Tâlcuire la cele 12 Evanghelii ale Patimilor din Joia Mare1
1. In faţa iubirii voastre poate părea că nu-mi doresc decât a vă împovăra şi istovi dacă, după truda unei nopţi întregi de priveghere şi psalmodie, o să adaug pe umerii voştri, asemenea unei alte poveri, cuvântul meu de învăţătură. Dar să fiţi îngăduitori cu mine, cel dornic peste măsură să sporiţi [duhovniceşte]. Şi nu doar atât, ci sporiţi-mi şi mie râvna pentru ca şi câştigul vostru să sporească.
Căci dacă iudeii cei urâţi lui Dumnezeu au privegheat întreaga noapte spre a-L putea prinde şi răstigni pe Domnul, cum oare nu vom priveghea noi spre a „prinde" amănunţit sensul celor pe care le-am cântat şi citit? Aşadar, lepădaţi [deîndată] toată lâncezeala sufletului şi luaţi aminte la cuvinte.
2. După ce Mântuitorul i-a adus cu Sine la Cina cea de Taină pe sfinţii Săi comeseni - El însuşi aducându-Se pe Sine ca Jertfă şi oferindu-li-Se spre mâncare - iese dimpreună cu ei pe Muntele Măslinilor, fără a încerca să fugă de Pătimiri (căci ar fi fost oare cu putinţă să fugă El de cele pe care le cunoscuse dinainte şi le prorocise?), dar, totodată, fără a Se duce de la Sine la ucigaşi: în primul caz, planul mântuirii s-ar fi nimicit şi ar fi dat dovadă de o laşitate nedemnă, în cel de-al doilea, le-ar fi oferit necuraţilor motivul cum că ei n-ar fi păcătuit ucigându-L pe Cel ce li S-a predat lor de bunăvoie şi ar fi smuls Pătimirile aproape cu sila. In felul acesta ni Se aduce ca pildă a adevăratei bărbăţii, arătându-Se deasupra laşităţii, neruşinării şi învăţând prin Sine totodată [că nu trebuie] nici să ieşim în întâmpinarea ispitelor, nici să ne sperie acestea cu venirea lor. Şi nici nu este arestat în casă pentru că acestora, care puseseră dinainte la cale uneltirea, le era frică de mulţimi.
Chiar dacă aceştia nu II priveau ca pe un Dumnezeu, recunoşteau pe temeiul învăţăturilor şi minunilor Sale că era bărbat drept şi proroc. Aşadar, le îngăduie să-şi ducă la capăt urzeala din ceasul şi locul [acela].
3. Şi le prezice din nou ucenicilor ceea ce avea să fie: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta, căci scris este: «Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei»."
Iar prin acestea arată că planul mântuirii este al lui Dumnezeu-Tatăl. Căci pentru El au profeţit Prorocii. Şi atunci, ar putea spune cineva, Tatăl Şi-a bătut Fiul şi oile s-au împrăştiat? Nicidecum; nu L-a bătut, ci de dragul planului mântuirii a îngăduit să fie bătut şi lăsat să pătimească, chiar dacă ar fi putut să oprească aceasta. Aşadar, Sfântul Petru, care iubea cu atâta ardoare pe Domnul, necunoscând îndeajuns de bine slăbiciunea firii omeneşti în faţa ispitei tăgăduirii, I-a făgăduit chiar că va şi muri dimpreună cu El: „Şi de ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine", ci „Sufletul meu îl voi da pentru Tine".
Insă Domnul îi vesteşte fără înconjur tăgăduirea: „astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine": căci Marcu, mai precis decât ceilalţi, aşa a lăsat scris. Şi fiindcă Domnul ştia că Petru acum îl va tăgădui, dar mai târziu avea să moară pentru El, a adăugat „astăzi, în noaptea aceasta", spunându-i în felul acesta că „îţi vei jertfi, într-adevăr, sufletul pentru Mine, dar în noaptea aceasta Mă vei tăgădui", prin noapte referindu-Se la vremea trădării şi la întunecarea pricinuită de tăgăduire: căci cel ce tăgăduieşte lumina se află neîndoielnic în întuneric.
4. Aşadar, după prorocirea celor ce aveau să fie, Se îndepărtează, potrivit obiceiului Său, să Se roage singur. Pentru că rugăciunea vădea multa Sa înfricoşare (căci Se ruga să nu bea paharul morţii), nu i-a luat pe toţi cu Sine, ci numai pe cei ce s-au făcut părtaşi pe Tabor vederii slavei Sale.
Insă înfricoşarea nu era din pricina zbuciumului în faţa Pătimirilor, nici din pricină că ar fi respins moartea ca şi cum n-ar fi voit-o de bunăvoie - căci ştia bunătăţile de care [omenirea] va avea parte de pe urma acesteia; ci din pricină că, făcându-Se om cu adevărat, arăta că firea [omenească] primeşte moartea din constrângere şi că moartea s-a abătut asupra oamenilor împotriva firii. Primeşte deci patima [şi pătimirea] fricii, vădind înfricoşarea ca pe o momeală pentru diavolul, pentru ca acesta, socotindu-L un om simplu şi aruncându-se asupra a ceea ce se vede, să se lovească de dumnezeirea Sa cea nevăzută.
Il întrista pe El şi Israel, cel întâi-născut, care ajunsese la o asemenea îndrăzneală încât să-şi ucidă Domnul şi să atragă asupra sa blestemul. Intristare îi aduceau şi răzbunarea care a urmat în chip cuvenit neruşinării [evreilor], şi dărâmarea templului şi prăbuşirea cultului [iudaic], şi cucerirea oraşului [Ierusalim], şi nimicirea poporului.
„Pahar" numeşte moartea, atunci când zice: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!" pentru vătămarea pe care o aduce ca pe un somn. Insă prin cuvintele
„nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti" Şi-a arătat virtutea şi iubirea de înţelepciune şi nevoinţă. Căci voia lui Dumnezeu se află mai presus de toate, chiar dacă slăbiciunea trupului ne îngenunchează.
5. Şi, ridicându-Se din rugăciune, S-a întors la ucenici şi-i află dormind şi îl ceartă pe Petru, care cu trufie, plin de îndrăzneală, a spus că va muri împreună cu El, dar care n-a putut să stea treaz nici măcar un ceas. Aşadar, cuvenit era să le vorbească astfel: „n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Cum oare ai putut să te lauzi că-ţi vei pune sufletul pentru Mine?"
Apoi mustră şi slăbiciunea celorlalţi, învăţându-ne să nu fim cu îngâmfare şi preaîncrezători în a noastră putere, ci pe toate să le lăsăm în seama lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să ne rugăm spre a nu cădea în ispită. Căci spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită."
Să zăbovim aici pentru moment şi să cercetăm dacă prin ispite şi necazuri vom deveni moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă şi marele Iacov în cunoştinţă de cauză învaţă: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite", de ce în acest loc Mântuitorul îndeamnă să ne rugăm a nu intra în ispite? Să spunem, aşadar, că din pricina nesiguranţei faţă de viitor e mai bine să ne rugăm a nu avea parte [de ispite] decât, căzând, să fim învinşi şi să ajungem pradă desfătării celei rele a vrăjmaşului. Că e mai bine să nu fii prigonit de necredincioşi decât să ajungi a te lepăda de credinţă din pricina faptului că ai fost prigonit. De altfel, învăţătura nu este a nu ne ruga să cădem, ci a nu intra în ispită, ceea ce înseamnă a nu ajunge stăpânit şi biruit de ea. Iar de cauţi o înţelegere mai adâncă a acestora, ia aminte: două sunt felurile ispitelor: a trupului, fără de voie şi a sufletului, de bunăvoie. [Ispita] de bunăvoie e păcatul, desfătător al simţurilor, pierzător al sufletului, de care e bine să ne rugăm a ne izbăvi. [Ispita] fără de voie aduce durere simţurilor, dar este pricinuitoarea mântuirii omului, de care ispită [Iacov], ruda Domnului, ne învaţă să ne bucurăm.
Iar spusa Mântuitorului „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios" domoleşte certarea aspră, punând pe seama firii vinovăţia trândăviei. Iarăşi, ducându-Se pentru a doua şi a treia oară, S-a rugat cu acelaşi cuvânt, arătând că nu voieşte nimic care să nu fie în acord cu voia părintească.
6. Si I s-a arătat Acestuia un înger, care II întărea. Nu pentru că ar fi avut nevoie de tărie îngerească Cel ce este închinat de toată puterea îngerească, ci împlineşte prorocia mozaică cântată în oda: „Să-L întărească pe El toţi îngerii lui Dumnezeu."
Căci îngerul nu dădea Celui Atotputernic tărie, ci slujea [cum se cuvine] lui Dumnezeu, minunându-se de nemăsurata Lui pogorâre. Şi arătând că zbuciumul nu era al dumnezeirii, ci al trupului, „sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau [pe pământ]", secătuind izvorul fricii omeneşti. Apoi, reîntorcându-Se la ucenici, îi vede dormind, dat fiind că, după cum e uşor de înţeles, întristarea şi somnul nopţii îi apăsau. Şi ce le-a spus Mântuitorul? „Aşadar, dormiţi şi vă odihniţi!" Le spune aceasta nu cu îngăduinţa de a dormi, ci oarecum dojenitor, fiindcă, la ceasul necazurilor, ei sunt cuprinşi la vreme nepotrivită de somn. Sau pentru a le sugera cumva ceva ascuns, întrucât cu alte cuvinte le spune următoarele:
Pentru că sunteţi încă nedesăvârşiţi şi vremea nevoinţelor voastre nu a venit, odihniţi-vă, deci, că vă veţi nevoi mai târziu. „A sosit ceasul" se referă atât la ceasul trădării, cât şi la cel al planului mântuirii. „Sculaţi-vă să plecăm de aici" îndeamnă la a-şi muta cugetul de la cele pământeşti la cele mai presus de lume. Şi intră în grădină, iar acolo e prins. Căci Cel ce vindecă cele potrivnice prin cele [opuse celor] potrivnice (pentru că diavolul l-a luat pe om din grădina Edenului prin intermediul neascultării), în cele ce urmează Se predă pe Sine în grădină ucigaşilor, spre a duce [, aşadar, prin mijlocirea ascultării,] din nou firea [omenească] în grădina din care a căzut.
7. „Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe Care-L voi săruta, Acela este: prindeţi-L şi duceţi-L cu pază." De ce alege Iuda semnul sărutării? Căci de multe ori voind aceia să-L prindă, nu au putut, fiindcă vremea potrivită încă nu venise, iar El Se îndepărta, plecând din mijlocul lor; şi, ca să nu se întâmple din nou la fel, au pus ca semn de recunoaştere sărutarea.
Şi luând Iuda îndrăznire de pe urma blândeţii Stăpânului, „apropiindu-se (...), L-a sărutat"; dar, cu toate că numai şi aceasta ar fi putut să-i înmoaie sufletul aspru - pentru că şi în ceasul acela al trădării Domnul nu l-a respins pe cel scârbavnic şi trădător -, era atât de hain şi necugetat, încât n-a fost în stare să-si vadă folosul. Aşadar, blajin, Domnul îi ceartă răutatea ascunsă înăuntru-i: „Prietene, fă-ţi lucrul pentru care ai venit!" La ce sunt bune, îi zice, aparenţa înşelătoare a prieteniei şi prefăcătoria? Lucrul pentru care ai venit pe acesta să-l şi plineşti. Că n-ai venit spre a săruta, ci spre a trăda. M-am cutremurat în timp ce vorbeam la gândul îndrăznelii trădătorului: oare cu ce ochi L-a privit necuratul pe învăţătorul?
EPISCOPUL TEOFAN KERAMEUL
Fragment din cartea "Cuvinte la Duminica Floriilor si la Joia Mare", Editura Sophia
Cumpara cartea "Cuvinte la Duminica Floriilor si la Joia Mare"
NOTA: 1 Omilia a XXVII-a, „La Cinstitele Pătimiri ale lui Iisus Hristos" (PG 132, 549-606).
Despre Teofan Kerameul, episcop de Taormina, Sicilia (1129-1152), nu avem prea multe informaţii. Volumul de cuvântări, care reunea opera sa omiletică, a reprezentat la momentul editării de către profesorul de limbă ebraică Francesco Scorso, S.J. (Paris, 1644) cea mai numeroasă şi completă colecţie de omilii la praznicele de peste an care a circulat sub numele unui singur autor. Se pare totuşi că sub numele acesta au circulat creaţii de oratorie eclesiastică aparţinând mai multor autori, cu toţii purtând numele de Kerameu (Teofan, Ioan, Filip, Grigorie, Gheorghe, Nichifor), lucru subliniat încă de Karl Krumbacher. Cu toate acestea, manuscrisul Madrid 16 atribuie toate aceste 91 de omilii unui singur autor, altul decât cei antemenţionaţi, lui Philâgathos Filosoful.
G. Roşi Taibbi, ocupându-se de problema identităţii autorului şi valorificând studiile şi informaţiile antecesorilor, a reuşit să demonstreze ştiinţific, pe baza mărturiilor interne, că, într-adevăr, lui Philâgathos Filosoful (scil. Monahul) trebuie să i se atribuie paternitatea integrală a acestui tezaur omiletic; din nefericire, G. Roşi Taibbi a publicat în cursul vieţii
un singur volum din ediţia critică a operei omiletice a acestui autor, în care au fost incluse predicile la sărbătorile cu dată fixă (36 la număr). Intrucât omilia cu numărul XXVII, publicată în ediţia Patrologia Graeca a lui J.P. Migne (PG 132, 549-606) cu titlul „Tâlcuirea la cele 12 Evanghelii ale Patimilor din Joia Mare", nu a beneficiat de o ediţie critică, am preferat să păstrăm în traducerea de faţă ca autor persoana lui Teofan Kerameul.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.