Criza modernitatii si realitatea persoanei

Criza modernitatii si realitatea persoanei Mareste imaginea.


Criza modernitatii si realitatea persoanei

Ce este modernitatea? Prin acest cuvant precizam nu doar o perioada istorica, ci mai mult decat atat - o forma de civilizatie umana.

Am inceput sa vorbim de modernitate de pe la sfarsitul secolului al XVIII-Iea. Se considera ca semn reprezentativ al inceputului modernitatii Revolutia franceza; de atunci se vorbeste de "timpurile moderne" sau de "realitatea europeana moderna". In spatele acestei fenomenologii istorice stau cateva personalitati, mai ales in Franta, dar si din alte tari europene, personalitati pe care le numim "filozofi ai Luminilor". As dori sa-mi exprim o parere personala: in ochii mei, aceste personalitati reprezinta cu adevarat o surpriza in istoria Europei. La acea epoca, Europa iesea dintr-o perioada istorica cu adevarat tragica. Dupa secolele Evului Mediu, Europa a trecut prin criza Reformei si prin razboaiele religioase ce i-au urmat. Cu alte cuvinte, experienta medievala a Europei a fost platita cu sange in razboaiele religioase; dar aceasta experienta a secolelor Evului Mediu in Europa, experienta medievala, era de asemenea o experienta - indraznesc sa o repet - tragica, dureroasa.

Cunoastem bine istoria. Evul Mediu a insemnat pentru Europa si prima aparitie a totalitarismului. Una este un regim tiranic si altceva totalitarismul. Totalitarismul este un sistem de organizare a vietii care controleaza toate aspectele vietii umane - nu numai libera exprimare a oamenilor, ci chiar si gandirea umana. Ei bine, aceasta prima aparitie a totalitarismului in Europa Occidentala are un caracter religios - conceptia crestinismului practicata mai intai de Biserica Romei, care a format acest mod de organizare a vietii bine controlat prin principii si exigente religioase, prin institutiile religioase. Stiti bine ca si cercetarile stiintifice erau controlate prin principiile pe care catolicismul roman le-a formulat la nivelul stiintelor. Si au fost chiar cateva mari personalitati stiintifice - ca Giordano Bruno - care au platit cu viata acest totalitarism extins chiar si in domeniul stiintelor.

Deci, modernitatea avea sa apara in acest climat. Va marturisesc ca am un respect enorm pentru primii filozofi ai Luminilor, pentru ca in acest climat de teroare, aceste personalitati - care fiecare a scris si a lucrat pe propria responsabilitate, nu au avut un contact intre ei -incep sa ia atitudine contra acestui climat totalitar. Ei nu aveau alta arma decat pana. Si, numai cu pana si cu spiritul lor, au schimbat realmente istoria Europei. Ei au creat ceea ce numim "timpurile moderne" - o perioada diferita, cu totul diferita de ceea ce a fost perioada medievala. V-am descris acest climat in care a aparut modernitatea pentru a putea preciza o prima trasatura definitorie a modernitatii. Modernitatea are, mai intai de toate, un caracter polemic. Modernitatea a inceput printr-o reactie radicala impotriva metafizicii. Metafizica era la acea vreme legata de religie - mai concret, de institutiile religioase. Astfel, sentimentul pe care omul modernitatii si-l exprima este: "Destul cu metafizica; nu mai avem nevoie de metafizica. Acum trebuie sa luam totul de la inceput cu afirmarea fizicului, a naturalului".

Afirmarea naturalului este, cred eu, cea de-a doua caracteristica a modernitatii. Dupa opresiunea fiintei umane din veacurile medievale - diferentele de clasa, opresiunea intelectualilor sau a saracilor -,(primul principiu al modernitatii e ca toate fiintele umane sunt egale pentru ca sunt, inainte de toate, indivizi naturali. Pruncul care vine la viata, la existenta, e un copil asemanator cu toti ceilalti si nu are nici o importanta daca mama lui e nobila sau nu, daca provine dintr-o familie bogata sau nu. Nu! Trebuie sa se porneasca de la primordialitatea absoluta a existentei naturale: e un individ natural. Orice fiinta umana este, inainte de toate, un individ natural.

Cu acestea pot sa precizez cea de-a treia caracteristica a modernitatii: insistenta pe individualitate. Insistenta asupra individului provine din aceasta prioritate a naturii, prioritate polemica in raport cu metafizica, si din care provine, de asemeni, si afirmarea naturii ca sursa atat a cunoasterii, cat si a dreptului. Fiinta umana, ca individ natural, e dotata cu o capacitate logica, de gandire, si aceasta capacitate corespunde modului in care toata natura e construita. Atunci, pentru a descifra realitatea cosmica, realitatea lumii, nu avem nevoie de principii metafizice sau de o teorie a unei prime cauze a realitatii etc. Nu, pentru ca noi avem un intelect care ne este de ajuns pentru a descifra modul rational in care realitatea lumii functioneaza. Aceasta realitate naturala functioneaza pentru ca exista un echilibru intre toate elementele care compun realitatea cosmica, realitatea lumii. Astfel, ni se ofera si un mod de coexistenta, adica un model de drept. Conceptul de "drept natural" - cum il numim, incepand cu acea data - porneste de la aceasta conceptie despre natura ca Q realitate bine constituita, bine organizata, dar si de la conceperea individului uman ca individ natural care are aceleasi drepturi ca oricare alt individ uman. indraznesc sa spun ca actul de identitate al modernitatii e notiunea de drept individual - dreptul omului, dreptul individului.

Acum cateva saptamani - scuzati-ma, fac o mica paranteza pentru a va povesti o mica istorioara -, acum cateva saptamani am participat in Grecia la un congres medical. Nu sunt medic, dar am participat la o masa rotunda pentru a discuta problema euthanasiei. Asadar, pregatisem si eu ceva la aceasta masa rotunda, dar inaintea mea trebuiau sa vorbeasca doi medici, un jurist si un preot. Ei bine, cand am ascultat aceste patru persoane dinaintea mea, care vorbeau fiecare din punctul lui de vedere despre problema euthanasiei, am inteles ca axul intregii problematici era aceasta insistenta pe drepturile individului. Medicii se intrebau daca medicul are dreptul sa opreasca viata unui bolnav; juristul a raspuns daca medicul are sau nu dreptul sa faca aceasta; preotul le-a raspuns: "Ascultati, nu aveti acest drept, pentru ca viata este un dar de la Dumnezeu".

Toata discutia s-a tesut pe baza si in jurul prioritatii absolute a conceptiei dreptului individual. In acel moment am inteles ca nu numai problema euthanasiei, ci toata realitatea vietii noastre actuale, toata viata noastra e construita cu aceasta piatra de constructie fundamentala care e insistenta pe drept, pe drepturile individului. Politica, economia, institutiile sociale - toate presupun prioritatea dreptului individual. Si aceasta nu reprezinta o problema teoretica, o problema abstracta, ci e o realitate de viata. De exemplu: nu stiu, sper ca in societatea romaneasca nu aveti inca acest cosmar al folosirii drogurilor, dar chiar si la noi, in Grecia, aceasta problema e foarte acuta. Si daca intrebi un copil de douazeci de ani: "De ce folosesti drogurile?", raspunsul primit va fi: "Auzi, stii am tot dreptul asupra vietii si mortii mele".

Atunci, ce se poate pune in locul acestei prioritati absolute a dreptului individual? Nu voi raspunde acum la aceasta intrebare, voi lasa problema deschisa si voi continua cu descrierea telegrafica a consecintelor prioritatii acestui principiu al modernitatii. Prioritatea individului, a individului natural anuleaza, in experienta modernitatii, dinamica sociala, dinamica constructiei unei societati. In locul societatii avem o suma de indivizi; in locul comunitatii colectivitatea. Imaginea tuturor marilor orase in lumea modernitatii e imaginea unei coexistente cu totul neutralizate. La sfarsitul secolului XX, incepem sa intelegem ca modernitatea se afla in criza, in primul rand la nivelul vietii urbane. Modernitatea inseamna pierderea polis-ului, a cetatii, si, in consecinta, pierderea politicii si a politismos-ului, a culturii.

Inca de la inceputul veacului a devenit foarte clar ca se poate utiliza principiul dreptului individului pentru a crea ideologii totalitare. In numele fericirii celor mai multi s-au creat, pe de-o parte, ideologii care au sacrificat un mare numar de existente umane - adversarii ideologiei - pentru a ajunge la aceasta fericire a celor mai multi, si pe de alta parte, aceasta fericire era impusa de sus. Cele mai dureroase experiente din secolul XX - totalitarismul fascist, totalitarismul nazist si totalitarismul stalinist - au fost pentru experienta europeana trei dovezi ale acestei crize a conceptiei social-politice careia modernitatea] i-a dat nastere.

Alunecarea de la prioritatea individului catre prioritatea maselor, de la prioritatea drepturilor omului catre prioritatea drepturilor prescrise de ideologie a fost realmente cea mai mare amenintare din istoria Europei. Pe de alta parte, afirmarea naturalului, afirmarea naturii a provocat o dezvoltare a tehnologiei cu adevarat extraordinara, care reprezinta o cosmogonie in societatea europeana, dar care, in acelasi timp, a dat o prioritate absoluta economiei, aspectului economic al vietii, care a devenit autonom, autonom in raport cu, nevoile sociale si chiar cu vointa oamenilor.

Nu trebuie uitat, de asemenea, ca un alt mare fundament al modernitatii, credinta in rado (ratiunea) umana, rationalismul, a fost pus in cauza de la inceputul secolului XX de stiintele insesisi. Primele descoperiri din spatiul fizicii moderne - descoperiri ce incep cu Max Planck, la sfarsitul secolului al XlX-lea, urmate indeosebi de principiul relativitatii al lui Einstein si mai ales de mecanica cuantica a lui Niels Bohr, a lui Heinsenberg si a altora - au aratat ca natura nu e nicidecum ceea ce gandirea de inceput a modernitatii credea. Nu e un sistem mecanic; nu exista o logica ce domneste in modelul cosmic, ci e o alta realitate - o realitate relationala, o realitate care e plina de surprize;

Universul e o realitate de relatii dinamice care se realizeaza continuu, iar nu un mecanism - cum spuneam - prescris (ce poate fi descris inainte de a fi experimentat).

As vrea sa recapitulez: la acel moment, Europa era constienta - putem vedea aceasta dintr-o bibliografie enorma - ca perioada modernitatii, cu alte cuvinte identitatea europeana chiar, se afla in criza. O criza foarte clara la nivel politic. E clar ca sistemul parlamentar, sistemul reprezentativ nu mai functioneaza in democratiile europene, transformandu-se intr-o oligarhie ce controleaza mecanismul de stat, o oligarhie care foarte adesea e corupta. Desigur, sistemul reprezentativ functioneaza in mod formal, adica toti cetatenii au dreptul ca, la Eecare patru ani, sa-si dea votul intr-o urna, insa acest vot e serios prefabricat prin publicitate. Daca veti vedea o tara europeana cu cateva zile inainte de alegeri, veti fi socati, pentru ca publicitatea joaca rolul publicitatii comerciale; adica in acelasi mod in care se face publicitate unei paste de dinti sau unui parfum sau altui lucru, ei bine, tot asa se face publicitate pentru a impune un politician sau un partid politic.

Astfel, vidul dintre politica si societate se mareste zi de zi, politica nu mai exprima nevoile societatii, politicienii sunt cei care dirijeaza o economie care e si ea autonomizata in raport cu nevoile sociale, nimeni nu se intereseaza ca, mai ales printre tineri, somajul creste intr-o maniera teribila, pentru ca in conceptia societatii de consum, care stapaneste Europa, somajul e necesar pentru ca economia sa poata functiona. Si, in plus, faptul ca rationalismul, credinta in rational nu mai merge, acest fapt are drept consecinta ca faimoasa "conventie sociala", despre care a vorbit Rousseau, nu mai poate merge, ceea ce, la randul ei, conduce la alte consecinte: violenta, imposibilitatea de a organiza cu adevarat o viata sociala.

Atunci, inaintea acestei realitati (a crizei modernitatii -n.tr.) - iertati-ma, am facut o descriere foarte rapida, telegrafica -, trebuie totusi; sa mai facem un pas inainte. Ce au de propus tinerii care se ocupa de filozofie, care incearca sa filozofeze? Pe ce nivel pot ei sa se confrunte cu aceasta realitate a crizei modernitatii? Cum se poate incepe acum, din capul locului, o politica ce sa salveze aspectul uman al polis-ului? Cum putem confrunta grava problema ecologica a epocii noastre, atunci cand cosmologia, conceptia noastra asupra naturii nu se schimba? Cum putem propune un alt mod de viata speciala fara a avea o problematica bazata pe temelia care e greseala existenta in modernitate?

As mai dori doar, in minutele ce mi-au mai ramas, sa va lansez o mica provocare, pentru a reflecta asupra ei: eu cred ca nu ne vom putea confrunta intr-adevar cu criza modernitatii la nivelul politicii, la nivelul naturii, cu criza ecologica, la nivelul economiei autonomizate, la nivelul vietii sociale sau a problemelor sale - fara a porni de la o alta conceptie antropologica. Si astfel revin la intrebarea pe care am lasat-o deschisa: in locul individului, ce asezam? Si raspund: in locul individului asezam relatia, experienta unei relatii personale, prioritatea absoluta a relatiei. Dar acesta nu e un alt principiu ideologic, ci temelia unei alte antropologii.

In limbajul filozofic, antropologic, avem doua concepte foarte caracteristice. Unul - termenul "individ", asa cum v-am explicat. Individul inseamna monada unei realitati care e omogena; in greceste avem termenul atomon, care inseamna "ceea ce nu mai suporta nici o separatie" - adica prima monada, primul element constitutiv al unei realitati omogene. Aceasta inseamna ca individul, atomul e asemenea cu toti ceilalti, intre ei nefiind nici o diferenta; se considera toti atomii, toti indivizii ca identici, cu aceleasi drepturi, cu aceleasi calitati, cu aceleasi posibilitati de a participa la viata in comun. Iar celalalt cuvant, celalalt termen antropologic este "persoana". Termenul "persoana" provine si el din grecescul prosopon, care inseamna "sunt cu fata catre cineva", "sunt in fata cuiva". Astfel, termenul persoana, prosopon, presupune relatia drept conditie de existenta.

Daca vom mai avea timp, as dori foarte mult sa va prezint cum limbajul psihologiei psihanaliste moderne ajunge la aceleasi concluzii atunci cand, mai ales datorita "scolii lui Lacan", se vorbeste de realitatea subiectului care nu exista decat in raport cu celalalt.

Atunci, aceasta realitate relationala a persoanei are drept consecinta manifestarea existentei personale ca existenta unica si fara seaman. Identitatea existentiala a persoanei se lamureste si se manifesta prin relatia cu ceilalti, si astfel se identifica ca alteritate absoluta.

Dar ce inseamna alteritate?

Alteritatea personala inseamna ca persoana nu devine niciodata ceva ce ea nu este. Ea ramane intotdeauna unica si fara seaman. Aceasta este libertatea fata de toate celelalte care obliga persoana sa se asemene cu lucruri ce nu apartin existentei sale.

Asadar, alteritatea si libertatea sunt cele doua conditii si cele doua consecinte ale prioritatii existentiale a persoanei.

Daca viata politica, economia, stiinta, tehnologia pornesc de la aceasta prioritate absoluta de a salva si de a proteja alteritatea si libertatea persoanei, totul se va schimba in mod radical. Iar aceasta realitate a persoanei se afla - cum sper ca v-am aratat acum foarte pe scurt - la antipodul prioritatii de astazi a individului.

Se vorbeste astazi de o paradigma culturala viitoare, probabil foarte apropiata, care e numita postmodernitate. Permiteti-mi sa va lansez o provocare, si anume ca punctul de plecare al postmodernitapi nu poate fi decat primatul persoanei.

Si dati-mi voie sa sfarsesc aceasta expunere subliniind printr-o singura fraza ca sunt cateva popoare - ca poporul roman, poporul grec, poporul bulgar, rus etc. - care au o traditie de secole, traditie a unei culturi care e temeluita pe prioritatea absoluta a persoanei. Nu vorbesc de o ideologie, ci de o cultura, adica de un mod de viata. Acest mod de viata s-a intrupat in arta noastra populara, in conceptia noastra despre viata sociala si despre relatiile sociale si mai ales in praxis-ul eclesial al cultului ortodox. Din nefericire, toate aceste popoare pe care le-am mentionat sunt de mai multe secole vrajite de visul modernitatii europene. Si intr-adevar, am incercat sa intram in aceasta modernitate europeana cu orice pret. Acum, cand traim in impasul modernitatii, europene, trebuie sa incepem prin a intelege totusi ca a fi fidel prioritatii persoanei, asa cum traditia ortodoxa a tarilor noastre o reprezinta, inseamna o intaietate in cautarea schimbarii paradigmei culturale. Suntem in avangarda culturala de astazi.

Intrebare: Va rog sa insistati putin asupra adancimilor si bogatiei tainei persoanei in credinta ortodoxa. Si, pe de alta parte, care este rolul, menirea persoanei in societatea de astazi, alienata nu numai teologic, ci si filozofic?

Christos Yannaras: Din punct de vedere istoric, conceptia filozofico-teologica a persoanei nu s-a format printr-o fenomenologie antropologica. Continutul ontologic - cum spunem noi - al persoanei s-a format in secolele III-V d.Hr., cand problemele ontologiei, ale precizarii faptului existentei si cauzei existentei se aflau in prim plan. Problema la care Parintii Bisericii aveau sa raspunda era daca la inceputul faptului existential se gasea o libertate sau o necesitate, intreaga traditie greaca veche considera cauza existentei, pe Dumnezeu, ca o esenta. Esenta inseamna o existenta bine descrisa de catre logos-ul propriei ei aparitii. Cu alte cuvinte, dupa gandirea greaca veche - ca si, mai tarziu, dupa gandirea medievala a catolicismului -, Dumnezeu nu poate sa nu fie un Dumnezeu. El este obligat sa fie Dumnezeu; este in mod necesar Dumnezeu. El este obligat, prin esenta Sa, sa fie ceea ce este. Atunci, un Dumnezeu care este o prima cauza, definit prin esenta Sa, este un Dumnezeu sclav; sclav prioritatii necesitatii care-I precede existenta.

Acum cativa ani, am vazut o piesa de teatru la Paris, a unui autor spaniol. Piesa incepea cu un batran pe scena -foarte batran, cu barba pana la pamant - care, sufland cu greutate, spunea: "Eu sunt Dumnezeu si, din nefericire, nu reusesc sa mor".

Ei bine, Parintii Bisericii voiau sa dea un raspuns intrebarii daca Dumnezeu este supus unei necesitati care-I precede existenta, sau daca este o realitate existentiala, libera de orice conditionari. Aceasta problema a fost readusa in discutie in secolul nostru de Jean-Paul Sartre. La inceput, ca principiu al existentei, este libertatea sau necesitatea? Raspunsul eclesial la aceasta intrebare este: Sfanta Treime.

Ce inseamna si de ce Dumnezeul Bisericii este trinitar? Aceasta inseamna ca exista o persoana, persoana Tatalui, care dintr-o libertate absoluta, adica din iubire, face sa se nasca Fiul si sa purceada Duhul Sfant. Cu alte cuvinte, isi realizeaza existenta ca iubire, ca relatie de iubire - si aceasta este definitia existentei personale.

Atunci, daca notiunea de "individ" e produsul unui anume fisio-centrism, notiunea de "persoana" e produsul unei teologii a libertatii. Singura definitie a lui Dumnezeu pe care o avem in Biblia crestina e ca "Dumnezeu este Iubire". Iubirea nu este o calitate morala a lui Dumnezeu. Biblia nu ne spune ca "Dumnezeu are iubire". Iubirea este modul de existenta a lui Dumnezeu, este definitia lui Dumnezeu, si aceasta este Treimea.

Costion Nicolescu: Domnule profesor, dvs. sunteti profesor de filozofie la Atena si sunteti si teolog - fie ca recunoasteti, fie ca nu recunoasteti. Si cum suntem la Facultatea de Filozofie, m-ar interesa sa ne spuneti: ce ar putea sa dea filozofia teologiei si teologia filozofiei? Se poate vorbi si de o filozofie crestina, crestin-ortodoxa? In ce sens - pastrand sensul actual al cuvantului "filozofie" nu cel folosit, de exemplu, de parintele Iustin Popovici? Se poate vorbi de filozofi crestini, sau mai mult de ganditori crestini? Si, daca se poate, in acest sens, ce loc ii dati lui Sestov, sa zicem, in filozofie, sau unui ganditor ca Rozanov?

Christos Yannaras: intai de toate, eu nu sunt teolog, pentru ca in traditia Bisericii mele nu sunt decat trei teologi: Ioan Evanghelistul, Grigorie Teologul si Simeon Noul Teolog. Permiteti-mi sa adaug - poate de o maniera un pic rautacioasa ca chiar ceea ce facem noi astazi predand teologia in universitati se situeaza, dupa parerea mea, in afara traditiei bisericesti. Indraznesc sa spun ca la fel stau lucrurile si cu filozofia. Altfel spus, daca ne-am afla acum in perioada antichitatii grecesti vechi si dvs. ati dori sa deveniti discipolul meu in materie de filozofie, aceasta ar insemna - daca eu as fi Platon, de exemplu - ca, incepand de maine, sa veniti dupa mine si sa locuiti cu mine. Ati intra astfel nu doar in gandirea sau in doctrina mea, ci ati trai cu mine si ati face experienta modului in care traiesc. Filozofia nu este, nu reprezinta niste abstractiuni; filozofia reprezinta sensul vietii, sensul realitatii. Asa cum nu se poate invata pictura prin corespondenta, nu?

In acelasi timp, o problema fundamentala a filozofiei a fost intotdeauna sensul faptului existential; originea faptului existential, scopul faptului existential, adica tot ceea ce numim astazi metafizica - sau teologie. Daca am indeparta din operele lui Platon sau din cele ale lui Aristotel teologia lor, ma intreb ce-ar mai ramane? Fara a porni de la teologie - in ghilimele sau nu -, adica de la interpretarea faptului existential, nu vom putea ajunge nici la o teorie politica, nici la o teorie economica, nici la o teorie a vietii sociale.

Aceasta nu inseamna neaparat a da o interpretare teista faptului existential; chiar si un ateism, o filozofie atee, e o interpretare metafizica a realului. Deci, in cateva cuvinte: nu putem separa ceea ce numim teologie de ceea ce numim filozofie. Acest divort care pare evident astazi a inceput in perioada Evului Mediu si s-a accentuat cu Renasterea si Iluminismul din motive istorice concrete. Filozofii au vrut sa evite controlul Bisericii romano-catolice, si atunci au spus: "Noi nu avem nimic de-a face cu teologia. Noi suntem o alta poveste, suntem filozofi; nimic de-a face cu teologia!" Si astfel am mostenit aceasta schizofrenie, care nu corespunde realitatii cercetarii filozofice. Din acest punct de vedere, eu cred ca distinctia la nivelul persoanelor - cine e teolog, cine e filozof - e, dupa parerea mea, o distinctie artificiala.

Zilele trecute, intr-o intalnire pe care am avut-o aici, la Bucuresti, spuneam un lucru un pic cam indraznet, dar permiteti-mi totusi sa-l repet. Spuneam ca Jean-Paul Sartre, acest filozof ateu, a fost - dintr-un anume punct de vedere - unul dintre cei mai mari teologi ai veacului nostru, dar de o teologie negativa, in sensul in care vorbim de negativul unui film. Cand l-am citit pe Sartre am aflat o problematica teologica surprinzatoare - o problematica teologica -, cu raspunsuri negative, da, dar problematica e surprinzatoare, in timp ce, atunci cand am citit Dogmatica lui Christos Andrutsos - un mare dogmatist grec -, n-am gasit nici un fel de teologie, adica nici o problematica existentiala; totul era o ideologie.

Intrebare: As vrea sa revenim la problema culturii si civilizatiei europene si sa luam in consideratie o idee intim legata de aparitia si dezvoltarea acestei civilizatii - ideea progresului. In acest sens, criza actuala a Occidentului, asa cum ati descris-o, poate sa fie doar tranzitorie, iar evolutia ulterioara sa fie facuta pe aceleasi structuri mentale consolidate deja. Nu s-ar naste atunci o problema oarecum falsa, problema aceasta a unei crize acute a Occidentului?

Christos Yannaras: Cred ca trebuie sa pornim de la niste definitii reale. Cu alte cuvinte: ce este o cultura? Dupa parerea mea, cultura nu este data de niste manifestari organizate de un minister, de faptul ca avem teatre, cinematografe si mai stiu eu ce; cultura este modul nostru de viata, de viata cotidiana.

Ce inseamna "mod de viata"? Aceasta inseamna o anume evaluare a nevoilor noastre. Nu vorbesc de valori, ci de nevoi. Atunci, daca prima nevoie a unei societati e de a-avea o posibilitate de consum cat mai larga, aceasta formeaza un anume mod de viata cotidiana - asadar, o cultura concreta. La vechii greci de exemplu, primele nevoi ale oamenilor erau de a iesi in agora si de a discuta. Aceasta era prima lor nevoie! Marturiile arheologice ne arata ca locuintele atenienilor din epoca clasica erau aproape niste cocioabe. Asadar, oamenii care au construit Parthenonul si toate celelalte opere minunate de pe Acropolele Atenei, ei bine, aceeasi oameni locuiau in niste case mici si foarte sarace. Ei si-au ierarhizat nevoile de aceasta maniera.

Ce inseamna a ierarhiza, sau a valoriza nevoile? Aceasta inseamna, aceasta porneste de la sensul pe care-l dam existentei noastre, realitatii lumii, realitatii istoriei. Trebuie sa dam un sens la toate acestea, constient sau inconstient. Daca o societate, constient sau inconstient, a acceptat ca omul, existenta umana, este stadiul unei evolutii naturale, chiar stadiul cel mai dezvoltat - adica omul este un animal bine dezvoltat, dar un animal, nimic altceva, pentru care o data cu moartea se sfarseste totul -, ei bine, dintr-o asemenea interpretare a existentei umane provine o morala concreta, o tehnologie, o teorie politica, o teorie economica. Nu putem astepta, avand un asemenea punct de plecare, o evolutie diferita - cum ati descris-o. Asadar, eu nu pot accepta ca, criza modernitatii ar fi o problema efemera, care depinde de circumstante istorice. Eu inteleg ca aceasta criza a modernitatii provine dintr-un anume sens care s-a dat existentei, materiei, istoriei, iar depasirea crizei va proveni dintr-un alt sens ce se va da existentei, materiei, istoriei, persoanei umane. Dupa parerea mea, tocmai aceasta si este dinamica istoriei. Nu e nici un fel de automatism in istoria umana, pentru ca altfel, daca ar exista un automatism, n-am mai putea vorbi de istorie, adica de o creatie care este intotdeauna o surpriza.

Intrebare: As dori sa va intreb cum interpretati sintagma "sfarsitul filozofiei e sarcina gandirii"? Deci, s-ar putea vorbi de un transfer al gandirii dinspre stiinta si filozofie catre teologie? Am putea considera ca exista o gandire care trece inaintea filozofiei, anuntata filozofic si realizata teologic, prin teologie?

Christos Yannaras: Nu stiu daca va voi raspunde numaidecat la intrebarea dvs. Daca nu va voi raspunde, sa ma corijati. Pentru mine personal, cea mai mare speranta in domeniul filozofiei, acum, in perioada sfarsitului modernitatii, este limbajul in care vorbesc fizica moderna si psihologia psihanalista. Cu alte cuvinte, am impresia ca insusi limbajul in care vorbeste filozofia metafizica - sau filozofia crestina, sau filozofia religioasa - este un limbaj ce presupune conceptia newtoniana a universului. In timp ce fizica moderna, mai ales mecanica cuantica, vorbeste o limba ce e o limba a libertatii in raport cu timpul si spatiul, un limbaj al iesirii din conditionarea necesitatii fizice, o necesitate care a inlantuit si limbajul stiintelor umane.

Pe de alta parte, limbajul psihologiei psihanaliste, care se concentreaza asupra problemei constructiei subiectului logic este, de asemenea, un limbaj care depaseste categoriile unui individualism existential, evident mai inainte. Puteti conchide si dvs. ce reprezinta celebra fraza a lui Jacques Lacan: "Subiectul s-a nascut in campul Celuilalt"- si acest "Celalalt" este scris cu majuscula. Subiectul este nascut in spatiul Celuilalt. Este depasirea absoluta a acestei conceptii antice pe care o avem despre individ.

Daca nu va obosesc prea tare, as dori sa adaug ca - asa cum stiti, fara indoiala - o idee principala a lui Lacan e ca subiectul se construieste pentru ca mama sa, la inceput, cand el e inca un bebelus, e o prezenta si o absenta. Omul vine la viata cu o singura capacitate: capacitatea de a dori - si aceasta este dorinta de viata, de viata ca relatie. Primul punct concret, prima posibilitate concreta pentru aceasta viata ca relatie este sanul mamei. Prezenta sau absenta mamei este punctul de plecare pentru ca in constiinta bebelusului sa ia nastere primul semnificant. V-am spus aceasta pentru a putea adauga ceva ce am citit acum catava vreme la un mare psihanalist francez, Rivasse. El zicea ca daca mama il tine pe bebelus tot timpul, zi si noapte, in bratele ei si-l hraneste de la sanul ei neintrerupt, acest bebelus nu va intra niciodata in lumea limbii si a simbolurilor. El nu va deveni niciodata un subiect logic. Si adauga: Daca Dumnezeu ar fi un obiect newtonian, al fizicii newtoniene, atunci omul, ca subiect logic, nu ar exista. Omul este o existenta rationala, logica - eu adaug: o persoana - pentru ca Dumnezeu este o prezenta si o absenta.

Christos Yannaras

25 Iulie 2012

Vizualizari: 5856

Voteaza:

Criza modernitatii si realitatea persoanei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE