Parintele Vasian de la Procov

Parintele Vasian de la Procov Mareste imaginea.

Ucenicii Staretulul Neonil

Printre cei mai de seama urmasi ai vestitului staret Paisie, a stralucit pe la mijlocul veacului al XlX-lea, Neonil, ctitor si staret al manastirilor Neamtu-Secu. Aceeasi lumina duhovniceasca ii strabatea fiinta, aceeasi ravna sfanta ii impodobea viata si aceeasi sfintenie ii aureola parul inalbit de multimea maretelor sale opere.

Neonil e ziditorul spitalului din Tg. Neamtu, alaturi de care altul mai maret nu s-a ridicat intr-o suta de ani de vadit progres. Si tot Neonil a inaltat si o farmacie, in acelasi Targ, pentru a lecui asprimea durerilor celor multi si lipsiti... Nu mai vorbim de cele trudnice griji ce a avut cu zidirea a multor chilii si a Paraclisului Sf. Pantelimon de la cladirea Seminarului din Manastirea Neamtu, precum si a chiliilor de la Bolnita, unde se afla astazi Tipografia, si, in sfarsit, a Paraclisului de acolo inchinat Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

O, dar ucenicii lui apropiati nu mai pridideau cu ascultarile ce le dadea de lucru la Tipografie. Caci Neonil e vestitul tiparitor de carti sfinte: Evanghelii, Apostoli, Ceasloave, Mineie, Vieti de sfinti, si altele, carora el le adauga acele minunate predoslovii. Si din aceste cuvinte inainte se poate vedea adancimea de cunostinte a staretului Neonil, precum si acea limba romaneasca ca si un fagure de miere, bine impodobita si dulce la auz... Si in veacul al XX-lea, in retiparirea cartilor sfinte, vezi cum cei de astazi au lasat tot textul si predosloviile lui Neonil, ca pe un monument de limba si de credincioasa talmacire.

Acesta era sufletul mare si luminat al staretului Moldovei, care se revarsa cu daruri bogate de tiparituri sfinte in Ardeal, in Bucovina si pe toate vetrele romanilor de pretutindenea. Lumina candelei sale nestinse aprindea in inimile tuturor candela credintei, in care el stia sa toarne cu darnicie untdelemnul adevarurilor eterne. Dar ca sa trezeasca aceasta chemare sfanta in indepartari, ne putem inchipui cat de luminata era chemarea vietii in sufletul apropiatilor lui ucenici. Cei de la spitale cautau de bolnavi, cei de la scoala de copii, cei de la spitarie de leacuri, cei de la bolnita de batrani, cei de la tipografie de tiparituri, iar cei de la biserica de sfintele slujbe. Nu mai amintim de munca din ateliere si de grija gospodariei care pregateau mijloacele cele bogate de sustinere a celor griji sufletesti de mai sus.

Mai apropiati insa de greul trudnicelor sale chemari, erau casnicii staretului Neonil, ucenicii de la chiliile staretiei. Ei vedeau pana-n adancul inimii lui zbuciumul si sfintenia vietii sale. Pe fetele lor slabite de copii, adesea citeai truda stapanului lor. Ei aveau grija ca lumina candelei si a lampii sa nu se stinga. Si de multe ori zorii zilei ii trezeau de pe scaunul ascultarii, la alte alergari, cu manunchiul de manuscrise si foile corectate catre tipografie, ori cate o urgenta indemnare catre doctor de a ridica suferinta de pe trupul schilod al cutarui bolnav.

Aceasta e viata staretului Neonil: munca si zbucium in implinirea inaltei sale chemari, pentru care romanimea acelor vremuri il voia sa-i fie episcop de Roman si Mitropolit al Moldovei, daca poftitori de slava ca Meletie, n-ar fi cumparat cu bani grei acele chemari... de la oameni.

In casa lui Neonil au crescut multi ucenici, dar dintre ei, mai cu seama au stralucit trei: unul e Neofit Eliad, monah luminat in ale carturariei, profesor de seama la scolile nemtene; altul e Teofan Cristea, indrumat mai ales in ramura milei crestine, ocupandu-se cu ingrijirea bolnavilor din Tg. Neamt; si, in sfarsit, cel de al treilea, e Vasian Panait, care se dovedi un neintrecut gospodar si un implinitor al Evangheliei prin mila crestina ce stia sa o infaptuiasca prin buna chivernisire a averilor celor pamantesti. Putem spune ca acesti trei ucenici oglindeau cu totii la un loc, intregul suflet al staretului Neonil. Fiecare din ei a crescut sub bratul parintesc de buna indrumare, pe o carare a vietii, impodobita si blagoslovita de Parintele cel ceresc. Caci minune e, si slava e, nu numai pentru carturari, nici numai pentru medici, sau pentru demnitari, ci si pentru harnicia gospodareasca de care poate sa dea cineva dovada, in lumina credintei crestine. Si stiut lucru e ca Dumnezeu pretuieste cu deosebire fapta milei crestine.

Dar vine sa ne intrebam, cu ce vei implini aceasta porunca sfanta, daca nu vei avea in stapanirea ta, rodul muncii tale cinstite? Numai omul harnic poate si pe cel sarac sa-l miluiasca si pe cel napastuit sa-l ocroteasca, si viata celui din inchisori s-o lumineze, si a celui din spitale s-o indulceasca...

Si asa, pe cand cei trei ucenici ai staretului Neonil au ajuns deplini la fire si gata de a fi in stare sa fie si ei stapani ai vietii, iata ca batranul lor parinte, ca in orice familie, lasa toate in seama lor, iar el pleca pe calea fara intoarcere in imparatia de peste veacuri. Albul perilor lui se topi in pamantul primavaratec al anului 1853, iar ceea ce e vesnic se urca tot mai sus, ca de acolo sa vada cu multamire viata placuta a ucenicilor lui iubiti, Neofit, Teofan si Vasian.

In drumul spre Procov

(Nota autorului: Cuvantul Procov e de origine slava, din po-krovu. Talmacit pe romaneste inseamna acoperamant. Biserica noastra sarbatoreste la 1 Octomvrie, Acoperamantul Maicii Domnului. Acest praznic e si hramul schitului despre care scriem. Ctitorul, Episcopul Pahomie, l-a numit Schitul Acoperamantului - Pocrov; romanii insa ii zic Procov.)

Precum la topitul omatului, un greu al vietii apasa pe cei ce au a framanta caile vietii, asa putem spune ca s-a intamplat si pentru cei trei ucenici din casa staretului de Neamt, in anul mantuirii 1853, cand batranul si bunul lor parinte, staretul Neonil, ca un patriarh inalbit de ani, cu neaua bogata pe crestetul fiintei sale, s-a apropiat de soarele cel vesnic al vietii. Pentru Neofit, Teofan si Vasian ramanea durerea despartirii, lacramile ce le inmuiasera fiinta si o apasatoare ingreuire a cararilor vietii lor.

Iata, insa, ca si aici se intampla, precum in largul firii se petrece, soarele usuca si vanturile primavaratece svanteaza drumurile si sbicesc cararile, chemand la munca si viata pe ogoare pe infriguratul lucrator. Asa si cei trei fii duhovnicesti ai staretului Neonil, dupa o vreme mai buna, simtira chemari tainice catre indepartatul ogor al fiecaruia.

Neofit a mers la Manastirea Secu, Teofan, mare gospodar, administra cele noua mosii ale Sfintei Manastiri Neamtu, iar acolo dimpreuna cu Andronic, pe una din mosii, zidi Manastirea Noul-Neamtu, care a ajuns sa fie cel mai de seama asezamant duhovnicesc din acele tinuturi. Tot despre Teofan se spune ca a stralucit ca duhovnic de seama. Si, in sfarsit, de la el se pastreaza o bogata corespondenta cu preotul profesor Isaia Teodorescu, acel vestit Popa Duhu din povestirile lui Creanga. Iar Vasian pleca in munte la Procov.

Din departari fiecare venea doar odata pe an la Manastirea Neamtu, in chilia Parintelui lor duhovnicesc, pentru a-i face pomenirea cu cinste, pentru ca Domnul sa-l odihneasca cu dreptii, iar ei sa se invredniceasca de binecuvantarea parinteasca.

Cu blagoslovenia noului staret de Neamtu, Natanail, Vasian urca in toamna anului 1853, cararea care ducea la Schitul Procov. Era o zi de toamna, de sfarsit de Septemvrie, cand totul e odihnitor in natura, mai inainte de a fi trezita, dezbracata si zbuciumata de gerul iernii. Lumina soarelui era mai apropiata de om si patrundea printre copacii seculari mai usor parca, pentru a lumina cararea celui ce urca pentru prima data in chemarea de conducator al ctitoriei vestitului Pahomie. De data aceasta parca si brazii cei drepti ca lumanarea se aliniau pe cararea serpuitoare in urcus, pe care vesel salta cel ce avea 32 de ani. Un scurt popas la sipotul cu boabe argintii, hrani si cu mai bune nadejdi pe vioiul mire ce pasea cu daruri sfinte catre sotia sa "pustia”. Inca o urcare pieptisa, si apoi inca o traganare mai domoala pe culme, iar apoi o dulce panta coboratoare catre poiana lui Pahomie. Si indata si ajunse in marginea acelui castel ca din povesti...

Padurea intr-un maiestuos cerc inconjoara ca un zid cuprinsul maret al unui templu dumnezeiesc al naturii. Covorul verde se si intinde cu a lui maiestate bogata de flori, smaltuita. Drept bolta ocrotitoare e cerul albastru ce se odihneste pe culmile muntilor. Iar in mijloc, ca si un potir ridicat pe palma, sta ca un chivot biserica, inconjurata de cateva chilii scaldate in livezi.

Si aici fu minunea cea mare! Totul era pregatit parca anume ca sa-si primeasca egumenul, in pragul hramului acestui Altar Sfant. A doua zi era 1 Octomvrie, Acoperamantul Maicii Domnului, Pocrovul cum se spune in slavoneste, iar egumenul era asteptat ca si un mire in ajun de sarbatoare. Doamne, cu ce daruri se silira toti sa primeasca pe noul lor stapan! Preotii si fratii infatisau biserica curata si in haina de sarbatoare, iar strana gata sa inalte cele mai sfinte si impodobite cantari dulci suitoare si lin coboratoare. Pe cand in poiana, livezile incarcate cu poame parguite stau gata sa se daruiasca celui trimis de Dumnezeu. O vara intreaga topisera in rodul lor caldura si dulceata razelor aurii ale soarelui. Si asa unele erau parguite in rosu, altele in portocaliu, altele in auriu..., dar toate cu dulceata-n ele. Dar frunzele, ce mai pictori arvunisera! Toate vopselile erau pe ele din belsug revarsate, pentru a incanta si a face bucurie ochilor noului lor stapan. Si asa in anii ce vor urma sa aiba mila si ei de la el, ingrijindu-i cu dragoste si placere.

Asa uimit de toate cele ce se pregatisera pentru primirea sa la Procov, tanarul ieromonah Vasian pasea ca in cel mai sfant si maret templu al vietii, Procovul Maicii Domnului, pe care-l ridicase Pahomie, pentru a fi Altar Sfant de credinta, vatra de lumina duhovniceasca, si casa de viata harnica si aleasa pentru calugari, iar pentru inchinatori, Vitezda sufleteasca, din ale carei pridvoare toti sa plece cu o raza de lumina eterna in suflete, cu un fior sfant in inimi, cu o binecuvantare cereasca care sa le imbuneze viata, tamaduindu-le ranile cele sufletesti, casunate de vrajmasul diavol.

Gospodaria Procovului

Nu mult insa, dupa hram, in toamna aceea a anului 1853, veni iarna mai degraba decat in anii cei dinainte stiuti. Firea toata se grabi sa se dezbrace de acele mantii de sarbatoare ale frunzelor, pentru ca astfel vantul sa alerge usor, fara vatamare, prin bratele pomilor. Si asa cand totul era dezgolit vederilor si expus parca mai usor vrajmasului pentru a patrunde pana si prin cele mai mici crapaturi in incaperile de taina, tanarul egumen Vasian, vazu cate sunt cu lipsa de implinit, si cate inca mai trebuiesc pentru a putea infrunta greul unei ierni fara provizii destule la camara... Caci mai o jumatate de an, abia razbati cu sufletul prin nametii ce troienesc cararile si codrii Procovului. Numai lupii si alte salbaticiuni mai alearga in salturi peste sulurile cele mari de omat...

In iarna acelui an, prin geamurile inguste ale Paraclisului, egumenul Vasian zarea lipsurile pomilor din livada si micimea gradinii de zarzavat, precum si nevoia de a innoi acoperisul de la egumenie, ori de a pune inca un rand de ferestre la biserica si de a innoi chiliile celor sase vietuitori monahi din sihastria Procovului...

De cum se desprimavara, Parintele Vasian alerga dupa seminturi si hultoane. Si apoi ca si samanatorul cel harnic, desfunda cu parintii un loc larg de gradinarie unde puse din destul, ceapa, usturoi, cartofi si alte legume. Apoi, din cele ce capatara din livezile de la Neamtu, planta o livada cu pomi tineri, asezati la linie: peri, meri, pruni, nuci, ciresi si alte soiuri.

Pe urma, cand lumea incepu sa vina la sfintele slujbe, cu ajutorul liturghiilor, si cu cele ce el mai avea de la Parintele sau duhovnicesc, implini lipsurile la biserica si la chilii. Dar grija lui era de a intari si inzestra gospodaria si cu alte ajutoare. Si asa in acel an, si in anii ce urmara, a ajuns sa aiba: doua vaci, o pereche de boi pentru adus lemne din padure si un cal pentru trasurica ce-i ducea cu graba la targ.

Parintele Vasian mergea de doua ori pe an la Targul Neamtu. O data primavara, cand isi aproviziona camara cu cele de nevoie pentru vara si o data toamna cand lua cele de trebuinta pentru iarna. Egumenul cobora si urca in trasurica sa, iar din urma pe poteci stiute, agale, venea cu greutatea cumparaturilor, carul. Si asa cu buna chibzuiala, Parintele Vasian isi inzestra camara, cu de toate, nu numai pentru el, ci si pentru toti parintii acelei sihastrii, precum si pentru toti pelerinii acelui schit care urcau muntele cu harnicie, ca si furnicile, pentru a se inchina Maicii Domnului si pentru a simti dulceata unui popas, dupa ce cu truda strabatusera codrii.

Dupa ani si ani de zile, cand biserica, igumenia, chiliile, livezile si intreaga gospodarie erau in floare, Parintele Vasian mai dorea inca ceva sa adauge: sa faca un iaz cu peste si o prisaca. E drept ca multi ascultau cu zambetul pe buze planurile Parintelui egumen, aratand cu ochii in sus, ca toate acestea pe varf de munte nu se pot infaptui. Dar iata ca intr-o zi de toamna, dupa slujba sfanta, Parintele Vasian pofti soborul la o gustare. Si asa precum numai el stia sa povesteasca si sa indemne, le spuse dorinta sa de batran, de a avea o oglinda mare si pentru parintii de la Procov. Si pentru ca noi nu o putem avea potrivit traditiilor noastre aspre de viata, - nici in biserica si nici in chilii, m-am hotarit sa facem una pentru toti. Sa avem o oglindire nu numai a noastra, ci si a omului in adancul apelor. Sa sapam acolo in poiana, in partea de rasarit, un iaz, o imparatie a apei, in care sa alerge in voie pestii cei aurii si argintii, care pot trai in apele reci ale muntelui.

Si asa incepand la lucru, dupa zile si zile de munca si voie buna, a si aparut in adancatura aceea de pamant scormonit cu ravna, o vana puternica de apa care a facut pe ostenitori cu graba sa se urce pe mal. In curand luciul apei se intinse in acea rama de pamant si astfel aparu ca prin minune in acel varf de munte si in acea margine de codru intunecat, un ochiu de lumina, cu bolti ceresti in afund, in care bucuroase se scaldau si razele soarelui. Era un cer sus, dar era si un altul, la fel cu cel din inaltimi, in sihastria Parintelui Vasian.

Iata insa ca Parintele egumen se ingriji sa populeze cu pescarusi si pesti din apele muntilor si creatia sa. Si numai dupa ce implini si cea de a cincea zi a creatiei, odihni si el pe scaunasul din marginea iazului. Acum pestii alergau in limpezimea apei in toate partile, pentru a-si cunoaste regatul lor cel nou. Bucurosi strabateau si ei in lungul si latul noii lor imparatii. Dar mai bucurosi veneau la acel stiut plescait din palme al Parintelui Vasian, cand ii chema la hrana de grausor si la acele blande si dulci grairi ale aceluia ce le tinea cuvantari de buna traire intre ei si slavire a lui Dumnezeu, ca si Sf. Anton de Padova, din indeparata Italie.

Mai ramanea prisaca de infaptuit. Aici insa, impotrivirea parerilor parea mai mare. - "Cum o sa poti avea prisaca in imparatia brazilor? Cu ce o sa se hraneasca albinele in varf de munte?”

Dar si de data aceasta bunul gospodar isi facuse toate socotelile. Fanatul din poiana e destul de bogat in tot felul de flori, iar livezile au atata floare, incat nu zece, ci o suta de stupi vor putea roi si umple cu zumzetul lor placut pomii si gradinile.

De aceea la prima intalnire si vorbi cu staretul de Neamtu, Timoftei, sa-i dea de la prisaca din Braniste, zece stupi pentru Procov. Si intr-o toamna tarzie, cand albinele amortisera, el trimise cu carul pe parintele Nichifor, sa le aduca. Iar dupa o iernare in camarile anume pregatite de la Procov, in primavara, le aseza in luminisul de langa livada, ca pe niste noi cetateni ai gospodariei sihastriei sale. Tuturor insa, nu le venea a crede, si asteptau ca an de an sa se tot imputineze buduroaiele cu albine. Dar potrivit celor spuse la Psaltire, „pofta hulitorilor nu se implini”, caci an de an ele sporira pana ajunsera la 200 de stupi. Si acuma camarile erau pline cu mierea cea limpede ca cristalul si cu ceara cea galbena ca chihlimbarul, care impodobea sfesnicele multor biserici, ca un dar curat din partea Parintelui Vasian de la schit.

Da, asa spori, asa inflori si se impodobi gospodaria schitului Procov in vremea Parintelui Vasian. Biserica inzestrata cu de toate si curata ca un pahar, igumenia si chiliile odihnitoare si placute, grajduri cu vite bine ingrijite, livezi cu multe si felurite poame, iazuri cu alese soiuri de pesti si prisaca mare cu indestulare de faguri plini de toata dulceata.

Si toate acestea nu pentru el, ci pentru slava lui Dumnezeu, si pentru a imbuna si indulci viata oamenilor. Parintele Vasian insusi era ca si o albina harnica, alergatoare, trudnica, pentru a pregati si a incarca fagurii vietii pentru altii...

Vin musafirii...

Precum Pahomie se sihastrise in acea poiana pentru a fi numai si numai sub Acoperamantul Maicii Domnului, de unde apoi oamenii l-au chemat la cinstea de episcop al Romanului, la fel putem spune ca s-a intamplat si cu Vasian, care tot din Neamtu plecase sa fie in Procov mai aproape de Dumnezeu si mai departe de oameni. Oamenii insa nazuiesc totdeauna de a fi si ei macar din cand in cand, cat mai in preajma acelora ce sunt mai apropiati de cele sfinte. Oricine are acest simtamant tainic ce-l indeamna la o apropiere de Acel ce cu adevarat este Parintele binecuvantarii si odihnei sale. Cu totii simtim ca e bine sa fii aproape de Dumnezeu.

Din aceasta bucurie a vietii se impartasise Parintele Vasian, si iubitor de Dumnezeu si de oameni fiind, nu putea sa nu faca aceeasi bucurie si aproapelui sau.

Procovul este asezat intre Manastirea Neamtu si vestitul sat Pipirig, precum si in calea Manastirii Secu catre Neamtu. De aceea multimea credinciosilor care umplu bisericile si paraclisele nemtene in Duminici si Sarbatori, mai toti care vin pe jos, trec Leghenul pe la Procov catre Neamtu. Iar popasul fericit si la ducere si la inapoiere il fac in poiana Procovului. Si aici asculta litaniile sfinte, si mai ales Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului. Simt ei ca aici Acoperamantul Maicii Domnului e mai aproape de bolta acestei biserici.

Cu venirea Parintelui Vasian ca egumen al Procovului, pelerinii toti simtira ca un Abraam al Bibliei de demult ii intampina cu acea dulce ospitalitate care mai intai izvora din blandetea vorbelor, iar mai apoi, cand gospodaria se intari, si cu acele bucate intinse sub umbra stejarului de la Procov.

- "Si Doamne, bune mai erau painea, pestii si fagurele sub acea umbra imparateasca a stejarului, dupa o urcare pieptisa a muntelui!... Dar apa, cat de racoritoare! Dar vorbele Parintelui Vasian, cat de intelepte, cat de sfinte! Cum risipeau negurile din suflete! Cum ne apropia cat mai mult de credinta! Doamne, cat de rai suntem noi! Si cat de indurat e milostivul Dumnezeu! Ne apara si pe noi pentru credinta Parintelui de la Schit!... Sa mergem si noi la slujbele acestui Parinte! Credem ca pe el il asculta bucuros nu numai oamenii, ci si Dumnezeu! Doamne, ce viata curata are, ce bun e la suflet! Toate a dat pentru noi cei flamanzi si insetati!”

Vestea despre sufletul de aur al Parintelui Vasian de la Procov, se duse in toate satele dimprejur, pana hat departe peste Petru-Voda. Veneau acuma saracii acelor sate, sa fie miluiti de „mos parintele”. Numai ca si aici se vedea intelepciunea impletita cu bunatatea Parintelui Vasian.

- "Ma crestinilor, va dau eu faina, dar mai intai strangeti-o voi pe cea din padure”.
- "Care si unde e taica?”
- "Culegeti mai si voi bureti, hribi si rascovi, si in schimb va voi da si eu faina”.

Si asa cu acest indemn la munca, in camarile Parintelui Vasian era o vesnica primenire. Era o precupetire a eternitatii!...

In timpul verii insa, cand Iasi-ul tot si targovetii din Roman, Galati, Botosani, Husi si alte orase ale Moldovei, se urcau la munti, musafirii Parintelui Vasian erau dintre cei alesi. Boieri, profesori universitari si de licee, functionari si alti demnitari de seama, inca inainte de a ajunge la Neamtu, isi faceau planul de a se urca la Procov, la Parintele Vasian. De la Sf. Petru si pana toamna tarziu, potecile care duceau spre Procov erau inflorite cu roiuri-roiuri de tineri si batrani, care, in zile cu soare, se inaltau cu bucurie la schit.

Parintele Vasian cu cei doisprezece parinti si frati de la Procov, vara ca si iarna aveau acelasi tipic de viata. La cuhnie mereu se preparau bucate din cele calugaresti, pentru mai mult timp. Parintele Zinovie era specialist mai ales in a pregati sarmale cu hribi. In cele doua oale mari pana la brau, fierbeau incet ca sa nu se afume, sute si sute de sarmale. Pe fundul oalelor aseza un gratar de nuielusa de alun, pentru ca zeama sa clocoteasca in voie dedesubt, iar sarmalele sa nu se lipeasca de oala. Si asa de decuseara le punea la foc, iar la vremea privigherii, in miez de noapte, cand Parintele Egumen trecea la biserica, gasea stand de priveghiu la foc pe Parintele Zinovie.

- "Arde, arde tot, Preacuvioase!”
Si atunci Parintele Vasian il trimitea la camara pentru a stinge focul privigherii... "cu un paharut de tuica”. Iar cand iesea, egumenul il intreba: "Ai luat un paharut?” la care Zinovie si da raspuns sincer si grabit: "Cu-n paharut, cu-n paharut!...”

Catre ziua oalele cu sarmale erau date deoparte, ca la raceala si mai mult sa se fragezeasca...

La vremea amiezii, musafirii din toate partile navaleau de pe cele trei poteci: unii dinspre Neamtu, altii dinspre Secu, iar altii de la Pipirig. Si toti erau primiti cu neprefacuta dragoste si ospatati ca si in casa lui Abraam, cu belsug de bucate si sfatuiri voioase pline de toata intelepciunea.

Dar iata ca dupa amiaza, la chindie, alti musafiri veneau. Pe acestia insa, ii intampinau cu masa evanghelica: cu pesti fripti si faguri de miere, dupa ce mai intai se primenisera de zaduhul caldurii cu camasoaiele de in si canepa din rafturile Parintelui Vasian.

Si era atata voie buna, atata bucurie de viata in acea atmosfera de o rara puritate morala! Ozonul brazilor cobora adanc in tainitele plamanilor, dar mai ales acea atmosfera sufleteasca de bunatate si intelepciune cereasca, patrundea adanc in ratiunile atee ale orasenilor. Necredinciosii targurilor, cei ce duceau razboi cu credinta, veneau aici sa inalte steagurile albe ale impacarii. Aici totul era maret, totul era solemn! Natura te coplesea, altarele te cucereau, pildele de vieti evanghelice te vrajeau! Totul era un fragment din eternitate! Si atuncea vedeai cum praful cugetarii tale atee e spulber, pe cand intelepciunea cea de peste veacuri e stanca de granit... Acolo simteai cat de usurateca e credinta ca ceasornicul a facut pe ceasornicar, cum spun necredinciosii ca omul a creat pe Dumnezeu. Acolo vedeai cat de neserioasa e parerea ca din nimic si la intamplare a iesit acest templu al naturii, si cat de temeinic e crezul marturisit de Parintele Vasian, dand glas de crezare celor scrise de profet cu mii de ani inainte de noi: „Intru inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul”.

De altfel cu temei bogat de credinta in toate, cu ratiuni si logica stransa, Parintele Vasian se inarmase din vestita Cazanie a lui Varlaam, pe care o avea ca si pe o comoara a sufletului sau.

Si asa, cu pilda vietii sale, cu bunatatea si cu intelepciunea, pe toti cucerea sufleteste. Iar urmarea o vedeai indata ce Parintele Vasian pleca la Sf. Slujba, chemat de bataia toacei de care rasunau codrii. Atuncea veneau si ei la biserica, se inchinau pe la icoane, scriau cate un pomelnic si cu acel fior tainic de cutremurare a pacatosului, se mustrau in adancul cugetului lor de departarea de cele sfinte de pana acum. Si astfel pe multi necredinciosi care stateau semeti in fata ratiunii teologice citadine, ii vedeai coborandu-se de la Procov cu prefaceri in suflete, iar pe cei mai impietriti cu indoieli de a mai arunca cu prastia necredintei in adevarurile traite si marturisite cu atata sfintenie de sihastri ca Parintele Vasian de la Procov. Cei mai multi insa, ramaneau incantati de cele vazute, si in noptile tarzii de vizita ale iernilor urbei, alergau cu amintirile la cele vazute la Procov, inflacarandu-se de dorul revederii.

Nu mai amintesc apoi de faptul stransei legaturi sufletesti ce era intre binecredinciosi si Parintele Vasian. El era duhovnicul tuturor pelerinilor. La el veneau sa-si descarce sufletele de pacate si apoi sa plece cu ele usurate. Si cand se urcau ei in muntele dorurilor lor sfinte, nu asteptau ca numai ei sa se indulceasca din ospitalitatea Parintelui egumen, ci si ei se duceau cu daruri la acel ce traieste in varf de munte. Si nu numai atunci, dar tot anul, la anumite sarbatori, veneau cofaese cu icre negre de la Galati, batog de la Braila, si alte bunatati din Orient, prin prietenii de la Iasi.

Iata cum prin gospodaria sa abraamica, Parintele Vasian ajunsese sa fie nu numai Parintele ospitalier al tuturor pelerinilor, dar ceva mai mult, indrumatorul sufletesc al celor rataciti in pacloasele paduri ale necredintei, precum si duhovnicul luminat al Moldovei.

Duhovnicescul trai de la Procov

In clipa in care pentru prima data isi roti privirile asupra vietuitorilor de la Procov, pe Parintele Vasian il umplu mila. Erau trei batrani schilozi si trei monahi daramati si ei trupeste, dar mai ales sufleteste. Erau niste infranti in lupta cu greul vietii de la Procov.

De aceea si in aceasta latura, Parintele Vasian a cautat sa fie un innoitor si mai ales un adevarat parinte duhovnicesc.

Se ingrijea de fiecare ca si de un copil al lui: sa aiba hrana, sa aiba imbracaminte si usurare de trai in chilie. Si indata aceasta mila parinteasca o simtira cu totii. Acuma aveau si ei o inima care batea pentru bucuria vietii lor. In preajma Parintelui egumen se simteau in apropierea celui mai de seama si bun profesor. Totdeauna aveau de primit o aleasa sfatuire si o inteleapta dezlegare a tainelor vietii.

Aceasta schimbare facu ravnitori de a trai la Procov si pe alti parinti si frati, unii veniti de pe la alte manastiri, iar altii din lume. Dar pentru ca incaperile Procovului nu erau prea mari, iar greul vietii din varf de munte nu putea fi biruit cu un numar prea mare de vietuitori, Parintele Vasian alese doisprezece parinti, potrivit numarului sfant al celor doisprezece apostoli, pe care cu deosebire cauta sa-i indrumeze la calea mantuirii celei vesnice.

Iar pentru a se vedea cat de mult tinea Parintele egumen la ei, nu vom pomeni decat de faptul ca ei aveau porunca sa vina oricand la masa sa egumeneasca cand din felurite pricini n-ar avea cu ce se ospata in vreo zi. Si, in sfarsit, oricand, Parintele Vasian cauta prilej nimerit sa arate bunatate si sa faca bucuria celor alor sai.

Ori de cate ori se ducea la targ, Parintele iubitor de fiii sai duhovnicesti venea cu cate un dar si pentru ei. Astfel odata, spuse pescarului din Tg. Neamtu, "de are sa-i dea 12 crapusteni de cate 2 kilograme fiecare, dar fara nici o deosebire unul fata de altul, de-i tarcat unul toti sa fie tarcati, caci am acasa 12 copii care nu vreau sa se certe de la ei”... Ajuns la Procov, fratele de la igumenie batu tochita de adunare, iar cei doisprezece parinti si venira cu acea graba bucuroasa de a intampina pe Parintele lor duhovnicesc, care de data aceasta era in fruntea mesei pe care statea insirat darul cel parintesc. Si asa Nichifor, Isaia, Vlasie, Daniil, Macarie, Victorin, Damaschin, Varnava, Tarasie, Nifon, Dionisie si Zinovie isi luara fiecare darul si blagoslovenia, plecand pe la chiliile lor ca si niste copii bucurosi, cu lacrimi de veselie in ochi.

Ce sa mai pomenesc de stradania lor frateasca la ascultarile manastirii! Nu egumenul, ci ei erau aceia care aveau grija cand venea vremea sapatului in livezi si in gradina. Iar cand timpul cositului se apropia, Nifon facea mai intai un control atent in poiana, si cand gasea sunatoarea in fan, se si infatisa cu ea la Parintele egumen, ca sa le dea blagoslovenie sa iasa maine la cosit. Si a doua zi, doisprezece rasturnau brazdele mirositoare de fan, iar la vremea gustarii, cand soarele se urcase de o aruncare de sulita pe cer, si aparea Parintele Vasian cu cofaesul cu vin si cu paine de cea alba si masline in desaga. In acele zile, la pranz si seara, masa o luau cu totii la igumenie, bucurosi ca pot sa-l ajute si ei cu ceva pe Parintele staret, in greaua sa chemare.

Si asa in ani si ani de zile, ceata cea duhovniceasca de la Procov cu Parintele Vasian in frunte, ducea o aleasa viata placuta Domnului in munca si rugaciune, in sfintenie si ascultare, in pace si dulce fratietate.

Nu pot sa nu pomenesc si de ajutorul pe care-l dadea apoi Parintelui Vasian, intregul sobor, atunci cand veneau musafirii. Inainte de a ajunge pelerinii la igumenie, alergau pe portile dosnice din gradina, sa vesteasca ei bucurosi pe Parintele egumen: "Vin musafirii!”... Si atunci ei stateau gata, cat mai la indemana, la poruncile Parintelui Vasian. Si indata, la un semn numai, unii intindeau mesele, altii aduceau bucate de la cuhnie, altii faguri de la prisaca, altii pesti din iaz, altii culegeau fructe din livada, si un altul scotea apa proaspata din fantana. Toti alergau in toate partile cu voie buna si cu bucurie in suflete de a usura grija Parintelui egumen, pentru ca in inimile tuturor stiuse sa sadeasca acea biblica floare a ospitalitatii, din gradina cea de peste veacuri a batranului Abraam.

Nu se termina masa inca, si toaca si chema la sfanta vreme a rugaciunii pe parinti. Si atunci, sfintiti de egumen, drumetii obositi si flamanzi, ramaneau sa-si continue ospatarea, iar el mergea la ospatul dumnezeiesc. Miscati sufleteste de primire, ei cautau ca mai inainte de despartire sa rasplateasca ospatul minunat ce li s-a dat in varf de munte. Dar Parintele Vasian, nevoind nici sa auda de aceaste targuieli, pleca la casa bunatatii lui Dumnezu, cu bucuria in suflet de a fi hranit pe cei flamanzi, de a fi adapat pe cei insetati, si de a fi primit, pe cat le-a fost cu putinta, pe cei straini.

De toata aceasta filotemie miscati si mai mult pelerinii, lasau si mai bogat darul lor pe masa pe care s-au ospatat. Apoi, dupa inchinari sfinte in biserica, plecau cu sufletele luminate de amintirea unui prea frumos basm din lurnea de peste muntii Neamtului.

De banii de pe masa, nu se atingea nici un parinte. Dupa ce strangeau blidele, lasau totul in cerdacul igumeniei si se duceu si ei la biserica. La sfarsitul slujbei, Parintele Vasian, venind acasa cu intreg soborul, era intampinat de stirea galbenilor de pe masa. Atunci el da porunca ca toti parintii sa mearga acolo, afara de el, si sa puna ei jumatate din bani in saltar, pentru ca sa mai putem da ospatare si altor musafiri, iar pe cealalta jumatate s-o imparta intre ei frateste. Iar banii ei ii luau nu cu gand de lacomie, pentru slava cea desarta a gospodariilor lor pe care nu le aveau! Caci in chilia fiecaruia drept podoaba vesnica era o Sfanta Icoana din strabuni, o candela in care mereu clipea un bob de lumina, si o papura sau trestie din Tara Sfanta. Iar pe masuta dinaintea acestui iconostas, stateau mereu deschise Ceaslovul si Psaltirea, coardele cele sfinte pe care umblau degetele duhului lor, pentru a inalta mereu „lauda, binecuvantare si multamita”, Parintelui din ceruri.

Pe patul de scanduri din dosul usii, era intins un covoras de la bunicii lor, pe care mama il daduse drept zestre scumpa fiului care nu se va bucura de darurile nuntii. La acestea toate se adauga un scaunas si un cofaes pentru apa si atata tot. Si asa luminile cele de aur ale soarelui coborau nestingherite pe ferestrele fara perdele, jucand slobode pe peretii si podelele totdeauna curate ca un pahar, in casa acelora care jurasera saracie, pentru a fi cat mai usori in zborul lor catre cele ceresti.

Si totusi ei luau banii, la care ii indemna Parintele Vasian, nu pentru ei, ci pentru a avea ce darui si ei celor lipsiti. Vroiau sa aiba si ei "bucuria de a da”, la care ii indemna Insusi Dumnezeu. Si asa ceea ce igumenia Parintelui Vasian in mare era pentru lumea cea multa, „o casa a bunatatii”, apoi fiecare ucenic facuse sa fie chilia lui un stup plin cu fagurii cei dulci pentru toti cei multi si marunti, care gustasera din amarul vietii acesteia. Fiecare calugar din cei doisprezece de la Procov, era ca un parinte de neuitat pentru zeci si sute chiar de pelerini. O vorba buna, un sfat intelept, un ajutor banesc, oricine putea gasi la ucenicii Parintelui Vasian.

Si, in sfarsit, pentru a se vedea ce ucenici de seama pentru Biserica si Neam au crescut in casa Parintelui Vasian de la Procov, nu voi pomeni decat de cel mai de seama dintre ei, si anume de copilul Nicolae Munteanu din Pipirig, pe care el l-a luat inca din copilarie la Procov, iar la vremea scolii l-a dus el, pe a sa cheltuiala, sa urmeze scoala primara din Tg. Neamtu. Si uimiti fiind, nu numai profesorii, dar si Parintele Vasian, de vioiciunea spiritului sau si de ravna sa cea aleasa, de desteptaciunea copilului, se ruga adesea ca Domnul sa-i deschida calea catre invatatura cea buna in sfanta teologie. Si cu ajutorul trudnicei sale griji, il trimisera sa urmeze Seminarul Veniamin de la Socola, unde a si intrat cu mare distinctiune.

La Iasi insa, Parintele Vasian era cunoscut vestitului Mitropolit al Moldovei, Iosif Naniescu. De cate ori venea la Manastirea Neamtu in vizita canonica, la masa sa, se servea, ca o raritate, vin de la Procov din pivnitile Parintelui Vasian, iar in August fiind, mere din anul trecut, din livada aceluiasi egumen. Si tot ca o atentie, la Pasti, Parintele Vasian trimitea Mitropolitului Iosif un paner de oua rosii - erau acele minunate mere granate; iar toamna, in luna Septembrie, tot ca o raritate, un alt paner cu cirese care abia atunci se copsesera in muntele Procovului.

De aceea cu prilejul unei veniri a Mitropolitului Iosif la Manastirea Neamtu, cuviosul egumen de la Procov, se infatisa ierarhului respectat si iubit, cu tanarul seminarist, asupra caruia pe data se si odihni privirea parinteasca. Si din acea clipa, ucenicul Parintelui Vasian pasi in ucenicia unuia din cei mai straluciti ierarhi ai Moldovei. Si astfel cel ce umbla vioi si atent prin igumenia Procovului, acuma avea deschise usile palatului mitropolitan de la Iasi, pentru a se pregati sa fie si el la randul sau un ierarh de seama al Bisericii. Iar Dumnezeu binecuvanta rodul cel sufletesc al Parintelui Vasian cu cea mai mare chemare bisericeasca din Tara si din lume, cu aceea de a fi Patriarh. Caci din casa Patriarhului Abraam de la Procov, rasari Patriarhul Bisericii romanesti pentru clipele cele mai grele pentru Neam si Biserica. Iata cum se binecuvinteaza omul care se teme de Domnul!...

Si pe cand ucenicul sau, arhidiaconul, ieromonahul, protosinghelul, arhimandritul Nicodim Munteanu urca treptele de slava din Biserica Romana, Parintele Vasian, ca un Patriarh al Procovului, se pregatea sa fie cat mai gata de apropierea de Parintele vesniciei. Si asa, el inca din viata aceasta cauta sa fie cat mai ceresc, imbratisand marea schima, ajungand sa fie un vestit schivnic. Ieroschimonahul Vasian lasa la o parte treapta protosingheliei, pentru a putea pasi cat mai sigur pe pragul vesniciei. Si ora chemarii supreme suna si pentru el in anul mantuirii 1903, cand de acolo de sus de la Procov, pasi in slava lin in imparatia de peste veac, sub Acoperamantul Maicii Domnului, pentru a se odihni in sanurile lui Abraam, in gradinile cele vesnice ale eternitatii.

Arhimandrit Dr. Vasile Vasilache

Bucuresti, 1946

(acest text, publicat in 1946, a fost extras din Volumul Omagial inchinat I.P.S. Nicodim, Patriarhul Romaniei, la implinirea a 80 de ani)

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2101

Voteaza:

Parintele Vasian de la Procov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE