Sarutul lui Iuda

Sarutul lui Iuda Mareste imaginea.

La inceput, Iuda a fost bun. Mai tarziu, ajunge sa fie iubitor de arginti (In 12, 6).

Aceasta iubire i-a deschis sufletul spre satana. Din Evanghelia lui Luca (22, 3) reiese ca inainte ca Iuda sa se inteleaga cu arhiereii in vederea tradarii lui Hristos, satana a intrat in el.

Natalia Manoilescu comentand prinderea lui Hristos, spune: "Ideea de a face dintr-un sarut un mijloc de identificare a celui vandut a fost fara indoiala zamislita sub influenta demonica caci singur Iuda cu greu ar fi nascocit un gest atat de perfid".

Pentru ca iudeii doreau sa-L prinda pe Hristos noaptea, identificarea Mantuitorului s-a facut printr-un sarut. Multi din garda preoteasca nu-L cunosteau pe Hristos, iar altii se temeau sa nu-L confunde cu altcineva.

Sarutul lui Iuda a fost posibil pentru ca Domnul a ingaduit acest lucru. Hristos merge de buna voie spre patimi. Sa nu uitam ca atunci cand Mantuitorul i-a intrebat pe cei care doreau sa-L prinda "Pe cine cautati?", acestia nu L-au recunoscut, desi erau cu faclii si aveau si pe Iuda cu ei. Mai mult, Scriptura ne spune ca slujitorii arhieresti "s-au dat inapoi si au cazut la pamant". Iata cat de mare era puterea lui Hristos. Iar dupa aceasta descoperire, Mantuitorul a ingaduit sa fie prins. Evanghelistul Luca spune ca si in ceasul vanzarii, El a cautat sa-l indrepte pe Iuda, spunandu-i: "Iuda, cu o sarutare vinzi pe Fiul Omului?"

De altfel, tot timpul Mantuitorul asteapta indreptarea lui Iuda. Faptul ca Iuda avea sa-L vanda pe Hristos cu un sarut, a fost dinainte cunoscut de El. Dar asta nu inseamna ca de vina este prestiinta lui Dumnezeu. Prestiinta nu-i echivalenta cu predestinatia. Sarutul lui Iuda devine posibil prin libertatea sa.

Vinderea Sa a fost vestita de Domnul in mai multe randuri. "Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Si unul dintre voi este diavol!" (Ioan 6, 60-71). Aici il avea in vedere pe Iuda. Spunea acestea pentru ca dorea sa-l determine sa se razgandeasca in privinta tradarii. La fel face si la Cina cea de Taina, cand, dupa spalarea picioarelor ucenicilor, Hristos graieste: "voi sunteti curati, insa nu toti" (Ioan 13, 10-11) Iar din cauza pasivitatii lui Iuda, din lipsa nelepadarii gandului de a-L trada, Mantuitorul il descopera inaintea celorlalti Apostoli: "Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde" (Matei 26, 23).

Si pentru ca Iuda cauta sa se ascunda, pentru ca ramane nesimtitor la dragostea Sa, Mantuitorul va incerca sa-l indrepte prin frica, ii spune: "Vai, insa, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela daca nu se nastea" (Matei 26, 24). Iar atunci cand Iuda intreaba "nu cumva sunt eu?", Mantuitorul i-a raspuns: "Tu ai zis". Hristos, care doreste ca toti oamenii sa se mantuiasca, dorea sa-l aduca si pe Iuda la pocainta. In cantarile din Saptamana Patimilor se spune ca "Iuda nu a voit sa inteleaga". Din aceste cuvinte reiese ca ceea ce avea sa faca Iuda nu era conform cu voia dumnezeiasca si ca Iuda avea in sine posibilitatea indreptarii.

Sa nu credem niciodata ca sarutul lui Iuda a fost necesar mantuirii neamului omenesc. Ca fara el nu ar fi avut loc prinderea si rastignirea Domnului. Daca Iuda ar fi facut ceva pe placul lui Dumnezeu, nu s-ar fi sinucis. "Sinuciderea este actul prin care omul indrazneste sa-L infrunte pe Dumnezeu, sa se aseze in locul Lui, arogandu-si dreptul de a decide asupra sfarsitului propriei sale vieti. El repeta intr-un fel fapta lui Adam, care si-a inchipuit ca poate deveni asemenea lui Dumnezeu", dupa cum marturiseste Natalia Manoilescu.

In concluzie, sarutul lui Iuda este urmare a caderii sale si nu implinire a voii lui Dumnezeu.

Adrian Cocosila

.

07 Aprilie 2015

Vizualizari: 4564

Voteaza:

Sarutul lui Iuda 5.00 / 5 din 6 voturi. 4 review utilizatori.

Comentarii (4)

  • Antoniu-Catalin PastinPostat la 2016-04-11 01:55

    Învierea Domnului Iisus Hristos, Restaurarea Omului în Hristos Abstract Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire. Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat. Din Cuvântul lui Iisus Hristos iradia dragostea desăvârşită şi tocmai prin ea, chemarea Lui răsuna cu autoritate categorică. În faţa lui Iisus Hristos oamenii experiau nu numai dumnezeirea Lui, ci şi păcatele lor. Aceste două experienţe sunt strâns împreunate. Starea omului după ce a căzut în păcat, a fost gravă. Omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi chipul Lui Dumnezeu în om s-a alterat, moartea a intrat în om. Dumnezeu hotărăşte să-l restaureze şi de aici Mântuitorul, este numit ,,Noul Adam,,. Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu s-ar fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în viaţa de aici transcendenţă şi nu l-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo. Când îl ştie pe Iisus viu, viaţa noastră de aici vede în El adevărata graniţă, pe adevăratul judecător şi rascumparator. Dumnezeu alege această cale, adică a venirii Mântuitorului, pentru că vrea să îmbine iubirea cu dreptatea Sa. Aşa cum iubirea stă la fundamentul creării omului, ea stă şi la actul restaurării omului. Dumnezeu putea să mântuiască pe om şi altfel, dar a vrut să-l îndrepte, din interiorul umanului (dreptatea Sa). Posibilitatea Întrupării este dată şi de faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra omului, căderea nu a fost definitivă, Adam nu s-a stabilizat în rău. Pogorârea Sa prin întrupare întru mântuirea oamenilor a hotărât-o Dumnezeu din veci, căci în veci prevăzuse căderea omului. Mântuirea apare ca o lucrare serioasă nu numai prin faptul că Dumnezeu s-a angajat în ea, ci şi prin aceea că formează preocuparea şi planul veşnic al Lui. Mărirea tainei din veci ascusă şi de îngeri neştiută stă în mărirea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Nici îngerii nu şi-au putut închipui că în Dumnezeu se poate ascunde din veci, împreună cu fiinţa Lui, o aşa de mare dragoste faţă de lume. Fiul cel veşnic şi Unul-Născut a venit să ne aşeze şi pe noi în raportul în care se află El cu Tatăl-deşi suntem creaţi- şi, prin urmare, în raport de fiu cu Tatăl şi frate cu Sine. S-a Întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru ca să se păstreze calitatea de Fiu, şi prin Întrupare, Hristos ne aduce darul înfierii, ne face şi pe noi fii ca El, faţă de Tatăl. Dragostea este suprema răspundere în altul. Prin dragoste dăm tot ceea ce avem altuia, realizându-l pe el, ca apoi să primim totul de la el. Dragostea e aplecarea spre altul pentru a da şi pentru a primi. Ceea ce ne face să fim responsabili este conştiinţa. Pe măsura tăriei vocii din noi (a conştiinţei) este crescută în noi capacitatea dragostei şi subiectul (persoana). Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu nu este numai cuvânt, ci Cuvântul, se arată că El nu este o persoană între altele, ci Persoana prin excelenţă. În El se realizează în grad suprem Persoana. Pregătirea oamenilor pentru primirea Fiului lui Dumnezeu în chip de om, în maximă apropiere de ei, a cerut un anumit timp şi ea nu s-a putut face numai prin oameni; fără o astfel de lucrare pregătitoare oamenii ar fi fost cu totul incapabili să înţeleagă coborârea lui Dumnezeu între ei. Omul devine, prin Iisus Hristos, fiu al lui Dumnezeu şi semen al lui Iisus Hristos-Dumnezeu. Este cea mai înaltă demnitate şi stare la care e ridicat omul. Iisus Hristos este singurul „Mijlocitor”, pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine. ,,Printr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele Crucii Lui.,, (Col.1, 20). Iar cine stă în comuniune cu Dumnezeu este veşnic, căci, pe cât de mult îl iubeşte Dumnezeu,pe atât de mult îl primeşte în comuniune cu Sine. Hristos ne mântuieşte, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa, pârga firii noastre, pe care apoi comunicându-ne-o şi nouă aşa îndumnezeită, sau transfigurată de har, ne îndumnezeieşte şi pe noi. Copilul care pleacă din casa cea părintească, lipsit fiind de atmosfera de căldură,decade sufleteşte. După concepţia catolică, natura umană, nefiind slăbită prin păcat, ci având doar deasupra ei ameninţarea morţii, prin satisfacţia juridică substitutivă adusă de Iisus Hristos, înlăturându-se moartea de deasupra ei, s-a realizat tot ceea ce trebuia să se realizeze. Iisus s-a făcut om pentru a sta permanent cu faţa către oameni. Pentru restabilirea naturii a fost necesară o moarte care să zguduie cerul şi pământul până în temelii, ca, printr-un cutremur spiritual universal, să se facă începutul unei forme de existenţă a creaturii ieşite din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat această moarte care a supraechivalat, prin cutremurul produs de ea,răsunetul de hău al morţii universale ... moartea Fiului lui Dumnezeu a fost explozia unui focar de iubire nemărginit. În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar total care vine de la Dumnezeu, care înoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii. Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu sfârşeşte niciodată de a curge şi de a se împărtăşi, are o putere de curăţie reală a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte actualizat acest cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei, nu ne mântuim. Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune: mai grea chiar decât crearea primară a fost aceasta, că e mai greu să fie îndreptată o lume spirituală apucată pe panta stricăciunii decât să fie creată una nouă. Comparativ cu Vechiul Testament – părintele este mai aspru cu copilul după ce a săvârşit greşeli grave şi-l ţine la distanţă. E atât de aspru încât copilului i se pare că-l tratează ca pe o slugă; în Noul Testament: copilul simte stadiu de trecere spre o nouă comuniune filială şi, de aceea, e mai importantă îndreptarea aceasta – cei de sub lege umblă cu nădejdea celor viitoare. “Plinirea vremii” = istoria şi timpul se umplu de toate condiţiile care fac înţeleasă şi necesară coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. “Plinirea vremii” înseamnă negativ că omul s-a umplut de constatarea ineficienţei sale şi înseamnă şi clipa de la care începând avem un timp plin de Dumnezeu (aspectul pozitiv). O coborâre a lui Dumnezeu în toată slava Lui ar copleşi, ar orbi pe oameni, i-ar strâmtora în mişcările lor libere. Dar Dumnezeu vrea să-i câştige prin libertatea lor, prin decizie benevolă. În viaţa interioară a Sfintei Treimi nu s-a schimbat prin chenoză, nimic. Cele trei centre ipostatice continuând să existe şi fiecare dintre cele trei persoane continuând să-şi menţină veşnica ei relaţie cu celelalte două persoane, fericirea ce iradiază din aceste relaţii de asmenea continuă să existe. Tatăl se bucură în continuare de Fiul, iar Fiul, continuând să existe ca Persoană dumnezeiască, iradiază în mod obişnuit viaţa şi fericirea dumnezeiască. Fără chenoză, natura omenească n-ar fi putut suporta, în strânsă intimitate cu ea natura dumnezeiască, ar fi ars, s-ar fi topit de prea marea putere a naturii dumnezeieşti. Prin chenoză trebuie să înţelegem împletirea firii dumnezeieşti în existenţa şi activitatea lui Iisus Hristos cu firea omenească, arătându-se oamenilor dumnezeirea nu altfel decât în chipul smerit al omului, iar celorlalte persoane ale SfinteiTreimi nu separată, ci într-un întreg cu firea omenească. Nu se poate înţelege în nici un caz chenoza în sensul că pe lângă ceea ce-i omenesc nu s-a manifestat şi prezenţa firii dumnezeieşti. De o chenoză în sensul ce i l-a dat teologia protestantă, ca renunţare a Fiului la Dumnezeire, la una dintre însuşirile Sale, nu poate fi vorba. Orice lucrare pe care a săvârşit-o persoana Mântuitorului întrupat întruneşte în ea o mişcare ce e săvârşită prin firea dumneziească şi una prin firea omenească. Poporul rămânea copleşit de cuvintele Lui: “nimeni n-a vorbit aşa în Israel” – şopteau oamenii. Cuvântul Lui era omenesc, dar, atât în conţinut, cât şi în modul cum era învăluit, era ceva mai mult decât omenesc. Purtarea Lui era omenească şi, totuşi, era o putere cum n-a avut-o şi nu poate s-o aibă nici un om. Prin chenoză credem în această împletire a firii dumnezeieşti în existenţa şi activitatea ei cu firea omenească. Întrucât S-a făcut subiect al naturii umane, a existat în timp şi spaţiu, Fiul lui Dumnezeu şi-a învăluit atotputernicia, în manifestarea ei către oameni, în mijloacele suportabile ale formelor umane, cum se învăluie o lumină prea puternică într-un material care îi temperează intensitatea, dar în sine e activă, în deplinătatea ei. Chenoza protestantă zădărniceşte sensul întrupării, ca revărsare a energiilor divine în lume şi în istorie ! A nu admite că Maria L-a născut ca Fecioară înseamnă a nu recunoaşte că subiectul Lui n-a fost produsul imanenţei. Iar aceasta înseamnă negarea Revelaţiei. Naşterea supranaturală a lui Iisus nu implică direct fecioria Mariei pentru tot timpul, ci numai faptul că pe Iisus nu L-a conceput şi născut pe cale naturală. Dar pururea fecioria ei rezultă indirect din naşterea Lui supranaturală. La naşterea lui Iisus ca om s-a produs o nouă intervenţie a lui Dumnezeu; numai aşa putea fi scoasă natura umană din cercul vicios şi tragic al morţii şi al păcatului. Dacă Maria n-ar fi fost fecioară când a conceput pe Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi putut să nu amestece, prin memorie, în starea ei pofta omenească, trează mai înainte. Fecioara Maria se aşează cu toată fiinţa ei la dispoziţia lui Dumnezeu, fiind numai ascultare, puritate şi slujire. Credincioşii îl simt pe Iisus Hristos ca pe un Domn în care se vor rezema cu toată încrederea şi Care nu mai atârnă, la rândul Lui, de altceva. Cel ce crede în Iisus Hristos are o încredere fără limite, ce nu poate fi întreruptă de nici o îndoială. Profetul, fiind un mesager al lui Dumnezeu către oameni, este şi o demonstraţie a păcătoşeniei lor, o separaţie între Dumnezeu şi oameni. Fiecare om să se rezeme pe Dumnezeu şi nu pe sine în ceea ce priveşte problema vieţii veşnice. Caracterul de mijlocitor între Dumnezeu şi om al lui Iisus ca profet constă mai ales în faptul că El tălmăceşte prin mijloacele fiinţei omeneşti tainele vieţii divine. Viaţa Mântuitorului este împărţită în două stări: -starea umilinţei, sau „a deşertării”(chenoza) care începe la întrupare, chemarea profetică şi slujirea arhierească, deci durează toată viaţa culminând cu moartea de pe cruce şi -starea preamăririi care începe după moarte şi cuprinde: coborârea în iad, învierea, înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui. Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte esenţial de alte spiritualităţi prin faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, adică de la Adam până la sfârşitul veacurilor. Creştinismul este viaţa în Hristos. Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Hristos. Principiul spiritualităţii creştine trebuie să fie trăirea adevărului, care duce la mântuire cu ajutorul harului divin. Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Harul este energia necreată dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea lui Hristos. Deci harul este comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt. Harul divin pierdut prin păcatul strămoşesc a fost redobândit prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Sfinţii Părinţi spun că harul, este puterea sau energia dumnezeiască care izvorăşte din jertfa de pe crucea Mântuitorului şi care îndreptează şi sfinţeşte pe credincioşi. Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire. Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat. Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne pătrunde şi Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă şi comuniune. În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine. Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins moartea noastră prin moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om pentru noi. În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate. Harul este puntea întinsă spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoană sau ca o comuniune treimică de persoane, odată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relaţie cu Sine. Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi. ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine,, (Galateni 2, 20). Centrul de cercetări teologice, interculturale şi ecumenice Sf. Ioan Cassian, Univ. Ovidius, Constanţa. Doctor în teologie: Antoniu–Cătălin Păştin

  • Radu AlexandruPostat la 2015-04-08 07:22

    De unde numele de Iuda Iscarioteanu? "Iuda Iscariotul": gr. Ioudan Iskarioth. S-au propus mai multe ipoteze pentru explicarea„Iskarioth" (Skariotes sau, în unele locuri, Iskariotes. Supranumele se datorează apartenenţei la grupul zelotilor „Iscariotes ar proveni din deformarea termenului latinesc sicarius (de la sica, un „cuţit mare, încovoiat"), pătruns şi în limb greacă. Termenul înseamnă exact „cuţitar", „bandit" şi era folosit de soldaţii romani pentru a denumi grupurile răzleţe de „haiduci" evrei care le întindeau curse şi foloseau ca arma principală acest tip de cuţit. Susţinătorii acestei etimologii văd în Iuda un membru al partidei zeloţilor. De unde, spun ei, faptul că Iuda apare citat mereu după Simon Zelotul sau Cananeanul, în „lista celor doisprezece". Aramaica avea însă un cuvânt, siqar, iar metateza si-/is pare dificilă din punct de vedere lingvistic. „Iscariot" face aluzie la caracterul perso¬najului (etimologie psihologizantă). De fapt, în acest caz, avem de-a face nu cu un supranume, ci cu o poreclă, care poa¬te fi pusă în legătură cu verbul aramean şeqar, „a înşela”. Iscariotul ar însemna, aşadar, Iuda „înşelătorul. Plecând de la acelaşi raţionament, J.-A. Morin pune nume in legătură cu rădăcina sagar/sakar, „a da pe mâna cuiva", a preda, tradus în LXX prin paradidonai. „Iscarioth" inseamna in acest caz, „cel care urmează să-L predea" (pe Iisus). (Cristian Badilita)

  • Sorin GeorgescuPostat la 2015-04-08 03:18

    Ar trebui, cred, ca fiecare dintre noi, sa ne punem in locul lui Iuda si sa ne intrebam, oare cum am fi actionat noi in situatia lui, sa constientizam gravitatea faptei (faptelor)noastre. De multe ori, ma intreb daca am fi trait in vremea Mintuitorului Iisus Hristos, am fi fost cu adevarat crestini intru Hristos, sau am fi trait ca azi, mai mult cu aplecare peste grijile zilnice lumesti si pacatele din vremea asta. Oare daca am fi fost in locul lui Adam cum am fi actionat la fel cu neascultare la ce ne-a poruncit Prea-Slavitul Dumnezeu. Tebuie sa ne pocaim pentru toate pacatele, incepand cu mine, care sunt cel mai pacatos dintre toti, sa-i cerem iertare Bunului, Milostivului si Iubitorului de oameni, Dumnezeului nostru si al parintilor nostri, pentru pacatele noastre, care sunt cat nisipul marii, chiar si-n ceasul al 11-lea, ca sa nu fie prea tarziu. Va urez din inima, Un Paste Fericit, cu cat mai multa Lumina in suflet, Fie ca Domnul nostru Iisus sa ne mantuiasca si sa fie prezent in casa fiecarui crestin si sa nu uitam niciodata Sfanta Jertfa!

  • costel popescu Postat la 2015-04-07 16:21

    In Evanghelia dupa Ioan se spune ca Mantuitorul i-a spus lui Iuda la Cina cea de Taina: Ceea ce faci, fa mai curand. Dar nimeni din cei care sedeau la masa n-a Inteles pentru ce i-a zis aceasta (Ioan 13, 27-28. Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca aceste cuvinte nu i-au fost adresate direct lui Iuda, ci satanei care intrase in inima lui. Mantuitorul stia cat de mare este ura diavolului si ca acesta ii doreste moartea.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE