Omul fara Hristos

Omul fara Hristos Mareste imaginea.


Omul fara Hristos

De la intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul este legat pe veci de Hristos si taina omului nu poate fi despartita de taina lui Hristos. Daca abordam omul facand abstractie de Hristos, il reducem pe om la statura si valoarea unui animal, il desconsideram si devalorizam. "Noi suntem convinsi -scrie Levi Strauss, unul dintre cercetatorii structuralismului antropologic -ca scopul ultim al stiintei despre om este nu de a-l confirma pe om, ci de a-l dizolva". Dezumanizarea la care asistam astazi are chiar aceasta cauza principala: despartirea omului de Hristos. "Traim in epoca narcisismului neinfranat, a dragostei morbide de sine, a intoarcerii generale la sine. Si oricat de straniu si ingrozitor ar parea, cu cat este mai accentuat acest interes, cu atat este mai evident ca omul se hraneste cu dorintele intunecate de a-l dezumaniza pe om". Convietuirea oamenilor fara raportarea lor la Hristos produce individualism si suferinta, fiindca oamenii nu vad unul in celalalt chipul lui Hristos, ci se vede fiecare doar pe el, iar ceilalti nu mai prezinta importanta.

In domeniul geneticii si al biotehnicii ne aflam in pragul celei mai mari arogante. Oamenii sunt pregatiti sa faca modificari in planul de creare al lui Dumnezeu. Cuvintele diavolului " Veti fi asemenea lui Dumnezeu " (Fac. 3, 5) se afla in curs de a fi realizate in mod concret. Lumea experimenteaza; ce s-a descoperit gratie tehnologiei si construit pentru om poate fi folosit si impotriva lui. In loc sa se trateze bolile si sa se faca terapii, se incearca schimbarea planului de modelare a omului. Medici si oameni de stiinta il inlocuiesc pe Dumnezeu, preluandu-I opera. Telul lor este crearea omului perfect. Bolnavii, paralizatii, orbii, neputinciosii, batranii, handicapatii stau in calea societatii perfecte, a omului sanatos, frumos, plin de succes si perfect.

Omul nou, supraomul nu are a se teme de Dumnezeu si nici de iad, pentru ca sta numai si numai in puterea lui sa-si asigure fericirea pe baze materiale. Dar cei ce au patruns cu mintea dincolo de pretentiile omului de a fi ca Dumnezeu, fiind si ei atei si deci neputand filosofa despre om decat in afara lui Dumnezeu, vad limpede drama omului. Astfel, existentialismul ateu vede in om o fiinta "fara rost, fara cauza, fara necesitate" si pentru el "tot ce exista se naste fara rost, se prelungeste din slabiciune, moare la intamplare". Pe drept cuvant, un teolog ortodox, referindu-se la constatarile sumbre de mai sus, afirma: "Fara Hristos, ramane doar o revolta neexistentiala impotriva absurditatii, inoperabila, fiindca la punctul terminal asteapta disparitia in neant". Cu adevarat, "orice revolta impotriva lui Dumnezeu corespunde unei intoarceri la non-fiinta, unei victorii a neantului asupra lumii divine". Marea eroare in incercarea de a-l desparti pe om de Dumnezeu si a-l face autonom duce nu numai la distrugerea tainei omului, ci chiar la negarea omului insusi, la dizolvarea lui intr-o lume uniform cenusie.

Tragedia omului modern si postmodern provine din faptul ca in el se afla pentru totdeauna dorul de Dumnezeu, cautarea lui Hristos. Aceasta cautare a lui Hristos ca sens al vietii sta la baza nelinistii si tulburarii de care sufera omul modern, caci in strafundul sufletului sau mai licareste dorul dupa viata pe care a inabusit-o in sine si regretul dupa sensul pierdut. Iar "sensul vietii noastre se descopera numai atunci cand ne descoperim radacinile noastre adanc infipte in realitatea treimica, in Hristos". Cu alte cuvinte, fara credinta in Dumnezeu viata omului este marcata de nonsens.

Succesele si bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicaieri, nu ofera nici o recompensa care sa dureze si sa-l multumeasca pe om pentru totdeauna. Binele si raul nu mai conteaza fiindca este suprimata constiinta, iar libertatea este si ea fara continut in absenta lui Dumnezeu si nu are nici un rol, fiindca nu mai exista responsabilitatea cu valoare eterna. Suferintele si moartea omului provoaca angoasa si disperare, caci dincolo de ele nu este nici un orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu totul in cadrele naturale, nu mai poate avea vreo valoare, fiindca apartine cu totul pamantului. El valoreaza atat cat are de dat, cat poate produce, devenind o sursa de castig. Valoarea lui consta doar in ceea ce se vede: in trupul lui. Si atunci, omul nu mai este o taina, nu mai este "cineva", ci numai "ceva", nu este o persoana ci un individ, marioneta, unul din multimea animalelor.

Aceasta este conditia omului acolo unde guverneaza omul autonom. Caci "acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai exista nici om. Pierderea chipului lui Dumnezeu antreneaza disparitia omului adevarat, dezumanizeaza lumea, inmulteste demonizatii. Absentei lui Dumnezeu i se substituie apasatoarea prezenta a unui obsedat de sine insusi, a unui auto-idol si tristele lui utopii risca sa modifice pe termen lung tipul antropologic". Exacerbarea bunastarii materiale si a belsugului este un semn al autoidolatrizarii sau iubirii de sine insusi peste masura, cu consecinte grave asupra echilibrului sufletesc al omului, iar concurenta nemiloasa dintre el si semeni il abrutizeaza si il timoreaza.

Preferintele exagerate ale omului modern si postomodern manifestate fata de ezoterism, gnosticism, magie, ocultism, vrajitorie, spiritism si satanism si faptul ca aceste fenomene au capatat astazi o asemenea amploare, incat par sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu, se explica tot prin golul pe care il simte omul in interiorul sau ca urmare a absentei lui Dumnezeu din viata sa. Omul cauta un sens, nu-l gaseste in societatea actuala si nu e satisfacut de viata pe care o are. Atunci se refugiaza in imaginarul in care gaseste niste "paradisuri artificiale". Violenta, drogurile, alcoolul au acelasi rol ca si practicile oculte enumerate mai sus: sa umple golul interior ramas in om dupa ce Dumnezeu a fost alungat.

"Daca omul este un cautator de sens, cum sa ne mai mire succesul "datatorilor de sens" care misuna in zilele noastre? Acestia ofera firimituri de sens risipite, de sensuri diferite sau sensuri extravagante pe care oamenii le inghit repede si pe nemestecate ici si colo. Asa este omul facut: intreaba mereu, cauta, se incurca, se imprastie si se enerveaza; dar in aceasta cursa agitata isi pierde seninatatea dinamica ce caracterizeaza cautarea sanatoasa si adevarata a sensului pentru om. Aceasta imbulzeala febrila spre straniu, ocult, misterios si tenebros "munceste" mintea si inima oamenilor moderni ahtiati de stiinta si putere".

Nemaiavand incredere in Revelatia dumnezeiasca, omul modern si post-modern isi "fabrica" propriile conceptii cu privire la pacat, virtute, sfintenie, taine, Biserica, credinta, spiritualitate, cult etc. Astfel, slabirea legaturii cu Dumnezeu a atras dupa sine stergerea constiintei starii de pacatosenie; virtutea consta mai degraba in dovedirea capacitatilor trupesti decat in statornicia in binele revelat; sfintenia nu are valoare, pentru ca nu i se atribuie valoarea vesnica; Tainele sunt confundate cu actele magice, Biserica este vazuta ca o asociatie pamanteasca, avand menirea de a realiza lucruri pamantesti, credinta este confundata cu superstitia, spiritualitatea, cu orice act de cultura, iar cultul este perceput ca un spectacol, ca o reprezentatie. Sub influenta lumii postmoderne chiar si unii crestini evlaviosi sunt victime ale acestor devieri grave, incurajati fiind de unii preoti cazuti in arghirofilie. Tot mai des se observa ca Sfanta Cruce si icoanele nu mai sunt cinstite pentru legatura lor cu Persoanele sfinte pe care le reprezinta, ci sunt idolatrizate separat de acestea si in locul acestora.

In plan psihologic, cel care a contribuit decisiv la dizolvarea personalitatii omului a fost Sigmund Freud. Omul este, dupa Freud, "miscarea fatala a larvelor polimorfe ale lumii subterane, a instinctului si dorintei... in definitiv, omul nu-i decat locul de incrucisare si de conflict al unui libido inainte de toate sexual, si al unui instinct de moarte". Redus la nivelul conduitei animalului, omul despartit de Hristos nu mai este capabil de iubire, ci doar de acte erotice. Pe el nu-l priveste raspunderea, ci doar libertatea, pentru el nu mai conteaza durerea, ci doar placerea, fiind sensibil doar la categoria placere-neplacere.

Omul modern nu mai este preocupat de poezie si arta si este modelat de industrialism si de conceptia stiintifica despre lume. Omul modern este constient de suferintele si alienarile sale, dar nu gaseste motive de adevarata bucurie; este constient si atras de sex, dar nu de iubire; de stiinta, dar nu de taina. intrucat a aflat ca nu exista cer, el nu poate intelege rugaciunea catre Tatal nostru si nici faptul ca cerul si pamantul sunt pline de marirea Lui. Nici cultura creata de omul modern si postmodern nu poate umaniza lumea si nu mai este o solutie pentru salvarea omului, fiindca din ea lipseste cultul pentru Dumnezeu, adica radacina culturii, temelia si sursa ei cu valoare eterna.

In consecinta, ea este atat de schimbatoare, de neputincioasa, de imperfecta si limitata incat nu ne salveaza de nonsens, de neliniste si nu ne poate oferi increderea in om, impacarea cu noi, cu semenii si cu Dumnezeu, cu atat mai putin mantuirea. Cultura actuala "a uitat chipul imparatiei lui Dumnezeu si a pierdut astfel din vedere planul superior al aspiratiilor umane". Rupta de fundamentul ei cultic, cultura s-a diluat si nu mai are consistenta care sa umple golurile din sufletul omului. in compensare, cei ce pretind ca fac cultura - dar fara Dumnezeu - apeleaza la tot felul de improvizatii care ofera doar "paliative" in domeniul culturii. Asa se explica amestecul straniu de cultura cu subcultura la care asistam astazi, precum si promovarea subculturii cu titlu de cultura.

Fiindca nu poate fi decat expresia preocuparilor de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupari inclina mai mult spre cele de jos, spre materie si trup, cultura insasi a coborat la nivelul idealurilor vremelnice si marunte. Caci ea este creatia indivizilor care traiesc numai pentru a manca, a produce bunuri materiale, a se imbraca, a se inmulti si a stapani, a indivizilor care nu se mai straduiesc sa iasa din regulile naturii si se resemneaza, cautand sa-si "respecte placerile", sa-si "traiasca viata" si sa-si implineasca visele care tin de viata aceasta. Omul postomodern isi doreste cu lacomie noi si noi bunuri materiale si ca urmare ajunge repede sa fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea moderna ii stimuleaza lacomia, fabricand nevoi mereu noi, "dar aceste nevoi sunt induse, produse si provocate. Niciodata, de-a lungul intregii sale istorii, n-a mai avut omul atata putere de a-si crea nevoi artificiale. Ele il lasa insa nesatisfacut si, coplesindu-l, ii impiedica personalitatea sa ajunga la maturitate". In adancul sufletului sau el sufera, dar isi inabusa suferinta cu trairea intensa a clipei. Suferintele pe care si le provoaca omul consumand tot mai mult, la indemnul unei publicitati de cele mai multe ori imorale, staruie in om in pofida faptului ca mesajul comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului caruia i-a rodit tarina: "ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te " (Luca 12,19); tinta acestor reclame este aceea de a ne face sa ne inchinam pantecelui: "Pantecele este dumnezeul lor" (Filip. 3,19).

Ca urmare a nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el nu mai gusta cultura adevarata si nu mai este capabil sa creeze o cultura autentica, ceea ce explica preferinta majoritatii tinerilor de astazi, exprimata in sondaje, pentru subcultura. Aceasta nu cere un efort in actul de creatie si nici in cel de receptare, dar nici nu hraneste. Suferinta pe care i-o provoaca neputinta de a-si potoli setea dupa Absolut, sadita in om prin actul creatiei, si deci tanjind prin menirea si destinul sau dupa inaltimile de dincolo de lumea naturala, omul modern devine prea adesea si tot mai mult victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostitutie, aventura, lux, violenta, pornografie etc. Dar acestea nu tin loc de Dumnezeu si nu rezolva problema fundamentala a omului: mantuirea.

Tot ceea ce a inventat omul si a creat in stiinta, cultura, arta si in primul rand in tehnica, toate mijloacele moderne mecanice si electronice din toate domeniile, au fost create pentru usurarea muncii si ridicarea calitativa a nivelului vietii omului. Dar actionand in mod autonom si crezandu-se dumnezeu, omul a pierdut relatia cu Creatorul universului si deci cu ceea ce este universal valabil. Ceea ce creeaza el, nefiind in acord cu vointa lui Dumnezeu, contravine legilor universale. De pilda, "excesul de organizare si mecanizare duce la birocratism, in care omul nu conteaza decat ca o piesa in functiune, si la taylorism, acea diviziune excesiva a muncii, pana la punctul de identificare completa a persoanei umane cu marunta si neinsemnata functie pe care o exercita automat intr-o fabrica". Masina pe care omul a creat-o striveste taina omului.

Lipsindu-i Modelul - Hristos, omul modern cauta modele printre oameni, dar din cauza confuziei generale, promovata de el insusi prin indepartarea si nesocotirea Revelatiei dumnezeiesti - singurul criteriu universal valabil - si suprematiei valorilor divine de Adevar, Bine si Frumos, omul modera, declarandu-se pe sine "masura tuturor lucrurilor", hotaraste ce este bine si ce este rau, cine este bun si cine este rau. Asa se face ca el isi cauta si gaseste drept modele de conduita persoane imorale, fara "capatai" si fara Dumnezeu, numai pentru ca ele au fost declarate "mega-staruri" si "superstaruri".

Confuzia dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna, dintre frumos si urat, dintre muzica si zgomot, dintre opere de arta sau cultura si Kitsch, dintre moralitate si imoralitate, generate de indiferenta fata de Persoana lui Hristos, a dus la rasturnarea scarii valorilor. De aceea, sfantul este desconsiderat, iar star-ul, chiar daca este imoral, este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se injoseste pe sine insusi, fiindca daca viata traita in sfintenie nu mai constituie un tel atractiv si superior, atunci omul si-a tradat destinul; daca omul prefera ceea ce este marunt si trecator in locul maretiei si vesniciei, a ales starea si conditia animalului si s-a descalificat! " Caci doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa " (Ier. 2, 13).

In fata lui Dumnezeu, valoarea omului este aceeasi pe care a avut-o cand a fost creat. El este tot chipul lui Dumnezeu, oricat de jos ar cadea. Dar aceasta valoare o are pentru ca i-a atribuit-o Dumnezeu. De aceea, cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu nu cunosc nici valoarea omului. "Ideea de om nu poate fi constituita decat prin ideea de Dumnezeu" - zice N. Berdiaev. Dar legatura dintre om si Dumnezeu se evidentiaza si invers: "a vorbi despre om inseamna a vorbi despre Dumnezeu" - spune acelasi filosof, fiindca in om se reveleaza Dumnezeu ca iubire.

Tocmai pentru ca Dumnezeu il iubeste pe om la fel de mult ca atunci cand 1-a creat si ca atunci cand L-a dat pe Fiul Sau in scopul Rascumpararii (Ioan 3,16), i-a lasat libertatea sa aleaga calea indumnezeirii sau a autodistrugerii. Modernitatea si postmodernitatea au ales revolta impotriva lui Dumnezeu, iar omul care vrea cu tot dinadinsul sa fie "in pas cu timpul" din toate punctele de vedere si cu toata fiinta lui, poate fi mare in ochii contemporanilor postmoderni, dar nu in fata lui Dumnezeu. Ba, mai mult, a ales calea autodistrugerii. "Caci orice revolta impotriva lui Dumnezeu corespunde unei intoarceri la non-fiinta, unei victorii a neantului asupra lumii divine".

Avem de-a face cu un nou tip antropologic care seamana tot mai putin cu tipul antropologic crestin. in postmodernism, noul tip antropologic se contureaza conform cerintelor zilei, transmise prin mass-media si nu in functie de Adevarul revelat. Noul tip antropologic refuza obligatiile, cre-dinciosia, responsabilitatea, si tocmai prin refuzul acestora perturba armonia in societate si provoaca suferinta in vietile semenilor. Omul postmo-dern nu mai are constiinta pacatoseniei, a vinovatiei fiindca nu se simte responsabil fata de Dumnezeu si fata de semeni, asa incat pacatul este perceput in societatea postmoderna ca fapta indiferenta, daca nu ca virtute.

"Pornografia ambianta este o catastrofa in masura in care blocheaza orice elaborare psihologica personala a faptului sexual, reducandu-l la o simpla afacere de glande, hormoni si tehnici sexuale. Pornografia degradeaza persoana, reducand-o la pasiunile ei...".Aceeasi consecinta o au asupra omului si concubinajul, prostitutia, homosexualitatea, mediatizate astazi in mod excesiv, parca tocmai pentru a submina familia. "Or, familia este prin excelenta creuzetul artei omenesti de a trai: sa invete sa se iubeasca unii pe altii, unii prin ceilalti... Si familia devine inca si mai importanta pentru ca este scoala realului: a iubi nu este ceva de-a gata, ci se invata; si familia este locul pentru aceasta invatare umila si de multe ori dificila. Ea este locul dinamicii iubirii adevarate... Daca o iubire este adevarata, ea va tinde intotdeauna sa creeze viata, fie ea viata trupeasca, spirituala, intelectuala sau culturala. Iubirea este un elan spre viata si in acest elan este Dumnezeu". Dar desfranarea este egoism, pacat si deci moarte si despartire de Dumnezeu. Ea este vinovata astazi in cea mai mare masura de slabirea personalitatii si demnitatii umane.

"Constatam cu spaima - scrie un ierarh ortodox contemporan - ca pe strada, in fabrici, in familie, se inmultesc "mastile" si dispar "persoanele". Oamenii detin roluri de obicei lipsite de viata. Seamana din ce in ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt "persoane". Foarte adesea avem sentimentul ca suntem intr-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participantii isi ascund identitatea, cu o nota originala care consta tocmai in faptul ca, de fiecare data cand se indeparteaza o masca, apare o alta. intr-o astfel de criza de autenticitate a omului, este imposibil ca vietuirea impreuna sa devina comuniune reala". Oamenii, cand nu se mai iubesc, nu mai pot fi sinceri, deschisi, ci, fiind egoisti, se prefac, isi ascund adevarata fata si adevaratele intentii.

"Mastile" pe care le poarta oamenii postmoderni au generat fenomenul neincrederii in relatiile interumane, o suspiciune generala, care face ca nici un om sa nu mai aiba incredere totala in celalalt. Lipsa increderii poarta cu sine frica omului de semenul sau si toate acestea contribuie la accentuarea starii de stress si nesiguranta. Cauza de capetenie a acestei situatii dramatice in care traieste omul postmodern se afla in impotrivirea sa fata de Dumnezeu si fata de Adevarul revelat. in locul lui Dumnezeu el prefera sa cheltuiasca multa energie, sa constituie noi si noi institutii omenesti, sa traiasca in frica si nesiguranta si toate acestea fara sa fie sigur vreodata daca adevarul si dreptatea au fost restabilite.

In vremea noastra se creeaza noi si noi institutii in scopul apararii vietii si drepturilor omului. intr-adevar, cum a spus cineva, "o lume fara Dumnezeu nu se poate conduce decat cu arma". Pe omul postmodern pericolele il pandesc la tot pasul, caci peste tot misuna cei ce cred ca "totul este permis" si nu au respect pentru viata umana, fiindca sunt postmoderni si a fi postmodern inseamna a nu mai crede in Dumnezeu si deci nici in valoarea omului.

Dar toate aceste suferinte pe care le-a provocat gandirea moderna si postmoderna omului constituie la un loc o adevarata tragedie pe care o traieste omul astazi si care se accentueaza cu fiecare zi. De aceea, astazi se vorbeste mai mult de crize decat de bucurii, mai mult de teama decat de speranta; mai mult de ceea ce-i desparte pe oameni decat de ceea ce-i apropie. Criza spirituala, criza morala, criza politica, criza economica, criza administrarii, criza familiei, criza educationala si criza culturii de care se vorbeste atat de mult astazi nu sunt altceva decat expresii ale tragediei pe care o traieste societatea postmoderna ca urmare a despartirii ei de Dumnezeu.

Tragismul omului si societatii provine in cea mai mare masura din ateism. Intr-adevar, "ateismul, aprofundat pana la limitele sale logice, il duce pe om la pierzare, pentru ca este o invatatura perfecta a imoralitatii, a raului si a mortii". Ateismul postmodernitatii este vinovat de pierderea sensului si curajului de a trai, de distrugerea simbolisticii traditionale privitoare la relatia dintre barbat si femeie, dintre tata, mama, si copil, si dintre toti oamenii in general. In acelasi timp, cautarea sensului, coroborata cu constiinta ca acesta pentru el s-a pierdut, ii provoaca omului neliniste, stare de stres, nervozitate, imprastiere, angoasa, si toate acestea fac din om o biata fiinta alienata, care simte ca este instrainata si abandonata.

Reactiile omului la tragismul propriu sunt diverse si pe unele le-am enumerat mai sus, dar fenomenul care exprima cel mai bine totala dezorientare si neliniste a omului, este fenomenul criminalitatii.

Astazi toata lumea este de acord ca viata devine tot mai insuportabila, lumea tot mai nesigura, ca fericirea este in epoca noastra o iluzie si ca rautatea, invidia, neincrederea, perfidia, ura, lipsa milei, egoismul, ferocitatea s.a.m.d. pe zi ce trece racesc, in mod vizibil, relatiile dintre oameni. Asa cum spune un ierarh ortodox contemporan, "tragismul omului si sentimentul firii sale contradictorii sunt din ce in ce mai intens evidentiate de catre evenimentele istorice". Caci astazi raul nu mai este o realitate particulara, izolata si neextinsa, ci, datorita tehnicii actuale, el devine repede realitate universala, influentand istoria planetei.

Pentru om nu exista alta solutie decat intoarcerea la Hristos, fiindca, de la intruparea Logosului, omul este legat prin insusi destinul sau de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos in lume sau intruparea Fiului lui Dumnezeu aduce in lume nu o Lege si o Ratiune, ci insasi Legea si insasi Ratiunea, nu o oarecare conceptie de viata, ci suprema conceptie de viata. "in Iisus Hristos ni se descopera masura tuturor lucrurilor si a tuturor valorilor din aceasta lume. Precum El e centrul timpului, de la care numaram anii spre inceputul lumii si spre sfarsitul ei, tot astfel e masura la care raportam nivelurile de viata atinse inainte de El sau dupa El". Despartirea omului de Dumnezeu ca urmare a gandirii moderne si postmoderne a determinat pe om sa se considere "masura tuturor lucrurilor" si sa adopte o conceptie de viata care nu corespunde nici destinului sau pamantesc si nici aspiratiilor inalte pentru care a fost creat. in aceasta alegere libera se afla originea dramei omului si societatii contemporane.

Sfantul Serafim de Sarov observa ca "exista astazi, la limita, doar doua alternative pentru om, absolut de neimpacat: credinta in lume si in religia sinelui, al carui rod este moartea; si credinta in Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul in Care este Viata cea vesnica".

In prezent, omul se afla intr-o stare de criza si trebuie sa se intoarca la starea lui fireasca. Iar starea fireasca a omului este cea care il defineste ca om adevarat; omul adevarat este omul virtutii, omul virtuos, statornicit in bine, acela care dovedeste tarie in impotrivirea fata de pacat si in viata caruia se vede prezenta lui Hristos prin comportament si atitudine. Starea fireasca a omului consta in preocuparea pentru cele superioare, duhovnicesti, in asumarea responsabilitatii fata de el insusi si fata de semeni, in cultivarea si afirmarea demnitatii personale a omului. Starea fireasca a omului este totuna cu starea de gratie, de har, si aceasta nu o poate avea decat daca se afla in comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu si cu semenii.

Pentru crestin, idealul implinirii in Hristos consta in a ajunge "la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13).

Pr. conf. dr. Vasile Citiriga

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7014

Voteaza:

Omul fara Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE