Marea intrebare si marea surpriza

Marea intrebare si marea surpriza Mareste imaginea.

Marea întrebare este care este gradul de interes al oamenilor secolului acestuia pentru tema mânturii. Ei cunosc multe despre multe, dar puține despre Întreg. Noul Testament nu se adresează doar cercetătorilor. Și chiar acești puțini avizați așteptau Întruparea, atât. Marea surpriză a fost Învierea (neașteptată). Măi, Acesta chiar ESTE Mesia! Când L-au vâzut pe Cruce, se gândeau deja la Menachem Esenianul, la Iuda Galileanul, la Matatias, la Hillel, la Shammai... În istorie, rolul de Mesia fals va mai fi probat de Bar Kochba, Shabbatai Țvi (Zevi, Ițvi) și mulți alții.

Marea surpriză este că Iisus, acest Mesia, chiar ESTE Hristosul! Chiar aduce învierea, nu ne vinde gogoși. Că din sămânța lui David s-a născut, tot la Bethleem, și Menachem ben Ezekiel... Deci, marea întrebarea este cine vrea să afle cu adevărat răspunsul. Pentru că cea mai mare primejdie, o spune Maxim Gorlitki, este primejdia nepăsării, începutul agnosticismului: știi că există, dar nu îți pasă. Există riscul să ratezi marea întrebare, să o adresezi greșit, deși o adresezi CUI trebui și, mai ales, CÂND trebuie.

A gafat-o Irod Antipa, căruia Iisus Mesia nu îi răspunde la tot felul de întrebări. Greșise întrebările. Irod Antipa Îl ia în râs pe Singurul Mesia, crezând că este un impostor, ca atâția alții înaintea Lui. Mai văzuse el de ăștia. Nu L-a înțeles, pentru că nu era preocupat de mântuire, ci de chițibușuri, de artificii, de lucruri de umplut timpul pierdut. Mai cu seamă că Irod Antipa era confuz: credea că profetul cu pretenții mesianice este Ioan Botezătorul (căruia el îi tăiase capul) revenit la viață. Semn clar de indiferență: Am crezut că... Eram în înșelare... Mi s-a părut că.... Dacă aș fi știut (Ce te-a oprit să te informezi?)... Nimic nu era sigur.... A crezut că e de șagă și a râs de Nazarinean, în loc să profite la maxim, pentru a-Și salva sufletul.

Cam așa facem noi, neavizații, confundăm duhovnicii de azi. Datorită (nu din cauza) binecuvântării că sunt mulți, am observat că mulți au tendința de a confunda proorocii, precum Antipa oarecând. Asta arată doar superficialitate, fușăreală, de neîngăduit în viața duhovnicească, pentru că este de neconceput cum poți confunda pe părintele Arsenie Boca cu părintele Ilie Cleopa... Pare ceva minor, dar nu este, arată gradul tău de interes pentru un domeniu. Dacă ești alpinist, sigur nu confuzi Everestul cu Muntele Găina (fără vreo aluzie directă).

O întrebare complementară Marii Întrebări: O dată ce ai ai aflat Marele Răspuns, ești dispus să nu îl trădezi? Cred că un om de știință nu și-ar trăda crezul său științific. Cred că majoritatea sportivilor cred în fair-play. Cred că majoritatea doctorilor salvează vieți, fiind foarte dedicați. Cred chiar și că majoritatea polițiștilor chiar prind hoți (uneori și vardiști). Dar toți aceștia nu se leapădă de misiunea lor, se străduiesc să o ducă la îndeplinire (chiar și cei de la ISU sau de la pompe funebre). Și tocmai unde e miza și mai mare, acolo e și lepădarea mai mare. A gafat-o Simon (Chefa, Chietros, Petros, Petru), când se încălzea la foc, se răcea la inimă: Nu îl cunosc pe acest Mesia! Nu știu despre cine vorbești, mă confunzi! Mă dezic de apostolii Lui!

Ori matematicienii nu se dezic de munca lor, chiar dacă nu sunt apreciați așa cum ar vrea. Sportivii merg în arene, chiar dacă sunt țintele atentatelor (Escobar). Doctorii se întâlnesc zilnic cu aparținători extrem de violenți. Polițiștii mor și înviază zilnic de șapte ori, cei de la ISU merg în fiecare misiune ca în ultima, își sărută acasă copiii ca ultima dată. Asta era misiunea apostolului: să nu trădeze Răspunsul. Petru avusese răspunsul: Tu, Iisuse, tu ești Hristosul lui Dumnezeu! Oare uitase? Uitase de Semida, de Jar, de toți? Uitase că umblase pe mare? Uitase că era împărtășit deja? Nu, nu uitase, știa răspunsul, pentru că nu el pusese întrebarea. Iisus pusese întrebarea: Cine zic oamenii că sunt eu? Iar Petru oferi răspunsul, marele răspuns, cel pe care nu îl primise Antipa.

Doar Petru putea să zică: Cum adică, cine ești?! Ești un dulgher nazarinean, care nu iei bani. Ești prietenul meu, pentru că ai vindecat-o pe Hanna, soacra mea. Nu înțeleg ce caută Levi Matei cu noi, vameșul ăsta... Ești un profet. Nu ești Ilie, dar ești ca Ilie. Ești un om. Un om bun, dar un om. Dar nu a zis asta. A zis, a mărturisit, era convins că Iisus este Mesia cel Adevărat, Singurul Fiu al Tatălui. Dar marea surpriză avea să vină și pentru Petru: Petre, am înviat, pace ție și colegilor tăi! Petru nu se îndoiește nici acum, nu pune mâna, nu e circumspect. Mai mult, este iertat, este absolvit (precum absolvenții sunt iertați de teme, după absolvire): Pentru că Mă iubești, paște oile Mele! Dacă ar fi așteptat învierea, nici Petru, nici ceilalți, nu ar fi stat ascunși (ca niște complici ai infractorului condamnat), ci nu s-ar fi lepădat, ar fi acceptat chiar să moară și el ATUNCI pe cruce, știind că urmează învierea.

Dar credea că povestea s-a terminat. A fost frumos, am visat un pic, acum ne întoarcem la soacre și la pescuit (și el și fiii lui Zevedeu). Cea mai mare surpriză a fost învierea. Când Magdalena îi spune lui Petru că Rabbi a înviat, ea L-a văzut, Petru nu o crede încă, crede că fata asta aiurează, fuge la grotă și nu vede decât un mormânt gol (plus giulguri). Abia când Îl vede pe Mesia înviat, crede și înțelege că nu mai poate renunța: este în joc mântuirea întregii lumi. Duhul Sfânt se pogoară peste apostoli și Petru devine un mare orator. Înțelege, în sfârșit, că ÎMPĂRĂȚIA LUI MESIA NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA. Acum crede că mai există o lume, adevărata lume și că spre acea lume trebuie să ghideze oile ce i-au fost date pentru păstorire.

Nu înseamnă că Petru era mai mare, mai înalt, mai deștept sau mai frumos. Era egal cu ceilalți. Putea fi oricare altul dintre ei. Și fiecare la rândul lui a trecut printr-un proces inițiatic asemănător. Doar că la Petru avem mai multe date biblice. Deci, nu întrebați pe pariorii sportivi despre mântuire, ci pe apostoli-duhovnici-trăitori. Căutați-i și îi veți găsi, ca să Îl găsiți.

Dacă Dumnezeu ne-a ales, nu trebuie să ne mai dea munți și orașe, este de ajuns că îi aparținem Lui. Suntem ai lui Hristos Dumnezeu, singurul Care nu a fost văzut niciodată zbierând, singurul care zâmbea când ceilalți s-ar fi încruntat, singurul Care se duce la toți cei de care ceilalți fug. Chiar dacă lumea este adormită, ea încă visează la Mesia, nu și-a pierdut speranța. Este încurajarea făcută de către scriitorul Emil Ludwig, în cartea sa, Fiul Omului. Aplicația este practică: cu toate că trăim într-o lume plină de înșelătorii, să fim neșantajabili, incoruptibili.

Domnul se va îngriji de noi și ne va cerceta (Iezechiel 34, 11). Mântuirea începe cu iubirea lui Dumnezeu. Noi ascultăm glasul Lui, Îl recunoaștem și mergem după El, Îl urmăm oriunde. Hristos ne dăruiește viață veșnică și nimeni nu ne va smulge din mâna Lui (Ioan 10, 25-29). Mulți dintre ai Săi au refuzat să Îl primească (Ioan 1, 11), neștiind ce pierd. Dacă ar fi știut, nu L-ar fi respins nici unul. Cei care L-au rejectat aveau doar alte așteptări, erau hipnotizați în așteptarea unui Războinic răzbunător, neînțelegând că Dumnezeu este iubire, pace și bucurie, nu ură (față de alte neamuri), război și harță.

E suficient că Hristos este Mântuitorul nostru (Galateni 3, 26-29), că lupta decisivă s-a dat deja. Noi trebuie doar să alegem tabăra învingătorilor. Hristos ne-a salvat de iad, deci, nu avem motive de frică (nici de boală, nici de sărăcie, nici de moarte). Toate le facem doar spre slava Lui. Ne este de ajuns harul Lui, nu mai avem nevoie de mărunțișurile lumii. Biserica este Familia Lui, din care și noi facem parte, nefiind aventurieri sau adulterini clandestini. Relația de fidelitate este garanția iertării noastre. Deși suntem pașnici, suntem triumfători: sărbătorim zdrobirea morții. Triumfăm împreună cu Hristos. El nu este deloc egoist, nu vrea să se bucure singur de victorie, vrea să împartă veșnicia cu noi și asta chiar ne e de ajuns.

Datoria noastră nu este să creăm scopul Bisericii, ci să Îl descoperim pe cel menit de Capul ei, Hristos. Totul se rezumă la iubire (sinceră, dezinteresată, totală). Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru ceea ce este El (iubire desăvârșită), nu doar pentru că face minuni în viața noastră. Scopul principal este răspândirea iubirii într-o lume plină de ură. Acest aspect se realizează prin slujire. Dumnezeu ne dă putere să slujim pe semeni, doar să ne dorim să ne angajăm în Lucrare. Noi toți existăm în Biserică pentru a sluji semenilor, pentru a-L cerceta pe Hristos bolnav, gol, flămând, întemnițat sau însetat. Și să nu uităm că scopul nostru este facilitarea accesului tuturor la Evanghelie. Prin viețile noastre, suntem predici vii despre Hristos.

Realitatea veșnică este clară, doar abordările noastre diferite ne încețoșează. Câtă vreme omul neagă păcatul, refuză harul, neputând ajunge singur la despătimire. Este evident că acceptarea Adevărului în persoana lui Hristos este eliberarea, salvarea, mântuirea. Pocăința înseamnă raportarea corectă, smerită, la aceeași realitate. Nu se schimbă realitatea, ci perspectiva: nu vezi totul întunecat, ci luminos. Destinația finală nu mai e infernul, ci raiul. Câtă vreme mărturisești că aparții lui Hristos, El nu se va dezice de tine niciodată, doar tu să nu Îl trădezi.

E de ajuns că Hristos alungă demonii din noi! Cât de cutremurătoare sunt exorcizările... Hristos vindecă (salvează) atât de mulți demonizați! De ce credeți că vin mai mult oamenii la Hristos: să se vindece sau să asculte învățătura Lui?! Cei însănătoșiți împlinesc deja crezul bazal: Nu vă adunați comori pe pământ, unde tâlharii le fură! Nu furați cot la cot cu tâlharii! Nu fiți tâlhari! Iar auditoriul din Capernaum, Betsaida, Tiberias, Cana sau Tabor credea acest mesaj, deoarece Galileea era plină de tâlhari. Și apostolii înțeleg, toți sunt din Galileea. Cu o singură excepție, Iuda din Iskariot, mai la sud.

E suficient să pricepem că Hristos nu a venit să fie servit! Că El a ales să trăiască departe de agitația epocii. Că El nu este un personaj iritant pentru un ascultător bine intenționat. Că doar cei prea încrezuți în ei înșiși se simt amenințați. Că fiecare vindecare este imaginea lumii care - cu glas tremurător - imploră mântuirea. Deși Hristos le spune oamenilor că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul lor, ei nu se gândesc decât cum să Îl aresteze, să scape de El, să nu mai fie incomodați de vorbele lui (moștenirea se va lua de la ei, curtezanele intră înaintea lor în rai...). Dar nu găsesc nimic condamnabil, decât faptul că discipolii se așează la masă fără să se spele pe mâini (deși galileenii se spălau obligatoriu doar la mesele de ritual, nu și la cele casnice). În lipsă de alte probe, insistă pe aceste detalii, arătând doar reaua lor intenție.

E de ajuns că totul se înseninează! Întunecarea dispare prin afirmația decisivă: Tu ești Mesia, Iisuse al Meu! Dușmanii mărunți și josnici nu vor birui niciodată puterea Ta! Degeaba își dau coate iscoditor scepticii de veacuri... E suficient că nimic nu ne lipsește când suntem împreună cu Hristos! E de ajuns povața că tulburarea de moarte dispare prin priveghere, precum în Ghețimani oarecând. E de ajuns cât ai păcătuit, poți să te oprești... E de ajuns să crezi în înviere și să o dorești zi de zi... E de ajuns să te lași găsit de El! E de ajuns să îți pui sabia înapoi în teacă (mai mult decât să nu fi fan Arsenal, să nu fi deloc violent, să nu uzezi de nici o armă), să fii pașnic, blând, răbdător, plin de iubire și de compasiune.

E de ajuns cât sânge a curs în Siria! Ne rugăm pentru pacea lumii... Cu fiecare Pavecerniță, înaintăm spre înviere. E de ajuns cât ai fost mințit, acceptă Adevărul, Hristos (doar dacă vrei libertate și nu îți săruți lanțurile sclaviei și lași pe alții - aliații -să te elibereze). E suficient cât te-au prostit oamenii, pune-ți încrederea în Dumnezeu! E de ajuns învierea, care învinge puterea iadului. Ce am putea vrea mai mult, câtă vreme Hristos ne-a dat deja totul? E suficient că Hristos a murit pe Cruce ca noi să ne schimbăm mintea, comportamentul, viața, atitudinea și - în final - destinația veșnică. Trebuie să pierzi de bună voie moștenirea lumii, ca să fii moștenitor al Raiului. Nu poți moșteni de două ori, două lucruri opuse. Te contrazici, ai vrea și lumea și raiul....(nu se poate). Ori ori. E de ajuns raiul, crede-L pe cuvânt pe Cuvântul veșnic.

E suficient că Hristos încă nu și-a pierdut răbdarea în fața îndărătniciei noastre, o obrăzniciei noastre. Dar ar trebui să ne fie rușine, chiar dacă nu ne ceartă. E de ajuns cât ne-am jucat, acum e vremea să muncim. A fost suficientă pauza. E de ajuns cât am tastat, putem îndoi genunchii.

Marius MATEI

Despre autor

Marius Matei Marius Matei

Senior editor
264 articole postate
Publica din 29 Octombrie 2010

Pe aceeaşi temă

21 Septembrie 2017

Vizualizari: 1556

Voteaza:

Marea intrebare si marea surpriza 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE