Secularizarea si crizele contemporane

Secularizarea si crizele contemporane Mareste imaginea.


Secularizarea si crizele contemporane

Modalitatea in care a fost inteleasa Sfanta Treime in teologia apuseana a influentat in mod decisiv conceptia despre Biserica si lume. Accentuandu-se in mod unilateral natura divina in detrimentul Persoanelor trinitare, se ajunge la o Treime inchisa in Ea insasi, izolata in transcendenta sa inaccesibila, fapt care implica riscul de a fi resimtita fara interes pentru existenta religioasa. Se produce astfel o separare radicala intre "ordinea naturala" si cea "supranaturala", fara a se tine seama de legatura interna dintre ele. Transcendenta lui Dumnezeu a ajuns sa fie confundata cu lipsa Lui din creatie. Si daca Dumnezeu nu mai este prezent in lume si nu o mai influenteaza in nici un fel, aceasta devine o realitate autonoma.

"Cu tot progresul inregistrat de stiinta, care a inceput sa bata la portile transcendentei, teologia in cauza sustine si astazi ca lumea functioneaza in virtutea unor cauze secunde, independent de Dumnezeu, ca o realitate autonoma".

Dumnezeu nu daruieste fapturilor Sale doar existenta, ci si demnitatea de a actiona ele insele, "de a fi cauze si principii unele pentru altele si de a conlucra in felul acesta la indeplinirea planului Sau". Dumnezeu actioneaza in creatie in calitate de cauza prima, lasandu-i apoi acesteia libertatea de a actiona prin "cauzele secunde".
Dupa Fericitul Augustin, aceste cauze secunde ar cuprinde in ele insele intreaga dezvoltare a universului: "Asa dupa cum in seminte se gaseste in mod invizibil tot ceea ce va constitui apoi arborele, tot astfel, lumea contine in ea insasi tot ceea ce avea sa se manifeste mai tarziu, nu numai cerul cu soarele, luna cu stelele, ci si alte fiinte pe care Dumnezeu le-a produs in potenta, ca intr-o cauza a lor". Deci, Dumnezeu nu mai actioneaza in mod direct asupra lumii, ci prin intermediul acestor cauze secunde, care functioneaza in mod independent de Dumnezeu. Scolastica, sub influenta aristotelica, evidentiaza si mai mult caracterul autonom al universului printr-o conceptie mecanicista, bazata pe existenta lucrului in sine si pe legaturile exterioare dintre cauza si efect, care face abstractie de prezenta lui Dumnezeu in universul fizic si fundamenteaza autonomia lumii in raport cu Dumnezeu. Totusi, in aceasta conceptie, ordinea supranaturala nu era considerata ca fiind opusa celei naturale, ci avea rolul de a contribui prin gratia divina la perfectionarea naturii.

Epoca luminilor a modificat sensul autonomiei pe care creatia o avea in teologia apuseana, transformand-o intr-o autonomie care neaga existenta lui Dumnezeu si calitatea Lui de Creator si Proniator. Mai mult, s-a ajuns sa se considere ca "orice interventie a ordinii supranaturale in ordinea naturala este o violare a acesteia, punandu-se astfel bazele procesului de secularizare care a inchis omul in propria lui suficienta imanentista, cu tot cortegiul ei de consecinte negative pentru viata lui morala".

Descartes, prin sintagma: "Cogito, ergo sum", impune in mod unilateral ratiunea umana ca singura modalitate de cunoastere, pentru ca este "naturala", adica derivata din ordinea naturii si, deci, independenta de normele Traditiei, fiind scoasa din contextul larg si constructiv al Revelatiei divine. De acum incepe sa functioneze schema subiect-obiect, care il scoate pe om din contextul sau natural. Res cogitans, adica umanitatea care isi foloseste ratiunea, trebuie sa se dedice fara nici o limitare studiului lui res-externa, adica ansamblului realitatii, cu exceptia omului. Natura pierde astfel calitatea de creatie, de dar al lui Dumnezeu, de expresie a iubirii divine fata de om, devenind un simplu obiect de analiza.

Acest mod de abordare a problemelor existentei a impus ideea ca nu exista nici o limita pentru om. Acesta poate sa cunoasca lumea si sa si-o aserveasca cu indrazneala. Prin progresul stiintei si tehnicii, omul a inceput sa manipuleze si sa exploateze lumea materiala fara nici un discernamant.

S-au facut mari eforturi pentru a se impune ideea ca numai cunoasterea stiintifica este obiectiva, neutra si bazata pe fapte. O idee este valabila doar atunci cand corespunde unui fapt, si falsa atunci cand o atare corespondenta nu exista. Faptele poseda o competenta intrinseca, independenta de persoana care le observa. Ele sunt adevarate, reale, depasind subiectul cunoscator sau existand in mod independent de acesta.

Opuse faptelor sunt valorile. Acestea nu se bazeaza pe cunostinte, ci pe opinii sau credinte. Nu se poate vorbi de un fapt, atunci cand valorile depind de preferinte sau de alegere. Raspunzand problemelor subiective si nedemonstrabile, religia este izolata in domeniul valorilor si redusa la un ansamblu de pareri personale, detasat de "faptele" recunoscute prin procedee stiintifice. Privita din punct de vedere pozitivist, cunoasterea a trecut prin stadiul "obscur" al speculatiilor teologice, metafizice si filosofice, pentru a ajunge la "varsta plinatatii", asigurata de stiintele pozitive. Potentialul naturii, altadata demonic si neputand fi dirijat, sfarseste prin a fi controlat de ratiunea umana si supus capacitatii ei planificatoare. Prin cunostintele sale pozitive, omul are menirea sa remodeleze universul dupa chipul sau si sa-l supuna implinirii dorintelor sale.

Oamenii sunt, deci, indivizi emancipati si autonomi. Numai libera concurenta dintre indivizi in cautarea fericirii personale, poate garanta progresul umanitatii. Din aceasta cauza, este necesar ca fiecare individ sa acorde celorlalti dreptul de a gandi si de a actiona conform interesului propriu. In acest context, nu exista dusman mai rau decat persoana "inchisa" in apriorismele credintei sale. Pentru ca drepturile indivizilor nu decurg din religie, ci din natura, refuzul de a-l critica pe aproapele este ridicat la rangul de obligatie morala. Cei care nu respecta acest deziderat sunt robii "prejudecatilor".

De aici se naste urmatorul paradox: pe de o parte, oamenii capata o importanta mult mai mare decat Dumnezeu insusi sau mai exact se substituie lui Dumnezeu, iar pe de alta parte, ei nu se mai disting in mod fundamental de animale sau de plante. Fiecare poate fi redus de celalalt la starea de simplu instrument si manipulat, exploatat, utilizat pentru realizarea unor scopuri strict personale. Prin ratiunea de "fiinta autonoma", omul a fost golit de identitatea sa spirituala.

Fara a putea depasi in mod radical lumea, dar si fara a se putea acomoda definitiv la imanenta pura a lumii, omul subzista in intervalul dintre o animalitate neaceeptata pana la capat si o divinitate inaccesibila si neasumabila nici ea in mod definitiv pe cont propriu. "Pentru a-si face suportabila supravietuirea in acest interval, omul si-a creat o supra-natura umana sui-generis: cultura. Daca prin trup exista in natura, prin spirit el se ridica deasupra ei, instrainandu-se de ea si instapanindu-se in acelasi timp asupra ei prin cultura, asumandu-si fata de lume o atitudine quasi-divina de creator si asigurandu-si o supravietuire limitata, pentru ca jocul natura-cultura in care este implicat omul are o limita implacabila si dure¬roasa: moartea, pe care n-o putem domestici, ori asimila lumii noastre".

Pornind de la autonomia astfel inteleasa, Nichifor Crainic face o foarte interesanta paralela intre aceasta si libertatea crestina. El spune ca ambele au aceeasi radacina ontologica, dar libertatea crestina presupune infrangerea "autonomiei individuale". "Suficienta siesi acolo, ratiunea umana se recunoaste insuficienta din¬coace. Exercitiul libertatii crestine incepe de fapt cu aceasta recunoastere a insuficientei individuale si continua, in consecinta logica, cu implinirea ei in perfectiunea divina. Sa observam ca in domeniul autonomiei chiar, deficienta ratiunii, daca nu e proclamata in principiu, e totusi recunoscuta de fapt. Ca sa stabileasca un acord intre varietatea modurilor individuale de a cugeta, neoplatonismul nascocise o inteligenta supraindividuala, iar Plotin practica, dincolo de dialectica, extazul intelectual, ca sa poata ajunge la o cunoastere mai esentiala. Dar in cugetarea moderna, recursul atat de frecvent la Kant, la Hegel, la Marx ori la Bergson, nu inseamna acelasi lucru? Si ce e oare autoritatea fiecaruia dintre acesti filosofi, primita de unii, respinsa de altii, decat semnul durerosului relativism in care se zbuciuma gandirea autonoma?".

Pentru acest motiv, acelasi autor afirma ca conceputul modern de autonomie a ratiunii s-a nascut din umanismul pagan, din increderea nelimitata a individului de a se ridica deasupra lumii, dictandu-i legile lui. "E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin trufie, in clipa cand il imbata iluzia inaltarii prin propria-i natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a intors la ea, reluand pacatul de la capat. Neo-umanismul, care si-a facut din ea principiul de temelie, crede ca reinviaza ideile greco-latine, cand, in realitate, repeta tragica rebeliune adamica. Considerata in rezultatele ei din domeniul culturii, autonomia individuala a ratiunii se infatiseaza ca o incurcare a limbilor".

Intr-o asemenea atmosfera culturala, a inceput sa se vorbeasca de o lume post-crestina, desacralizata si secularizata, in care Dumnezeu nu mai are loc. Credinta apare ca un stadiu infantil al constiintei umane, facandu-se eforturi de a fi inlocuita prin tehnica, psihanaliza si solidaritate sociala. Separarea supranaturalului de natural in teologia apuseana a transformat teologia insasi intr-o speculatie abstracta despre Dumnezeu, incetand sa mai fie gandire vie intru Dumnezeu: "Cuvantul unor oameni care s-au tolanit, nu stiu cum, dar foarte comod, peste cruce, nu mai poate avea nici o trecere.".

Astfel, "Dumnezeu a murit.", fiind inteles ca un obiect situat la periferia spatiului cosmic, deci fara nici o legatura cu lumea. Mai mult, imaginea lui Dumnezeu s-a identificat cu imaginea regelui pamantean si cu atributele acestuia: demnitate, majestate, putere, cu toate ca teologia ortodoxa, prin scrierile Parintilor, a inlocuit dialectica greaca "stapan-sclav" prin dialectica Evangheliei: "Tata-fiu", "Crestinismul oficial apare ca o religie a Legii si a Pedepsei, care se traduce prin interdictii sau tabuuri sociale. Expresiile sale dominatoare sunt denuntate de Freud sub numele de "Tatal sadic". Regresiunea iudaizanta uita Treimea, respectiv paternitatea ei sacrificiala, care nu striveste, ci da nastere libertatii; aceasta regresiune il confunda pe Dumnezeu cu figura Judecatorului zelos, a justitiarului redutabil si terorizant care pregateste din vesnicie iadul si chinurile lui. Pe buna dreptate, oamenii se tem sa nu fie alienati; teologia penitentiala, cea a interdictiilor si a iadului, adica religia "terorista" - iata una dintre cauzele ateismului actual".

Antropocentrismul cultivat asiduu a avut trei consecinte neasteptate: desacralizarea lumii si a omului, ca reflex al tendintei de a aduce profanul sub autoritatea sacrului. De fapt, conflictul dintre religie si stiinta a fost provocat de doua ideologii, una crestina, si alta necrestina, care si-au disputat dominatia asupra lumii, tocmai datorita faptului ca Dumnezeu nu mai era vazut in lume, care devine o realitate autonoma.

Desacralizarca a nascut la randul ei procesul de secularizare a lumii. Prin acest proces, se incearca scoaterea progresiva a religiei din viata sociala si culturala. Secularizarea provoaca la randul ei criza ecologica, care in ultima perioada a capatat dimensiuni planetare, ca rezultat al tendintei omului de a lua locul lui Dumnezeu pe pamant si de a considera natura drept o proprietate, pe care o poate exploata in mod iresponsabil. "Luand in considerare consecintele unei conceptii cosmologice de factura autonoma, care a sapat la temelia religiei, si mai ales tendinta antropocentrica promovata de o astfel de conceptie cosmologica, care a. asezat omul in locul lui Dumnezeu, un cunoscut teolog catolic spune ca fata de increderea excesiva in fortele umane, adica de antropocentrism, avea sa raspunda fideismul tragic al Reformei (cu increderea ei unilaterala in forta gratiei divine), "sola gratia", pentru ca apoi, intr-un nou reflex, umanismul iluminist avea sa dea nastere ateismului contemporan, adica al autodeificarii omului, lipsit de o auten¬tica deificare crestina".

Ignorarea deificarii autentice crestine a avut la randul ei o consecinta logica: criza profund spirituala, pe care omenirea contemporana o resimte cu intensitate. Se constata un intens proces de alienare a omului, prin mutarea centrelor de greutate de pe fundamental pe accesoriu. Sexualitatea maladiva, violenta, drogurile si izolarea fata de lume si problemele ei, iata cateva dintre constantele crizei spirituale contemporane. Confruntata cu aceste probleme fundamentale, teologia crestina in general si cea ortodoxa in special si-a exprimat punctul de vedere in contextul miscarii ecumenice, care a acordat relatiei Dumnezeu-om-creatie o importanta deosebita.

Astfel, Ortodoxia a asezat in centrul preocuparilor sale cu caracter ecumenic invatatura despre Sfanta Treime si in special corespondenta dintre teologie si iconomie, pentru a evita separarea supranaturalului de natural. Astfel, teologii ortodocsi au sustinut nu numai ca dogma trinitara sa fie inclusa in mod explicit in "baza" teologica a Consiliului ecumenic, ci si ca interpretarea personala-ipostatica sa fie aplicata eclesiologiei. Este constientizat faptul ca teologia occidentala a favorizat cultivarea unei teologii autonome. Refuzand, sa se supuna normelor revelate, omul se considera stapan pe destinul sau, nazuind sa suprime frontierele cunoasterii si ale puterii.

Identificarea Bisericii cu cultura si puterea Occidentului, pe de o parte, iar pe de alta parte pietismul si teama in fata unor actiuni hotarate au constituit obsta¬cole in stabilirea unor relatii pozitive si responsabile intre aceasta si lume, cu toate ca o asemenea atitudine contrazice vocatia Bisericii. "Suntem in lupta cu fortele care dirijeaza sistemele noastre economice, stiintifice, sociale, filosofice si teologice, care adesea se desfasoara orbeste atunci cand este vorba de pamant si natura, mama hranitoare a intregii umanitati, a intregii vieti si culturi. Credem ca doar imaginea lui Hristos cosmic ne va ajuta sa redescoperim totalitatea pamantului, a cosmosului creat in El, prin El si pentru El. Poate ca vom ajunge si noi sa imbratisam pamantul cu bratele noastre intinse ca Hristos, pe lemnul crucii. O imbratisare cosmica universala, prin Hristos cosmic".

De acum inainte, teologia apuseana a inceput sa redescopere gandirea Sfantului Irineu, a Sfintilor Atanasie si Vasile cel Mare, precum si a Sfantului Maxim Marturisitorul. Dumnezeu este transcendent fata de lume prin fiinta Sa, dar este prezent in creatie prin energiile Sale necreate, care izvorasc din fiinta divina. Astfel, gandirea parintilor depaseste atat cosmologia panteista, prin afirmarea transcendentei lui Dumnezeu fata de lume; cat si teologia autonoma, prin afirmarea prezentei lui Dumnezeu in lume. Intr-o asemenea abordare, secularizarea nu-si mai poate gasi o justificare, pentru ca este afirmata prezenta lui Dumnezeu in lume si posibilitatea transfigurarii acesteia, prin Hristos si Duhul Sfant, in Biserica, dupa voia lui Dumnezeu Tatal.

In acelasi timp, cosmologia patristica depaseste atat creationismul, care considera ca lumea a fost creata perfecta, cat si evolutionismul, care considera ca lumea se dezvolta prin ea insasi, fara nici o legatura cu Dumnezeu. Prin conceptul de creatie continua, Parintii pun inceputul lumii in creatia din nimic, si desavarsirea ei in cerul nou si pamantul nou, prin Hristos, ca Logos Creator si Mantuitor.

Mantuitorul Hristos are deci o dubla legatura cu lumea: El este Creatorul, dar si Rascumparatorul. Mai mult, lucrarea Lui nu-l priveste exclusiv pe om, ci are o dimensiune cosmica. Lumea nu trebuie redusa exclusiv la dimensiunea ei materiala, datorita faptului ca are si o profunda semnificatie spirituala, prin rationalitatea ei interna, care isi are izvorul in ratiunea suprema a Logosului divin. Pentru acest motiv, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "nu este absent din nici o faptura si mai ales din cele ce s-au invrednicit de ratiune. El sustine in existenta fiecare faptura, intrucat Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu se afla prin puterea providentiatoare in toate lucrurile. Si El misca ratiunea naturala din fiecare. Caci in El (Logosul sau Ratiunea prima) sunt fixate ferm ratiunile tuturor lucrurilor si despre aceste ratiuni se spune ca El le cunoaste pe toate, inainte de facerea lor., chiar daca toate acestea, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta o data cu ratiunile lor., ci fiecare isi primeste existenta efectiva si de sine la tim¬pul potrivit. Fiindca Creatorul exista pururea in mod actual, pe cand creaturile exista in potenta, dar actuale inca nu". Deci, aceste ratiuni nu functioneaza in mod autonom, ca in teologia occidentala, ci ele se actualizeaza prin vointa Logosului divin.

Aceasta rationalitate a creatiei, cu centrul de gravitatie in Logos, ne ofera posibilitatea sa depasim separatia dintre om si natura. Cuprinzand in sine intreaga creatie, omul poate sa inainteze impreuna cu ea catre Dumnezeu, ca "inel" de legatura intre lumea vazuta si cea nevazuta. Nu se poate vorbi de o istorie a omului fara o istorie a cosmosului. Si cand acest lucru s-a facut, cosmosul devine pentru om o prada, iar criza ecologica o realitate trista si incontestabila. Dar, asa cum intre nedreptatea omului si deteriorarea mediului exista o legatura foarte stransa, aceeasi legatura se poate stabili si intre dreptatea omului si integritatea creatiei. Deci, pacea creatiei este consecinta dreptatii omului.

Ideea este reluata de cea de a VII-a Adunare generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care s-a axat pe probleme de ordin ecologic si social, care privesc intreaga creatie. Poluarea grava a mediului natural a fost favorizat de legatura exterioara intre om si natura, intre res cogitans si res extensa, care l-a deternimat pe om sa domine natura si sa o exploateze in mod iresponsabil. Prin accentul pe care il pune pe prezenta Duhului in creatie, Adunarea a scos in evidenta legatura interioara a omului cu creatia, faptul ca omul este o parte din lumea creata si ca este responsabil inaintea lui Dumnezeu pentru conservarea, integrarea si administrarea lumii vazute. Sensul creatiei este redescoperit prin faptul ca vine de la Dumnezeu, si inainteaza spre Dumnezeu. Se muta astfel centrul de greutate de pe antropocentrism pe teocentrism.

In lumea moderna, confruntata cu secularizarea, s-a produs o mutatie culturala de mare importanta. S-a trecut de la cultura mecanicista si determinista spre o cultura energetica, spre noua cultura stiintifica. Aceasta porneste de la existenta energiilor ca fundament al materiei, dar si de la premisa lucrului in relatie, datorita faptului ca nimic nu exista in sine, ci in relatie, prin legatura interna a energiilor. Din acest motiv, pretinsa incompatibilitate dintre stiinta si teologie nu mai este de actualitate. "Toate notiunile folosite de Adunare, ca: transfigurare, dimensiune cosmica a mantuirii, energii necreate, comuniune, prezenta Duhului in creatie, theosis (indumriezeire) si multe altele, care sunt notiuni pastrate cu grija de spiritualitatea si teologia rasariteana, au patruns in gandirea si documentele Adunarii, datorita noii culturi stiintifice".

Secularizarea si produsul ei direct, criza ecologica, au fost insotite si de un dramatic regres spiritual, care a dus la destabilizarea interioara a omului intr-o asemenea masura, incat acesta nu mai poate domina creatia sa fundamentala, stiinta, care oricand poate juca rolul unei "jucarii" infernale, atotdistrugatoare. Si, cu aceasta constatare inedita, omul isi poate aminti (iara si iara) ca poate cunoaste si stapani lumea, fara a se putea cunoaste si stapani pe el insusi; sau, reiterand extraordinarul mesaj biblic, in ce consta avantajul posedarii lumii, daca aceasta duce la pierderea propriului suflet? Este adevarat, in ultima perioada discursul stiintific s-a reorientat in mod structural, in sensul ca nu-L mai separa pe Dumnezeu de lume, afirmand rationalitatea creatiei si chiar posibilitatea transfigurari ei.

Daca teologia ortodoxa a afirmat chiar de la inceputurile ei motivatia teologica a stiintei, este imbucurator faptul ca astazi si stiinta redescopera motivatia stiintifica a teologiei. Din aceasta perspectiva putem afirma cu indreptatire ca teologia si stiinta sunt discipline complementare. De altfel, acest adevar fundamental a fost sustinut de gandirea patristica. Sfintii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschinul si alti multi parinti si scriitori bisericesti sunt exemple concludente in acest sens. Pentru gandirea teologica ortodoxa in general, ratiunea umana este un reflex sau o icoana a ratiunii divine. Ea isi pastreaza aceasta calitate in masura in care urmareste binele omului si al creatiei in general. Dumnezeu ni se descopera pe calea revelatiei supranaturale, dar ne cere sa facem dovada receptarii mesajului printr-o actiune conforma cu voia Lui fata de noi insine si fata de creatia Sa. Aceasta presupune descoperirea prin mijloace stiintifice a rationalitatii creatiei, a mesajului divin inclus in creatia insasi.

Cand acest mesaj este ignorat sau deturnat, ratiunea capata accente negative. Si, din nefericire, astazi suntem confruntati mai mult decat in alte perioade cu acest aspect al problemei. Si astazi, teologia ortodoxa trebuie sa faca ceea ce au facut din totdeauna inaintasii nostri: sa asimileze in mod constructiv ceea ce este pozitiv si sa demaste in mod categoric ceea ce contravine ratiunii umane sanatoase, icoana a ratiunii divine insasi. Problemele nu sunt putine si nici usoare. Amintim doar in treacat problema manipularilor genetice, cu consecinte care cu siguranta vor scapa de sub control, daca nu vor fi oprite la timp.

De curand, omenirea a aflat cu stupoare ca "visul" donarii omului a devenit realitate, intr-un mediu sectar, care se centreaza pe probleme legate de extraterestri. Daca stirea este autentica, se impune urmatoarea intrebare: la ce bun? Care este perspectiva unei asemenea "performante"? Clonarea cu caracter reproductiv este atacul cel mai virulent si distructiv asupra persoanei umane si a demnitatii ei. Or, in acest context, "performanta" aceasta mutilanta nu este altceva decat un semn care ilustreaza cu violenta criza spirituala pe care o traverseaza omul contemporan.

Sexualitatea maladiva si degradanta, sustinuta in special prin mass media, dar si prin mijloace legislative, ilustreaza si ea criza spirituala contemporana.Crestinismul nu dispretuieste nevoia unirii trupesti dintre barbat si femeie, asa cum s-a afirmat uneori. Rugaciunile pe care preotul le rosteste in taina cununiei sunt elocvente in acest sens. Dar socoteste ca numai in casatoria crestina aceasta unire trupeasca devine un mijloc de unire sufleteasca completa sau o adanceste si mai mult. Aceasta este neprihanirea patului sau castitatea conjugala de care se vorbeste in slujba cununiei.

De ce legatura dintre barbat si femeie este socotita pacat in afara casatoriei? Nu numai pentru dezordinea sociala pe care o provoaca, ci si pentru faptul ca o reduce la o simpla placere epidermica, ignorand notele ei fundamentale, in special responsabilitatea. Aceasta responsabilitate este accentuata prin nasterea de copii. Dar aceasta nu inseamna ca familiile care nu au copii, nu din voia lor, sunt familii mai putin crestine. Este grav atunci cand nasterea de copii este evitata cu voia lor, pentru ca in acest caz devine un simplu prilej de satisfacere a unei pofte pacatoase. Aceasta responsabilitate inseamna in acelasi timp si purtarea unei cruci, conform indemnului Mantuitorului Hristos. Pentru acest motiv, la slujba cununiei se canta si imnul mucenicilor.

Din punct de vedere crestin, sexul si sexualitatea au incorporate in structura lor ratiune si finalitate, de vreme ce Dumnezeu insusi ne-a creat sexuati, deci cu o identitate specifica si a poruncit: "Cresteti si va inmultiti. ".
Practicile sexuale maladive si degradante, in special homosexualitatea, nu fac altceva decat sa evidentieze uratenia fizica si morala a omului fara Dumnezeu, care scoate din propria ontologie si din faptele sale ratiunea sau logica, finalitatea existentiala, inlocuindu-le cu un pustiu fara nici o perspectiva. Este adevarat, aceste practici au existat si in trecut, ele nefiind o creatie a lumii moderne. Exista totusi o deosebire de mentalitate in ceea ce priveste practicantii: in trecut, ei constientizau starea de anormalitate in care se complaceau, si aceasta ramanea taina lor. Or, astazi, ei ies cu patima in piete, o proclama cu mandrie, i se face propaganda, se cer inlesniri si un cadru juridic care sa n-o mai expuna "prejudecatilor". Ce poate exprima aceasta stare? Nimic altceva decat criza spirituala profunda care face posibila sinonimia intre starea de normalitate si cea de anormalitate. Scoaterea lui Dumnezeu din viata omului si a lumii a nascut si continua sa nasca monstri.

In fine, o ultima expresie majora a crizei spirituale contemporane, provocata de procesul de secularizare, este violenta. Ca si sexualitatea maladiva si de¬gradanta, violenta ne patrunde in case prin mass media, ca si cum ar fi o realitate cu care trebuie sa ne obisnuim. Pumnul, cutitul, pistolul, racheta si bomba ne fa¬miliarizeaza cu moartea si distrugerea.

Din punct de vedere social, violenta poate fi provocata de somaj, stres, angoase, incertitudini, saracie, lipsa de perspectiva etc. Nu trebuie ignorat insa substratul spiritual al problemei si din aceasta perspectiva se poate spune ca una dintre cauzele majore ale violentei sta in tendinta omului modern de a domina lumea, prin ignorarea prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in lume. "Astfel, puterea a devenit suprema valoare a omului modern, singura recunoscuta. Orice fel de putere, militara, politica, economica, industriala, puterea propagandei, a publicitatii sau a modei, puterea tehnologiei, standardizarii, organizarii sau concentrarii marilor companii sau trusturi, puterea maselor, puterea sexualitatii, puterea tineretului si puterea musculara sau recordurile socotite in zecimi de secunda, puterea banilor si a bogatiei, toate vor sa scoata in evidenta atotputernicia omului".

Puterea produce nedreptate, nedreptatea naste violenta, iar violenta impune puterea. Cum se poate iesi din acest cerc vicios? De ce remedii se poate folosi omul modern pentru a-si redescoperi echilibrul interior?
Spiritualitatea crestina autentica este singura solutie, pentru ca ea propune lupta impotriva patimilor, ca miscari irationale care duc in mod inevitabil la criza spirituala. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Dumnezeu nu a creat impreuna cu omul nici placerea, nici durerea din simtire, ci a dat mintii o anumita capacitate de placere, ca sa se poata bucura "in chip tainic" de El. Aceasta capacitate, care e dorinta naturala a mintii dupa Dumnezeu, lipind-o primul om in mod exclusiv de simtirea materiala, "si-a vazut placerea miscandu-se impotriva firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simturilor". Dar placerea continua sa contina elementul pozitiv originar, si depinde de om sa intoarca iarasi miscarea ei spre binele real, spre Dumnezeu.

Acelasi Sfant Parinte face distinctie intre lucru, intelesul lui si patima. Lucrul se refera, de exemplu, la barbat, femeie, bani etc. intelesul este amintirea simpla a uneia dintre aceste notiuni, iar patima "este iubirea nerationala sau ura fara judecata a vreunuia dintre ele. Inteles patimas este gandul compus din patima si inteles. Sa despartim patima de inteles si va ramane gandul simplu".Deci, spiritualitatea. crestina poate transforma patimile irationale care alimenteaza violenta in virtuti rationale care pot cultiva iubirea semenului si necesitatea de comuniune. De altfel, iubirea aproapelui este cea mai mare porunca din Lege, iar mostenirea pamantului este fagaduita de Mantuitorul Hristos nu celor violenti si care exalta puterea, ci celor blanzi. Concluzia se impune de la sine: violenta este o boala a firii, iar blandetea starea de normalitate.

"Doua cosmologii, doua destine, una autonoma, care duce la secularizare, si alta teonoma, care se incununeaza cu transfigurarea. Atata vreme cat omul va ramane sclavul celei dintai, al unei cosmologii autonome, care face abstractie de Dumnezeu, va trai permanent sfasierea launtrica dintre tendinta lui exterioara de a domina lumea, prin stiinta si tehnologie, si tendinta interioara de a deveni sclavul lumii si a legilor ei naturale, prin lipirea lui de cele senzuale si materiale. Aceasta explica de fapt si enormul decalaj dintre progresul tehnologic al vremii noastre si regresul spiritual si moral al omului contemporan, adeverindu-se astfel cuvantul Mantuitorului ca omul nu are nimic de castigat daca dobandeste lumea, dar isi pierde sufletul".

Secularizarea, criza ecologica si criza spirituala confrunta cu intensitate omenirea contemporana, ele constituind subiecte care preocupa nu numai teologia, ci si alte segmente culturale si stiintifice. Criza ecologica se afla in centrul preocuparilor oamenilor de stiinta, iar criza spirituala este abordata cu responsabilitate de sociologi, psihologi si pedagogi. Este imbucurator faptul ca toti cei care se ocupa de aceste probleme au facut o constatare fundamentala: crizele contemporane nu fac altceva decat sa reliefeze o alta criza, care le justifica pe toate, si anume criza mentala a omului modern, care suporta un intens proces de alienare. Consideram ca mai trebuie facuta o precizare: aceasta criza mentala a fost provocata si este sustinuta de secularizare. Reintoarcerea la valorile crestine autentice este solutia cea mai eficienta care-l poate situa pe om intr-un raport de normalitate cu mediul, cu semenii si cu sine insusi.

Pr. conf. Tache Sterea

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6426

Voteaza:

Secularizarea si crizele contemporane 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE