Mama fiilor lui Zevedeu s-a apropiat de Hristos impreuna cu fiii ei ca sa ii ceara sa ii puna pe unul de-a dreapta si pe celalalt de-a stanga in Imparatia pe care Dumnezeu are sa o aduca in curand. Ce ii cere ea, practic, lui Hristos? Marire, slava, intaietate pentru fiii ei. Sunt lucruri pe care mamele noastre le vor pentru noi, asa cum, si mai abitir, noi insine ni le dorim pentru noi si ne inchinam viata unor asemenea scopuri: sa ne propasim cumva, sa aratam lumii ca suntem deasupra, mai buni, mai valorosi decat semenii nostri. Asta e normalitatea lumii noastre anormale. Hristos insa vine sa tempereze acest zel, indreptand lucrurile spre un alt fagas care, dupa aproape doua mii de ani de crestinism, ne e inca strain.

Iar noi, care nu ii auzim glasul sau daca il auzim preferam totusi sa nu il bagam in seama, asa cum facem cel mai adesea, riscam sa ajungem, dupa ani si ani de cautare a intaietatii, obositi, uzati, bolnavi, sa constatam zic, ca am trait in van, ca am gonit dupa vant, ca am fost in cautarea asidua a desertaciunii.

Incercam sa gasim, fiecare in parte, slava, intaietatea, in foarte diversele moduri in care aceasta poate fi conceputa. Hristos insa, prin cuvintele sale, vine si propune un mod alternativ de raportare la aceasta cautare a intaietatii, un mod atat de revolutionar incat nici acum, dupa atata amar de vreme, cuvintele Lui nu sunt acceptate si nu ne ghidam viata dupa ele, cu toate ca ne place sa credem ca suntem niste crestini constiinciosi. Cererii mamei fiilor lui Zevedei Iisus ii raspunde: „ Stiti ca cei ce se socotesc pe sine conducatori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc. Dar intre voi sa nu fie asa, ci cel ce va vrea sa fie mai mare intre voi, sa fie slujitorul vostru, si cel ce va vrea sa fie intaiul intre voi, sa le fie tuturor sluga.” (Marcu 10, 42- 44).

Adica in locul puterii, al stapanirii asupra altora, pe care o cautam cu totii, Dumnezeu vrea de la noi sa fim smeriti, sa slujim tuturor, sa fim mai mici decat cei mai mici dintre oameni. Viata noastra sa nu mai fie o cautare a realizarii de sine, de punere in valoare in fata si in dauna celorlalti, ci o continua cautare a aproapelui, o jertfa continua pentru binele lui, pentru realizarea potentelor creatoare ale celorlalti. Or asta noi nu putem sa o acceptam, oricat ne-am vrea noi de buni crestini, de oameni evlaviosi, asezati, gospodareste, pe calea vietii.

Cum se petrec lucrurile in viata reala? Legea concurentei nu este valabila numai in privinta economiei de piata (unde actioneaza, sa recunoastem, destul de imperfect) ci mai ales in privinta relatiilor dintre oameni. Aproapele meu este un posibil concurent pentru bunurile pe care eu mi le doresc, bunuri uneori reale, dar destul de adesea numai simbolice. Ravnesc nu atat la obiectele cu care isi inconjoara viata, cu care si-o umple, cat la statutul lui, la functia si prestigiul pe care le are, intr-un mod meritat sau, mai adesea, nemeritat.

La acest mod de a privi relatiile interumane ajungem inca din pruncie, asta e lectia care ni se preda nonstop, totul in jurul nostru este cantitativ, orientat in jurul unor clasamente care arata ordinea lucrurilor: la scoala primim note si suntem clasificati dupa ele, la munca primim un salariu, prin care iarasi suntem diferentiati, oamenii intre ei sunt departajati dupa nivelul veniturilor, in fine avem topuri in privinta cartilor, a cantecelor, a pieselor de teatru, ca sa nu mai vorbim de clasamente in fotbal si in toate sporturile posibile, avem topuri ale firmelor, ale restaurantelor, ale strazilor, si orice mai exista legat direct sau indirect de viata umana este cuprins in vreun top care sa puna lucrurile la punct. Intr-un fel e firesc sa fie asa: daca n-am clasifica, ordona si ierarhiza lucrurile si oamenii din jurul nostru nu ne-am mai putea orienta, totul ar deveni un imens haos.

Pe de alta parte insa, orice clasificare facuta de mintea omului este incompleta, luand in calcul numai anumite caracteristici, si de aceea falsifica obiectele si oamenii la care se refera. Prin reductia inevitabila numai la ceea poate fi cuantificat, obiectele si oamenii isi pierd profunzimea si calitatile lor intrinseci, devenind simple cantitati numai bune de atarnat in clasamente. Problema cea mai mare insa este ca noi uitam asta, ajungem sa privim oamenii doar prin prisma locului ocupat de fiecare in clasamentele la care e partas. Astfel, unul devine cantaret celebru in timp ce altul ramane un mediocru, unul este mare fotbalist in timp ce altul deabia prinde Liga a IV-a. Problema este ca, de multe ori, aceste categorisiri tin locul de orice altceva, iar noi privim oamenii exclusiv prin prisma lor.

Sa vedem acum cum se raporteaza fiecare la nevoia irepresibila de slava proprie in dauna celorlalti. Mai intai de toate, nu e nimic rau in dorinta de a fi bun in domeniul sau domeniile in care activez. Rau este cand acest „vreau sa fiu bun” se rasfrange asupra celorlalti prin fraza, adesea implicita, „va arat eu ca voi sunteti prosti”. Faptul ca eu vreau sa fiu deasupra celorlalti implica un mare grad de orgoliu si egoism din partea mea, implica, in ultima instanta, o atitudine luciferica. Cel aflat mai jos in clasamente este desconsiderat atat de cei aflati in frunte, cat si de catre opinia publica, acolo unde ea exista.

Cum isi regleaza fiecare aceasta nevoie de a fi in frunte? Mai intai, imi gasesc un domeniu de predilectie unde pot sa am performata. Daca, sa zicem, nu sunt primul la invatatura, atunci sa fiu primul la sport, sau la jocuri pe calculator, sau, cel mai intalnit caz, sa fiu mai smecher decat toti (sau mai degraba sa cred ca sunt astfel). Realitatea este dura si neiertatoare, stim asta deja, nu ocupam toti locurile de frunte, nu putem fi toti in top, oricate feluri de clasamente s-ar putea inventa. Ce fac atunci? Imi recunosc, cu realism, limitele si ma impac cu ele? Ar trebui sa fiu nebun! Imi fac un sistem de frustrari in care, in ciuda faptului ca eu sunt mai destept, mai frumos, mai ager, mai etc decat toti, totusi, in urma unor smecherii marsave, altii sunt cei care ocupa locurile de frunte. Iar eu, cu toate ca sunt mai bun, din marinimie, ma multumesc cu un loc in umbra.

Societatea noastra, bazata pe clasamente, e cel mai mare producator de ulcerati. Unul singur poate fi in frunte, unul singur poate lua laurii succesului.Sau, in orice caz, destui de putini pot spune ca au reusit in raport cu imensa majoritate a celor care incearca. Iar cum lumea acorda atentie numai castigatorilor, trebuie sa gasesti o explicatie a starii tale de fapt. Si atunci, in loc sa te restrangi realist la ceea ce esti in stare, spui si, pana la urma, chiar incepi sa crezi, ca de vina e structura sociala care promoveaza numai pe unii, ca cei care au reusit, au facut-o prin mita, inselaciune sau orice mijloace nepermise iti vin in minte. Astfel ca plin, de ura si de invidie, din neputinta de a fi in top, ajungi sa traiesti intr-un mediu irespirabil pe care doar tu singur ti-l provoci.

In definitiv, daca privim istoria lumii in succesiunea ei cunoscuta de cateva mii de ani, aceasta ne apare ca o continua cautare a slavei de catre unii in dauna altora. „Viata e o lupta” spunea cineva, si nu este adevar mai banal ca acesta. Lupte sunt razboaiele de multe feluri, dar si competitiile sportive sau concurenta economica, iar gloria este unul din cei mai mari idoli caruia ne inchinam noi cu totii.

Ce e gresit aici, totusi? Dorinta de intaietate este fireasca omului, nu exista o persoana normala care sa vrea sa fie surclasata de bunavoie, numai ca ea este, ca enorm de multe alte lucruri, o virtute prost plasata si transformata, din aceasta cauza, intrunul din cele mai mari vicii. Daca noi avem sa ne intrecem cu cineva, atunci acesta nu este semenul nostru, cel plamadit asemenea noua si intocmai cu noi, ci diavolul e singurul dusman, singurul concurent, singurul care trebuie combatut, eliminat, distrus.

Ne identificam gresit dusmanii pentru ca ne identificam gresit sensul vietii. Nu suntem aici ca sa propasim si sa ne asezam deasupra altora, chiar daca multi dintre noi numai asta mai intelegem sa facem, ci ca sa ne salvam din aceasta „vale a plangerii”, sa ajungem integri la Tatal nostru, la Dumnezeu, si in viata adevarata, care e viata de dincolo.

Cand ne declaram crestini viata noastra nu devine automat simpla si frumoasa, o lenta si placuta inaintare spre paradisul care ne asteapta. Conditiile sunt aspre, iar Pavel chiar face comparatii sportive : „Nu stiti voi ca acei care alearga in stadion, toti alearga, dar numai unul ia premiul? Alergati asa ca sa-l luati.” (1 Corinteni 9, 24)

Scopul nostru e sa ne mantuim, iar cele ce ni se intampla sunt nenumarate oportunitati spre asa ceva. Noi insa vedem intamplarile vietii ca pe niste lucruri in sine carora le acordam o importanta absoluta, cu toate ca ele nu sunt decat prilejuri de a ne mantui, de a merge pe drumul pe care ni-l descrie Hristos si pe care ne cheama sa venim spre El. De pilda, un manager de firma va fi convins ca scopul lui este sa aduca un profit cat mai mare, indiferent care va fi intrebuintarea acelui profit. In conditii obisnuite (si cat de jalnic a devenit acest obisnuit) profitul devine idolul la care se inchina, caruia ii jertfeste toata capacitatea lui de munca, ba chiar mai ales pe a angajatilor aflati in subordinea lui. Viata managerului, sensul existentei lui va depinde de marimea acestui profit, care ii va orienta marea majoritate a actelor vietii, ii da valoare si sens. Ceea ce ar fi un mijloc de intretinere a vietii ia locul scopului ei suprem, ajungand sa suprime tot ce nu i se subordoneaza intr-un fel sau altul.

Bine, dar atunci va intreba cineva, ce trebuie sa faca orice conducator de firma, mare sau mica: sa nu-l mai intereseze propria munca, sa nu-i pese daca ceea ce face are vreo valoare sau nu, sa-i fie indiferent daca reuseste sa-si duca la bun sfarsit planurile sau daca da faliment? Sigur, nimic de aceasta natura nu i se cere, ci cu totul altceva: sa-si schimbe perspectiva, sa le vada pe toate, inclusiv functia, deciziile pe care trebuie sa le ia, ca pe niste prilejuri pe care Dumnezeu i le ofera spre a se mantui. Sa scoata profitul din postura de vector central care ii orienteaza deciziile pe care le ia si, in ultima instanta, viata insasi, si sa puna in locul lui dorinta de mantuire. Sa nu faca din actiunile lui scopuri in sine, ci sa isi aduca aminte ca toate trebuie sa convearga catre un dincolo care sa le dea sens. In ce fel va arata viata lui atunci? Dumnezeu, prin rugaciune, il va lumina pe fiecare.

Odata aflati pe calea crestina nu suntem scutiti de tot felul de ispite. Iar una dintre ele este sa stim cum stam, cum ne pozitionam fata de semenii nostri care, si ei, il cauta pe Dumnezeu. Daca in ceea ce priveste bogatia si pozitia sociala stim bine cum stam, deoarece ne sunt la indemana oricand comparatii cu ceilalti, in privinta starii sufletesti, toate ne sunt ascunse. Il vad pe semenul meu dar nu stiu ce se afla in inima lui, si nici cat este el de aproape de Dumnezeu in raport cu cat sunt eu de aproape. As vrea sa stiu dar nici asta nu-mi este ingaduit. Altfel, daca ar fi ingaduit, as vedea starea buna a aproapelui meu, asa cum vad etalate masinile si vilele celor ce au o buna stare materiala.

Ce-mi este recomandat insa? Sa ma vad pe mine mai mic decat toti, sa cred ca ceea ce nu vad la altii este mai bun decat ceea ce vad in sufletul meu, sa ma socotesc ca neavand vreun merit in fata lui Dumnezeu, cersindu-i insa mila si avand incredere ca o s-o primesc. Fara sa ma vad vrednic de mantuire, il rog totusi pe Dumnezeu sa mi-o acorde. Iar daca e sa ma compar cu cineva, atunci cel mai bun ar fi sa ma compar cu talharul cel de pe cruce, om cu multe pacate, dar care a fost primit de Dumnezeu intru Imparatia Sa: „ci ca talharul, marturisindu-ma, strig Tie: "pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta"”, asa cum se spune la rugaciunea ce se citeste in timpul Sfintei Liturghii la momentul impartasirii credinciosilor.
Nearatarea locului pe care il am intr-un prezumtiv clasament duhovnicesc, ca si nedezvaluirea momentului mortii, se face, desigur, din iconomie dumnezeiasca. Daca as fi prea jos m-as deznadajdui si as cadea, daca as fi prea sus, m-as mandri si as cadea, astfel, mult mai rau decat prima data. Mie imi este insa suficient sa stiu ca ma aflu pe cale si sa nadajduiesc in mila Domnului.
*
In contrast cu viata plina de actiune a omului timpului nostru, cautand sa iasa in evidenta, sa fie mereu in centrul atentiei, viata crestinului pare anosta, lipsita de spectaculozitate. Paradoxal este ca insusi crestinul, cand are smerenie sincera, si-o simte astfel. Harul care vine sa lumineze tot inauntrul omului se vede numai din afara. Un astfel de exemplu avem in „Parintele Arsenie Marturii stranse de Alexandru despre parintele sau duhovnicesc”,Editura Bunavestire, Bacau, 2001, unde ni se vorbeste intr-un capitol aparte despre maica Maria. Ea insasi nu gaseste prea multe lucruri demne de interes in propria viata, despre care vorbeste totusi parintelui Arsenie si catorva cunoscuti cu doua zile inainte de moartea ei. In propriile ei cuvinte: „Asta a fost viata mea, parinte. Mi-am petrecut-o la spital, si acasa, ingrijind copiii. Judeca si dumneata: viata de calugarita e asta? O viata de azi pe maine, atat. O, sa ma ierte Dumnezeu.”(pag. 148) „Imi placea sa ma rog, cand se putea; imi placea sa merg si la biserica.” (pag. 148) „Nici fapte bune nu am facut, prinsa cum am fost cu lucruri marunte. Cand am iesit la pensie am avut mai mult timp sa ma rog, in schimb n-am mai ajutat pe altii!” (pag. 149) Mai degraba se prihaneste pe sine decat sa isi vada meritele. Nu–si vedea sacrificiile imense facute pentru altii, insasi viata ei era un continuu sacrificiu pentru cei din preajma. Pentru crestinii obisnuiti- dar un crestin „obisnuit”, care-si urmeaza credinta in viata proprie este deja un sfant- exista un firesc al jertfei, al smereniei, al rugaciunii care nu mai e resimtit ca fapta mareata.

In schimb, pentru un ascultator neutru, cum este la inceput cea care ii povesteste viata, lucrurile nu par prea iesite din comun: „La drept vorbind, povestea maicii Maria nu mi se paruse cine stie ce. O viata obisnuita, oarecare! Sunt pe lume atatia oameni cu vieti mult mai complicate, mai miscatoare, mai ascetice. Nu-mi puteam lamuri gravitatea parintelui Arsenie.” (pag. 150) Cu siguranta ca nici noi, atunci cand privim din afara si fugitiv viata semenilor nostri, nu descoperim la vreunul trairea interioara, rugaciunea, jertfa, sacrificiile pe care le-a facut. Insetati de spectaculos pana si in cele ale duhului, riscam sa ratam adesea spectacolul smereniei ascunse.

Cei apropiati insa, stand zi de zi fata cu miracolul, incep sa-l perceapa, sa-l inteleaga, sa aprecieze si sa participe la el. O fiinta din preajma maicii Maria a ajuns sa constientizeze ca: „Nici o clipa n-a trait pentru ea, numai pentru altii. Nu si-a precupetit niciodata nici sanatatea, nici somnul, nici timpul. Tata o iubeste poate mai mult decat pe propria lui mama. Iti da intotdeauna lucrul de care ai nevoie, care te bucura, gaseste intotdeauna darul potrivit pentru fiecare.” (pag. 151)

Parintele Arsenie, un sfant al lagarelor comuniste rusesti, avand multe harisme, o descopera pe maica Maria ca pe o adevarata revelatie, un model a ceea ce ar trebui sa fie un crestin: „Viata ei a fost o desavarsita lepadare de sine. A fost o copila sarmana, crescuta in casa unui mosier bogat: de atunci tanjea dupa o viata in Dumnezeu. A fost sora in manastire, a fost femeie de serviciu intr-o biserica unde preotul a vrut s-o siluiasca; a fost sora de spital. Oriunde s-a aflat, gandul ei a fost numai la Dumnezeu si viata ei si-a topit-o cu totul in viata celorlalti. Asta n-ai vazut tu in povestea ei. Eu, acultand-o, am fost foarte miscat. M-a uimit taria duhului ei, stradania neclintita catre Dumnezeu, prin care a invins toate piedicile si greutatile. Toate acestea in viata de zi cu zi, in mijlocul multimii, in plina desfasurare moderna a desertaciunii desertaciunilor. Faptele ei au trecut neobservate, ea insasi nu le-a dat nici o insemnatate, si tocmai lucrul acesta pune in lumina inaltimea stradaniei sale” (pag. 157) Duhul percepe duhul si ne traduce si noua, profani dar cautand sa aflam macar cate ceva, despre cele ce se intampla intr-o viata de crestin: lepadare de sine, ascultare, smerenie, cazne in viata de zi cu zi, peste care altii trec cu o imensa indiferenta. Parintele Arsenie, care putea s-o inteleaga, ne descopera si noua sensul vietii maicii Maria, pentru ca si noi sa primim o frantura de lumina si un indemn de fapta buna.

Paul Curca

.

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta