Omul si lucrarea sa

Omul si lucrarea sa Mareste imaginea.

 

Omul si lucrarea sa

 

Cred ca nu e moment mai potrivit ca acesta in care marele profesor teolog Dumitru Staniloae implineste 90 de ani, sa ne reamintim un adevar pe cat de simplu, pe atat de important, daca nu chiar esential; cu foarte putine exceptii discutabile, dascalii nostri teologi au fost si sunt preotii. In primul rand preotii! Si lucrul acesta, valabil pentru lumea ortodoxa, unde teologia s-a dorit mai mult slavoslovie decat "stiinta", mai mult opera de zidire decat exegeza si comentariu, e un bun care i-a fost usor de pastrat si de aparat mai ales in vremea in care s-a format si a inceput sa se afirme parintele Staniloae.

 

Perioada respectiva suferea consecintele pozitivis­mului, ajunse la apogeu si pe cele - inca mai evidente - ale secularizarii si "sincronizarii" Romaniei cu lumea occidentala. In perioada care a urmat Unirii din 1859, rodnica sub multe aspecte sociale si economice, noi nu  am avut ca in Rusia doua partide de intelectuali: slavofili , si occidentalisti, nu am avut o Optina care sa adune in jurui mari carturari si scriitori (cu toate ca rasadul paisian fusese pus initial in pamant romanesc), nu am avut decat oameni de opinie si decizie care priveau Biserica si Orto­doxia cel mult cu condescendenta. Ne furam caciula sin­guri cand vrem sa scoatem cu orice pret din Eminescu un poet crestin, sau cand ne facem ca nu vedem ca insusi Iorga, bizantinolog de geniu, n-a apreciat din Ortodoxie decat aspectele sale istorice, necum pe cele duhovnicesti. A existat o vreme in care lumea "buna" se rusina de Orto­doxie, pe care nu o cunostea pentru ca o percepea prin prisma Apusului desacralizat, anticlerical si reputat pentru dispretul lui fata de spiritualitatea rasariteana. Intr-o scri­soare catre Martha Bibescu, V. Parvan, pe care unele cercuri bisericesti ar fi vrut sa-l aduca Patriarh, fiind cotat ca o persoana foarte morala, isi marturiseste regretul de a nu se fi nascut in religia Romei!

 

Aceasta era situatia in vremea tineretii parintelui Staniloae, vreme in care teologia tindea sa devina disci­plina de solidificat in curs, tratat si prelegere, rupta de traditia patristica a manastirii, si, bineinteles, de izvorul liturgic si sacramental al Bisericii. Nu eram singurii in aceasta situatie. La Petersburg sau la Atena invatamantul teologic suferise distorsiuni similare datorate mai ales unor influente ale momentului: notiunile-lozinca "evolutie" si "progres" cunosteau apogeul. Ca sa nu mai vorbim de sacrosanctizarea stiintei. Iar prigoana materiala asupra credintei se dezlantuise in Rusia ortodoxa.

 

Reamintesc toate aceste date de context pentru a sugera drumul, urcusul anevoios al Parintelui Staniloae, urcus atat de caracteristic edificarii duhovnicesti. Pentru ca exista o corelatie atat de invederata si de fermecatoare intre om si opera. Chiar si in conditiile aratate, profesorii teologi erau preotiti. Poate nu toti aveau parohie - cum s-a intamplat si cu Parintele Staniloae -, nu slujeau si nu marturiseau cre­dinciosii, dar lucra asupra lor "punerea mainilor" si Taina Hirotoniei. Menirea lor nu se desfasura intr-un moment de elan religios - mai degraba metafizic - si nici prielnic pentru Ortodoxie.

 

Avea sa existe insa o reactie a Ortodoxiei, care coin­cide temporal cu deceniul al patrulea al secolului nostru si cu inchegarea personalitatii Parintelui Staniloae: pe plan local, cercul revistei "Gandirea", animat de Nichifor Crainic, dar mai ales aparitia si atitudinea marturisitoare a lui Nae Ionescu pe care imi ingadui sa o socotesc deci­siva. El este cu adevarat "singurul nostru filosof ortodox"! Pe un plan mai larg: afirmarea teologilor rusi din exil, in Occident, si a ganditorilor rusi ortodocsi. Cu ambele cu­rente parintele Staniloae va fi nu numai contemporan, ci si solidar. Va profita de experienta lor.

 

Astazi, cand contemplam biografia si opera Parintelui Staniloae, socotit unanim "unul dintre cei mai mari teologi ortodocsi ai secolului nostru", nu poate sa nu ne frapeze simetria raportului om - opera si nevointa urcusului.

 

Smerenia-i binecunoscuta, rezerva fata de onorurile lumesti; dar mai ales caldura, dragostea, seninatatea, rab­darea nu sunt cuvinte, ci trasaturi reale in ceea ce-l pri­veste. Pierderea unui copil de varsta frageda, anii de in­chisoare, deci prilejuri de clatinare si suferinta, nu i-au abatut nadejdea si credinta. La un savant mirean, la un artist, asemenea episoade pot fi despartite de opera, dar in cazul unui teolog sunt nespus de importante. Pentru ca sunt forme de marturisire care dubleaza si potenteaza opera. Un atare paralelism, o atare consonanta desavarsita intre vorba (scris) si fapta sunt cat se poate de ziditoare.

 

Aceasta deoarece Teologia nu e "cultura" si nu se reduce la cultura. Adevarul acesta al impletirii dintre om si afirmatiile sale mi se pare extrem de important intr-o lume a carei identitate sufera. Ceva din seva existentiala a Sfintilor Parinti a trecut in insasi inchegarea omeneasca a parintelui Staniloae.

 

Constantin Noica a facut mult bine dar si destul rau prin absolutizarea si majusculizarea Culturii; prin divini­zarea ei. Retragerea in cultura ca intr-o forma de haiducie spirituala a constituit un bun si luminat indemn in anii dictaturii rosii, dar Cultura idolatrizata, devenita tel si finalitate e o eroare asupra careia trebuie sa prevenim, intrucat ea il izoleaza pe om de Dumnezeu si de semeni intr-un antropocentrism vanitos si primejdios.

 

Teologia Parintelui Staniloae, teologie a Persoanei, a comuniunii si a iubirii interumane si divine umane, veri­tabil imn inaltat existentei, ne arata cat de eronata si de marginita e idolatrizarea Culturii.

 

Teologul autentic vede in propria-i opera o forma de rugaciune, iar profesorul teolog e mai degraba un parinte duhovnicesc decat un magistru care comunica date, no­tiuni si, eventual, o metoda. Aceste adevaruri intampina si azi opozitia multor intelectuali si artisti. Sursa ei este orgoliul. De aceea a vedea in Parintele Staniloae un mare savant si atata tot ar fi o grosolana eroare. Parintele Staniloae nu a ajuns dintr-o data, direct, la ipostaza pe care i-o cunoastem azi. Teza despre Patriarhul Dositei si legaturile sale cu Tarile Romane aminteste de teologia care se practica atunci in universitatile noastre si in strainatate. Culegerea sa de foiletoane asupra catolicis­mului postbelic nu straluceste stilistic. Si ma opresc pen­tru a spune ca activitatea de gazetar, mai lunga de un deceniu, la "Telegraful Roman", i-a descleiat si mladiat scrisul, a contribuit asupra formularii. Deja insa, in 1938, o data cu lucrarea consacrata Sf. Grigore Palama, putem intrevedea inceputul unui demers fara seaman si pereche in teologia romaneasca. Pentru ca energiile necreate, co­muniunea omului cu harul divin vor constitui axul operei Parintelui Staniloae.

 

Polemicile din Ortodoxie si Romanism (1938), conotatiile lor locale constituie penultimul act al activitatii publicistice si al atasamentului la gandirism fata de care va pastra altminteri sentimente neschimbate. Dat fiind ca Parintele Staniloae va pastra convingerea ca nu trebuie deloc neglijate raporturile dintre credinta si neam: "Nu ne mantuim fugind de cele naturale, plutind in vazduhul inactiunii, sau al credintei si dragostei teo­retice, ecumenice, faptuind ceea ce ne impune locul si timpul si asezarea noastra in ciclurile de viata unde ne-a destinat Cel de sus. Nu ne matuim fugind de casatorie, caci atunci casatoria n-ar mai fi una din cele sapte taine; nici fugind de mancare, caci atunci nu ni s-ar fi dat Domnul ca mancare de paine si vin. Nu ne mantuim fugind de neamul in care ne-am nascut, caci atunci si Iisus ar fi plecat din primul moment de la Evrei ".

 

De fapt, mai exista un moment polemic in activitatea Parintelui Staniloae, atunci cand publica, in 1943, cule­gerea de foiletoane intitulata Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de Crestinism si Ortodoxie. Cu tot locul pe care il ocupa si-l va ocupa Blaga in cultura noastra laica, trebuie spus nu numai ca Parintele Staniloae, in ipostaza de apologet, avea adevarul si dreptatea de partea sa, dar ca uimeste precaritatea poetului - care absolvise, totusi, Teo­logia la Viena - in materie de cunostinte referitoare la monahism; la domeniul asceticii si al misticii.  

 

De fapt, Blaga isi expunea si apara propria doctrina in care preva­leaza mitul. Iar daca intelectualii nostri au preferat sa ia partea lui Blaga, au facut-o din necunoastere si din impo­sibilitatea de a deosebi domeniul mitului de cel al re­ligiei. Cele doua elemente sunt antinomice. Cu atat mai putin poate intelege un intelectual deosebirea dintre un Mircea Eliade, istoric al religiilor, dar care evita sa mar­turiseasca vreuna, si un D. Staniloae, sau V. Lossky. Va trebui sa se depuna multe eforturi pentru om sa poata fi inteleasa deosebirea dintre teologie, forma de marturi­sire, si cultura care abordeaza profan universul sacru.

 

Volumul in care Parintele Staniloae ii explica lui Lucian Blaga ce sunt crestinismul si Ortodoxia aparea la cinci ani dupa monografia consacrata Sf. Grigore Palama si in acelasi an cu opera sa de maturitate Iisus Hristos sau restaurarea omului (1943). Acum recursul la scrierile Sfintilor Parinti e cat se poate de rodnic. Abia trecusera cinci ani de cand un remarcabil traducator, cu dar scriito­ricesc, Parintele Fecioru, deplangea in prefata la talmacirea Dogmaticii Sfantului Ioan Damaschin faptul ca ne-am indepartat de izvoarele patristice, familiare altadata calu­garilor din manastiri. Nu stiu daca in 1943 Parintele Staniloae incepuse sa lucreze la talmacirea Filocaliei, dar nu pot sa nu observ ca numai Iorga, la noi, si-a mai editat singur sursele pe baza carora a scris Istoria Romaniei, adica documente din arhive locale si straine. Numai Iorga, si, in buna masura, Parvan.

 

Cunoscator de greaca, dar si de slavona, Parintele Staniloae a inceput traducerea Filocaliei, in zece volume, insotita de mii de scolii. In  afara de textele din Filocalie avea sa-i traduca pe Sf. Maxim Marturisitorul, pe Atanasie si pe Chiril ai Ale­xandriei si, in fine, Imnele Sf. Simeon Noul Teolog.

 

De obicei, oamenii care alcatuiesc sinteze se adre­seaza cercetatorilor care au dat la lumina izvoare, le-au interpretat si clasificat. Foarte rar cineva face opera si de cercetare si de sinteza. In  cazul Parintelui Staniloae echi­valentul investigatiei a fost traducerea. In  felul acesta ne-a dat o versiune a Filocaliei intr-o limba accesibila omului contemporan, asigurandu-i unitatea stilistica si a pus te­melia studiilor, meditatiilor sale, dar mai ales a acelui Curs de ascetica si mistica publicat sub titlul de Teologia Morala Ortodoxa in 1981, carte pe care o socotesc capo­dopera P. C. Sale deopotriva cu Dogmatica.

 

Mutatis mutandis as compara demersul Parintelui Pro­fesor Staniloae cu acela al lui Paisie si al colaboratorilor sai din secolul al XVIII-lea. Si atunci Ortodoxia, nu numai cea moldovlaha, era in suferinta, si atunci se resimtea lipsa textelor patristice, si atunci se constata o racire a duhului intocmai ca in secularizata noastra lume si atunci rugaciunea inimii era intr-un fel redescoperita... si, intocmai ca atunci, finalitatea duhovniceasca si nu opera culturala era telul. Nu as dori sa par grandilocvent, dar asemanari intre cele doua demersuri exista.

 

Parintele Staniloae a venit cu un accent dogmatic pe Persoana, plecand de la Persoana divino-umana a Mantui­torului, pe iubire si pe virtuti, ne-a relevat frumusetile sme­reniei si delicatetea sfintilor, dar temelia sau axul a ramas invatatura energiilor necreate a Sf. Grigorie Palama, arvuna luminii taborice, intr-un cuvant: indumnezeirea omului; participarea lui la parga divina. Acesta e piscul Teologiei!

 

Si poate nu intamplator cel mai frumos din Imnele iubiri dumnezeiesti suna in romaneste, in talmacirea Pa­rintelui Staniloae, acele versuri ce vorbesc despre lumina nemateriala; necreata: "Ea indeamna la tacere si la ura a toata slava/ si la tavalirea pe pamant si la vointa de a fi calcat ca praful/ de acestea se desfata si cu ele vrea sa fie,/ invatand smerenia care poate orice./ Cand deci o castig pe aceasta si ma fac smerit,/ se afla si ea nedespartita de mine,/ imi vorbeste, ma priveste si o privesc./ Este in inima mea, dar e si in cer,/ imi talcuieste Scripturile si-mi sporeste cunostinta,/ ma invata taine, pe care nu sunt eu in stare sa le spun,/ imi arata cum m-a rapit din lume/ si-mi porunceste sa am mila de toti cei din lume".

 

Teologia Parintelui Staniloae e in primul rand pnevmatologie. E mult mai inrudita cu rugaciunea si cu Lauda si, negresit, cu Sf. Liturghie decat cu Biblioteca. E strans legata de manastiri si de nesecatul lor izvor duhovnicesc. E poate raspunsul dreptmaritor dat unei opere tot atat de vaste si de stralucite cum este aceea a lui Mircea Eliade, dar care se intemeiaza pe eruditie si orgoliu cultural. E o teologie marcata de harul preotiei si de "Rugul aprins" de la Manastirea Antim unde se refugiasera duhovnicul rus Kulighin si mitropolitul Rostovului. E o teologie pe care trebuie neaparat s-o punem in legatura cu viata duhovni­ceasca din inchisorile comuniste, prin care si Parintele Staniloae e trecut, cu comunitatea de iubire a Bisericii care a straluminat acolo in conditii de catacomba si neomartiriu.

 

Dar dincolo sau dimpreuna cu aceasta teologie, exista la Parintele Staniloae o atitudine si un atasament care mul­tora ne scapa sau il ocolim: de la Nae Ionescu n-am intalnit la noi un mai mare aparator si marturisitor al valorilor Rasaritului. Adica a preeminentei Spiritului si spiritualului.

 

Rasaritul a ramas identic cu el insusi prin Ortodoxie, nici nu s-a "medievalizat", nici n-a recurs la solutii de tipul aggiornamento, iar smerenia si discretia i-au facut consecventa de neclintit. Pentru ca dincolo de seninatate si rabdare, de un optimism neclamat, de egalitatea de ton, nu putem sa nu admiram si consecventa Parintelui Staniloae. Straina de tenacitatea egoista, consecventa aceasta e a omului plecat la lung drum, a urcusului si a principiului: "Asteptand, am asteptat pe Domnul".

 

In  valtoarea unei lumi frustrata de decenii ca a fost abandonata de Europa, nepregatita sa se intrebe daca nu ispaseste si ceva pacate sau daca nu e cumva pusa la incercare, ispitita sa isi blesteme soarta si sa descurajeze, Parintele Staniloae - om si lucrare - a ramas identic cu sine. De aceea nu vad in el un invingator, ci un rasplatit. Dumnezeu i-a incununat sinceritatea convingerilor: in Ortodoxie, in valorile rasaritene, in neamul sau si in ase­zarea lui... Sa luam aminte la acest aliaj de smerenie si fermitate, la lipsa de patos atat de specifica siesi, la atitu­dinea sa care pare sa ne sugereze adagiul lui Evagrie din Pont: "Unit cu toate si desprins de toate"!

 

Dumnezeu l-a rasplatit pana la paradox: Pentru ca nimeni dintre oamenii traind azi in tara si folosind limba romana - scriitori, filosofi, intelectuali -, atat de ahotnici de consacrare europeana, n-a ajuns nici pe departe, in domeniul sau, la notorietatea dobandita de Parintele Staniloae in mediile teologale internationale. El, in care Lucian Blaga nu vedea decat un "popa" oarecare!

 

Fara s-o urmareasca, Parintele Staniloae s-a facut cu­noscut dincolo de hotarele tarii nu prin imitatie ori insi­nuare, ci prin marturisirea creatoare si ferma a valorilor Ortodoxiei si Rasaritului.

 

 Dan Ciachir

 

"Parintele Dumitru Staniloae in constiinta contemporanilor
Marturii, evocari, amintiri"
 

 

 

09 Mai 2012

Vizualizari: 3300

Voteaza:

Omul si lucrarea sa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE