat în toți săracii, bolnavii, înfometații, însetații și obidiții soartei.

Dacă parabola s-ar încheia aici ar trebui să fim nespus de triști, să ne consolăm cu bucuriile clipei, căci, în natura noastră grosieră, incapabilă să se desprindă de bunuri, n-avem nicio șansă de a fi cu Dumnezeu. Modelul nostru ar trebui să fie bogatul căruia i-a rodit țarina și care speră că momentul în care i se va cere sufletul va întârzia cât mai mult, să apuce să se bucure măcar de bunurile pământești dacă de cele cerești oricum nu are parte. Hristos însă nu ne lasă așa. După ce dregătorul bogat pleacă, discuția mai continuă între Hristos și apostoli. Aceștia, dându-și seama cât de grele sunt toate întreabă: Și atunci cine poate să se mântuiască? Iar Domnul le dă un răspuns care ne dă și nouă speranță: „Cele ce nu sunt cu putință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. (Luca 18, 27)

Acest verset implică o semnificație absolut paradoxală: ne păstrăm natura grosieră, certificată de neputința de a renunța la bunuri, dar nu ne pierdem nici speranța în milostivirea lui Dumnezeu. Odată ce am conștientizat asta, gândurile noastre către Dumnezeu sunt ca de la cel mai mare dintre păcătoși care, fără să poată aduce vreun argument de îndreptățire, speră totuși în milostivirea divină.

Condiția de a vinde toate averile și a le împărți săracilor o pot îndeplini, să zicem, călugării. Ei își părăsesc averile, lasă totul și se dedică total lui Dumnezeu. Dar, atunci, înseamnă că numai ei se pot mântui? Dumnezeu face ca acest lucru să fie posibil și pentru alți oameni, aflați în condiția dregătorului care împlinea toată legea, dar nu putea renunța la tot ceea ce este pământesc. De fapt, condiția pe care ar fi atins-o ar fi fost aceea de „desăvârșire”, la care, întradevăr, suntem chemați cu toții- „fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceresc desăvârșit este”(Matei 5, 48)- dar pe care, cu adevărat, numai puțini or s-o atingă. Putem însă echivala mântuirea numai cu desăvârșirea, sau se pot întrevedea și grade de mântuire ale celor care nu pot atât de mult? Noi, cei ce ne acceptăm condiția terestră, și implicit limitele aduse de ea, putem spera la o prea mare indulgență a Celui de Sus, numită și milostivire. Dealtfel, starea de neputință a desăvârșirii, de implorare, în schimb, a milei lui Dumnezeu, pare să fie starea noastră naturală, căci toate rugăciunile din această perspectivă se fac.

Mântuirea nu este un rezultat al efortului personal, al unor merite acumulate, al credinței, al nevoințelor sau faptelor bune. Situația este paradoxală, ca tot ce înseamnă creștinism: nu ne putem mântui prin eforul nostru, oricât de mare ar fi, dar nu ne putem mântui nici dacă nu facem nimic pentru mântuirea noastră. Toată dreptatea oamenilor în fața lui Dumnezeu e ca o cărpă aruncată a unei femei. Mântuirea e un pogorământ, făcut celor ce vor să se mântuiască, de un Dumnezeu care ne așteaptă, și chiar ne primește la El, cu toate imperfecțiunile noastre. Dumnezeu ne acordă mântuirea, fără să o merităm cumva, dar numai dacă și noi facem eforturi să o primim.

Dialogul continuă și după ce dregătorul pleacă. El rămâne întristat, poate să dispere sau să se lase în mâinile lui Dumnezeu. Există variante în tradiția Bisericii care ne spun că, mai târziu, și-a vândut toate averile, s-a apropiat de apostoli, și a ajuns episcop undeva în Asia Mică. Dar, pentru discuția noastră, aceste fapte nu mai sunt necesare. El ajunge să ceară mila lui Dumnezeu, să vrea mântuirea nu pentru faptele lui morale, ci pentru că Dumnezeu poate să i-o acorde. Situația lui este, în majoritatea cazurilor, situația noastră: ne știm plini de patimi, incapabili să renunțăm la tot, legați de pământ și de bunătățile pe care poate să ni le ofere, păstrând însă, cu toate acestea, gândul la Dumnezeu și dorul după cer. Singura noastră șansă este să implorăm milostivirea Celui de Sus, care să ne accepte cu toate neputințele noastre. Păstrăm, concomitent, legătura cu bogăția lumii, de care ne împărtășim, tristețea neputinței renunțării, dorul după Dumnezeu, nădejdea că nu vom fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Iar pe măsură ce cineva persistă în rugăciune smerită, în recunoașterea patimilor proprii, în mod subtil, nevăzut dar real, se împuținează pământul și crește cerul din el.

Căutarea mântuirii se petrece în incertitudinea care ne împinge să ne rugăm cu și mai multă ardoare ca înainte. Știu că Dumnezeu a făcut raiul ca să ne bucurăm împreună, însă eu nu-l merit pentru patimile care mă copleșeșc, știu că n-aș face față întâlnirii directe cu locuitorii raiului, cu Sfinții și cu dumnezeu, sper însă că, în milostivirea Lui, își va aminti și de mine. Sunt ca cel luat de pe uliță și adus la nuntă, dar odată ajuns acolo constat că n-am hainele potrivite și aștept să fiu aruncat afară. Iar moartea, în loc să provoace groaza pe care o resimțim cu toții în fața ei, poate să creeze acea situație binecuvântată în care, îndepărtând trupul în forma lui grosolană, pământească, să putem suporta mai ușor prezența duhului.

Paul Curca
 

.

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica