Marturii despre parintele Placide Deseille

Marturii despre parintele Placide Deseille Mareste imaginea.

Cu o barbă lungă şi albă, prin care-şi trece deseori mâna cu un gest dezinvolt, îmbrăcat în haină monahală, sprijinindu-se la mers într-un baston, părintele Placide Deseille impresionează imediat printr-o înfăţişare de bătrân înţelept. Debitul cumpătat al vocii, cu un fel de accent livresc, o anumită severitate a privirii, respectul şi dragostea celor din jur fac din el un personaj faţă de care te apropii cu prudenţă.

Insă de îndată ce i-ai câştigat încrederea, se dovedeşte a fi apropiat, atent şi preocupat de binele interlocutorului. Intr-un cuvânt: prietenos. Este, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni cunoscători ai monahismului şi ai spiritualităţii ortodoxe. Teolog eminent, specialist în patristica pe care a predat-o la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, duhovnic cu mulţi ucenici, mireni dar şi clerici, părintele Placide duce de şaizeci şi opt de ani o viaţă călugărească. O viaţă împărţită în două perioade simetrice. Vreme de trei decenii bune, a fost călugăr catolic, mai întâi de rit latin şi apoi de rit oriental. Această a doua experienţă, decisivă, l-a condus spre intrarea in Ortodoxie. Inchinoviat din 1977 la Mănăstirea Simonos Petra de la Muntele Athos, a întemeiat apoi în Franţa, la îndemnul părintelui său duhovnic, mai multe mănăstiri ortodoxe.

Prima noastră întâlnire datează de la mijlocul anilor '90. Auzisem, fireşte, vorbindu-se despre acest intelectual cistercian de la Abaţia Belleiontaine, iniţiatorul colecţiei „Spiritualitate răsăriteană", trecut „în cealaltă tabără", la capătul unei căutări profunde a adevărului şi a autenticităţii creştine. Pentru a afla mai multe, întorcandu-mă odată de la un reportaj făcut în partea de sud a Alpilor, am făcut un ocol prin Saint-Laurent-en-Royans, un sătuc din departamentul Drome, situat la poalele masivului muntos Vercors, în apropierea căruia a fost construită Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare al cărei stareţ este, cuibărită în valea Combe-Laval, în imediata apropiere a unor faleze stâncoase mai înalte de o mie de metri. Binevoitor, cel care era numit acum părintele arhimandrit Placide Deseille, m-a primit cu căldură şi mi-a dat permisiunea de a scrie câteva articole despre aventura sa spirituală. îmi amintesc de o slujbă de seară, cu ambianţă de rugăciune intensă, la care participa un grup de credincioşi alcătuit în mare parte din convertiţi la Ortodoxie, într-o bisericuţă improvizată, împodobită după tradiţia ortodoxă. Clădirile mănăstirii erau mai degrabă sumare, iar viaţa dusă de călugării de acolo părea de-a dreptul spartană.

Aproape cincisprezece ani s-au scurs până l-am întâlnit din nou. Mai întâi, pentru un reportaj pe care l-am publicat în săptămânalul La vie, referitor la opţiunea pentru agricultura ecologică a maicilor de la Solan (de lângă Uzes) al căror părinte duhovnic este. Apoi, cu ocazia unui interviu, publicat într-unul din caietele aceluiaşi săptămânal, intitulat Les Essentiels în care părintele vorbeşte despre experienţa paternităţii spirituale în Biserica răsăriteană. Cu acest prilej, cu jumătate de glas, mi-a mărturisit că editurile si presa catolică din Franţa l-au trecut sub tăcere după ce a ales Constantinopolul în locul Romei. Mi-a mărturisit, de asemenea, dorinţa sa de a da uitării acest lung episod care îi pricinuise multă suferinţă.

Intr-o iarnă, la sfârşit de săptămână, m-am întors la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare. Mare mi-a fost mirarea când am descoperit nouţi biserică, o bijuterie de artă sacră, cu cei şase sute de metri pătraţi de picturi murale care laudă slava lui Dumnezeu într-un stil epurat, o sinteză între tradiţia bizantină şi arta vechilor icoane slave. Şi clădirile mănăstirii se înmulţiseră şi modernizaseră, formând un ansamblu armonios, cu înfăţişare athonită, datorită balcoanelor şi balustradelor de lemn care se înălţau nu deasupra Mării Egee, ci a pârâului Cholet. A început să ningă tare. Mănăstirea era cufundată într-o linişte molcomă, pufoasă, care dădea o aură nouă discuţiilor noastre. Am avut astfel posibilitatea de a constata pe îndelete cât de vastă şi de solidă era cultura acestui bătrân monah şi de a mă minuna de precizia memoriei sale. Răspundea cu uşurinţă şi cu largheţe întrebărilor mele, făcând analogii sau paralelisme pe care numai o îndelungată experienţă de viaţă spirituală le poate îngădui. Uneori, cuvintele îi erau însoţite de anecdote pitoreşti, care-i stârneau hohote de râs de o candoare nevinovată, de-a dreptul copilărească. Eram cucerit de naturaleţea sa. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că în acelaşi timp eram şi mirat de fermitatea cuvintelor sale care îl situau iără doar şi poate printre reprezentanţii unei ortodoxii ferme şi chiar stricte, deşi fără încetare îşi afirma adeziunea la unitatea creştinilor şi recunoştinţa ţaţă de părinţii şi dascălii săi din Biserica Catolică.

Cu părintele Placide Deseille se scrie o pagină întreagă şi completă din istoria Bisericii secolului XX. O istorie tăcută din căutări, din tatonări, din convergenţe şi din divergenţe. Din rupturi şi din apropieri. O istorie locuită dinăuntru de acest monah care a îndrăznit şi a săvârşit trecerea ele la Apus la Răsărit, devenind punte simbolică între ele. Un om care simbolizează şi sintetizează în persoana sa Bisericii nedespărţită, la care se referă în permanenţă. Un duhovnic al timpurilor moderne, un om cu o hotărâre de neclintit care a ştiut să adune în jurul său un grup de credincioşi cuceriţi de viaţa mistică a Bisericii Ortodoxe. Cineva care are multe să ne spună, cu siguranţă, despre viaţa harului şi despre posibilitatea oferită oamenilor din vremea noastră - bărbaţi şi femei - de a participa la această viaţă, deoarece Dumnezeu însuşi S-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.

Jean-Claude Noye

Fragment din cartea "Parintele Placide Deseille - Marturia unui calugar ortodox", Editura Doxologia

Născut în data de 16 aprilie 1926 la Issy-les-Moulineaux, părintele Placide a devenit monah la vârsta de șaisprezece ani, la mănăstirea cisterciană de la Bellefontaine. Împreună cu alţi monahi, în anul 1966 a înfiinţat o mănăstire de rit bizantin la Aubazine en Corrèze. În anul 1977, monahii se hotărăsc să devină ortodocşi, fiind primiţi în Biserica Ortodoxă în data de 19 iunie 1977, iar în februarie 1978 se închinoviază la mănăstirea athonită Simonopetra. Ajung în Franţa la rugamintea stareţului Mănăstirii Simonopetra, Arhimandritul Emilian, pentru a înfiinţa un metoc al mănăstirii. Părinţii Placide şi Serafim fondează mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare în data de 14 septembrie 1978 la Saint Laurent en Royans. În urma ei a luat naştere Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, cunoscută şi sub numele de Mănăstirea Solan. Părintele Placide a trecut la cele veşnice la vârsta de 91 de ani. (Sursa: basilica.ro)

Pe aceeaşi temă

29 Aprilie 2020

Vizualizari: 94

Voteaza:

Marturii despre parintele Placide Deseille 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE