Invierea fiicei lui Iair

Invierea fiicei lui Iair Mareste imaginea.

Mantuitorul se intorcea din tinutul Gadarenilor unde vindecase un indracit. Dupa Matei, fusesera doi (Matei 8, 28). Am explicat alta data acest lucru.

Imaginea unui Iisus care nu era iubit "in patria Sa", adica in Nazaret si mai apoi in Capernaum, pentru ca circula zicala ca "nimeni nu e profet in tara lui", nu e intru totul adevarata. Evanghelistul Luca ne spune ca "intorcandu-Se, L-a primit poporul, caci toti Il asteptau" (Luca 8, 40).

Prin acest "L-a primit" trebuie sa intelegem ca i-au organizat o primire deosebita, iesind toti in intampinarea Lui. Ca L-au primit cu respect si cu bucurie se vede si din textul care urmeaza, unde se arata ca "Il imbulzea poporul" (v. 42).

Exegetii cred ca locul unde s-a intors era orasul Capenaum, pentru ca, de la o vreme, Mantuitorul se pare ca se mutase din Nazaret in Capernaum, ceea ce si explica de ce a murit de multe ori Capernaumul "patria Sa", orasul Sau. Manifestatia de bucurie pe care i-au organizat-o la intoarcere, arata ca toti il cunosteau si ca se bucura de o faima bine stabilita printre ai Sai. De altfel Capernaumul nu era o localitate foarte mare. Toti se cunosteau intre ei. Aceasta se intampla - spun exegetii - in luna decembrie a anului 28. Tinand seama de greseala de calcul a lui Dionisie Exiguul, Mantuitorul putea fi in vremea aceea in al doilea an al propovaduirii Sale.

Toata lumea se bucura de intoarcerea lui Iisus, dar unul din multime se bucura mai mult decat toti, pentru ca in inima ii incoltise o speranta. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Il chema Iair. Iata ca i-a ramas numele in istorie si e pomenit din generatie in generatie, desi nu era decat un obscur, cum am zice noi, rabin de sinagoga de provincie. Capernaumul e departe de Ierusalim, la nordul Marii Galileii, in extremitatea nordica a Tarii Sfinte.

Asteptand cateva momente pentru ca multimea sa se potoleasca, dar nu prea mult pentru a avea o cerere urgenta, Iair si-a facut loc, a ajuns in fata lui Iisus, i-a cazut la picioare si i-a spus, ca si cum l-ar fi asteptat in mod deosebit: Invatatorule, vino repede acasa la mine si fa ceva, pentru ca fiica mea rau patimeste. E bolnava. E bolnava rau. E bolnava spre moarte (Luca, 41-56).

Fata avea "ca la doisprezece ani". Daca Iair locuia prin vecinatate, Iisus putuse chiar s-o stie pe copila. Pe Iair in mod sigur il cunostea. Se indrepta de indata spre casa acestuia. Inainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, sa ne oprim asupra catorva detalii. Mai intai asupra faptului ca Iair nu adresase o rugaminte pentru el insusi. O facuse pentru fiica sa, Mantuitorul i-a ascultat deci o rugaciune facuta pentru altcineva. Este un lucru care trebuia sa ne retina atentia, pentru ca episodul justifica rugaciunile pentru altii. Justifica rugaciunile Bisericii pentru altii, justifica rugaciunile pe care le fac parintii pentru copii, rugaciunile pe care le fac copii pentru parinti, pe care le fac prietenii unii pentru altii.

Remarcam acest lucru pentru ca multi cred ca au putere numai rugaciunile pe care le face fiecare pentru el insusi, desi "rugati-va unii pentru altii" e porunca expresa a Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16). Multi dintre cei rupti de la trupul Bisericii drepteredincioase resping pomelnicele care se aduc la altar pentru ca preotul sa pomeneasca numele scrise acolo, la Sfanta Proscomidie si la Sfanta Liturghie. Un exemplu de astfel de rugaciune avem asadar in rugamintea lui Iair pentru fiica sa. Dumnezeu tine seama de rugaciunile facute pentru altii. Ele inseamna generozitate, inseamna daruire, inseamna iubire, inseamna bunatate. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu tina seama de astfel de sentimente.

Precum Dumnezeu face totul pentru noi. El pretuieste desigur si ceea ce facem noi pentru altii. Cand facem ceva pentru altii, iesim din egoism, ne dovedim co-partasi la destinul aproapelui. Ne asemanam cu Dumnezeu. Nu numai fapta in ajutorul aproapelui ne ridica la starea de frate al lui, ci si rugaciunea pentru el dorinta ca si el sa fie ajutat de Dumnezeu. Nu numai noi sa fim ajutati. Nu numai pentru noi sa chemam atentia lui Dumnezeu. Sa nu zicem numai "Doamne ajuta-ma", ci si "Doamne ajuta-l pe Cutare" si sa cerem acest ajutor ca si cum l-am cere pentru noi. Mai ales in astfel de momente, in mod sigur ne ajuta Dumnezeu si pe noi, induiosat de inima nostra buna. Pe buna dreptate ne asigura sfantul Ioan Damaschin ca: "Dumnezeu mai ales atunci se indupleca cu totul, si imparte cele cerute, nu cand cineva lupta numai pentru sufletul sau, ci cand face aceasta pentru aproapele". Si Dionisie Areopagitul scrie ca "rugaciunile unora pentru altii au pret si putere inaintea lui Dumnezeu" (Despre Ierarhia bisericeasca, VII. Foarte subtil in analiza acestor stari sufletesti. Sfantul Ioan Scararul crede chiar ca atunci cand cineva ne cere sa ne rugam pentru el, credinta lui ne mantuieste si pe noi.

Dar intorcandu-ne la Iair, trebuie sa mai remarcam inca ceva in legatura cu cererea sa. Mantuitorul n-a avut nici o ezitare, n-a zis, de pilda, Stai sa ma gandesc, sau, Sa incercam, sau: Sa vedem mai intai de ce boala patimeste fata! Sa vad daca sunt Eu in stare s-o vindec, sau nu sunt in stare. Mantuitorul n-a facut nici un astfel de reflectii. Pur si simplu si-a schimbat directia spre casa lui Iair. Medicii, taumaturgii, oamenii daruiti cu pricepere sau cu vreun dar oarecare al vindecarii, incearca. Nu sunt siguri. Si recunosc: vom incerca. Mantuitorul insa a schimbat doar directia, fiind sigur ca va reusi sa raspunda rugamintii lui Iair. Era sigur, pentru ca era Dumnezeu!

Dar sa ne oprim deocamdata aici, pentru ca pe drum, spre casa lui Iair s-a mai intamplat ceva. Multimea Il inghesuia, toti s-au luat dupa El, mergand spre casa lui Iair. Voiau sa mai vada inca o minune. Stiau ca o vor vedea. Erau curiosi sa vada cum va fi.

Dar, la un moment dat, Mantuitorul s-a intors si a intrebat: "Cine s-a atins de Mine?" Unul din Apostolii care erau in jurul Lui, care-L aparau de multime, desi era imposibil sa-L apere, pentru ca multimea il imbulzea, fiecare voind sa se stinga de hainele Lui, sa fie cat mai aproape, i-a spus, zambind desigur: "invata-torule, poporul Te impresoara si Te imbulzeste, si Tu intrebi: Cine s-a atins de Mine?" (Luca 8,45).

Era adevarat, dar Mantuitorul s-a explicat de indata: "S-a atins de Mine cineva, pentru ca am simtit o putere iesind din Mine". Era vorba de altceva deci. Vazand ca nu se poate tainui, o femeie a iesit in fata si a recunoscut ca ea fusese, aratand si pricina pentru care o facuse. Avea o boala, o scurgere de sange de doisprezece ani, care nu se mai oprea. Atingandu-se de Mantuitorul, in clipa aceea s-a vindecat. Puterea vindecatoare fusese deci "puterea" iesita din Sine, pe care o simtise Mantuitorul.

Auzind-o Iisus, s-a intors spre ea. Era infricosata. Se temea pentru ceea ce facuse, ca si cum facuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: "Indrazneste, fiica! Credinta ta te-a mantuit! Mergi in pace!" Simplu. Ca si cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Mantuitorul nu dramatiza si nu tinea sa se faca mare publicitate din minunile Sale.
Ar trebui totusi sa ne mai atraga atentia cateva lucruri din aceasta intamplare. Dupa cum am vazul, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toti care reuseau sa-i fie in preajma. Cum se face ca totusi catre o singura atingere a fost Mantuitorul atent? De ce? Fiindca femeia aceasta venise cu o credinta deosebita, venise cu o intentie anume. Femeia avea un motiv anume sa se atinga de El, in speranta si credinta vindecarii. De aceea Mantuitorul i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit!" si "indrazneste". Deci, crede tot asa in continuare.

Aceasta trebuie sa ne dea si noua de gandit. Toti venim la biserica, toti ne atingem intr-un fel sau altul de Mantuitorul, dar iata ca nu catre toti se revarsa puterea Sa. Ea se face simtita insa la aceia care vin cu o intentie anumita, si care vin sa-si expuna intentia in fata lui Dumnezeu, cu credinta.

Si mai trebuie sa tragem o invatatura de aici. Multi dintre cei putini credinciosi zic: Credeti voi ca are Dumnezeu chiar asa, grija de voi toti? Ca se apleaca Dumnezeu catre nevoile fiecaruia dintre voi? Ca tine Dumnezeu socoteala atator miliarde de oameni cate sunt pe pamantul acesta, si ca ii are in vedere pe fiecare dintre ci? Ei bine, iata, intamplarea aceasta ne spune ca da. Dumnezeu ne are in vedere pe fiecare din noi, cu conditia insa sa venim catre Dumnezeu cu intentii precise, sustinute de o credinta neindoielnica.

Convoiul, in timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar de Iair. Si iata ca, indata dupa intamplarea cu femeia, cineva, venit de acasa de la Iair, si-a facut loc pana a ajuns langa el si i-a spus: "Nu mai osteni pe invatatorul. Fiica ta a murit!" Iair cazu in intristarea cea mai de pe urma. Era unica lui fiica, asa spune evanghelistul Luca. Si ce durere poate fi mai mare decat sa pierzi o copila pe care ai crescut-o pana la 12 ani? Putem banui la Iisus o afectiune fata de Iair si casa lui, caci ca mai-mare al sinagogii era un om credincios si Iisus era sigur nelipsit de la rugaciune. A auzit cand i s-a spus lui Iair: "Fiica ta a murit, nu-L mai osteni pe Invatatorul". S-a intors catre el si i-a spus repede cuvant de mangaiere si speranta, inainte de a cadea in deznadejde: "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta!" Iair si toti dinprejurul lui vor fi fost uimiti cand au vazut ca Mantuitorul nu da inapoi, ci merge mai departe, desi erau siguri ca auzise ca fata a murit.

Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lasat pe toti afara. Casa nu va fi fost atat de mare ca sa incapa toti. A luat inauntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan si pe parintii fetei. Cand au intrat, i-au gasit pe ai casei plangand. Fata murise. De cand e lumea se stie cum arata cineva cand moare; ca ii sta inima, ca ii inceteaza rasuflarea. Toti stiau sa deosebeasca un mort de un viu. Toti constatasera ca fetita murise. Plangeau. Si socoteau sosirea lui Iisus inutila, tardiva. Poate numai Iair sa-si fi pastrat credinta la care chemase Mantuitorul: "Crede numai!"

Celorlalti le-a zis: "Nu plangeti. Fiti pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!" De fapt murise. Si o stia si El. Dar a vrut sa le arate ce este moartea in gandirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu intrerupe decat viata pamanteasca. "Doarme!" a zis El! Cu toata gravitatea momentului si cu toata durerea lor, aceasta vorba i-a facut sa rada. Radeau de nestiinta Lui. Poate chiar putintel batjocoritor. Cum adica? Tu nu vezi ca a murit? Tu nu poti deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui noua ca doarme!

Mantuitorul nu s-a mai ocupat insa nici de rasul, nici de indoiala lor. S-a indreptat catre fetita, a luat-o de mana si, spune evanghelistul, redand faptele exact asa cum s-au intamplat, "a strigat" ca si cum trebuia sa fie auzit de sufletul ei de pe taramul celalalt, ca si cum sufletul ar fi fost departat undeva. "A strigat, zicand: Copila, scoala-te!" Sfantul Evanghelist Marcu - pentru ca intamplarea aceasta e istorisita de trei dintre evanghelisti, de Matei, Marcu si Luca - Sfantul Marcu ne reproduce chiar expresia in limba aramaica pe care a folosit-o Mantuitorul cand s-a adresat fetitei: "Talita cumi!" Ca si cum i-ar fi spus: Inviaza! (Mc. 5,41).

Si, spre stupefactia tuturor, in clipa aceea fetita s-a ridicat. Ca sa n-o sperie, si sa nu sperie pe nimeni, Mantuitorul a tras-o jos de pe patul mortii, a dat-o parintilor si le-a spus: "Dati-i sa manance". Era slabita desigur. Fusese si bolnava. Nu mancase de mult. Dati-i de mancare. Apoi le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce s-au intamplat. Si tot atat de simplu precum venise, a si plecat.

Porunca de a nu spune ce s-a intamplat era aproape inutila, fiindca cine ar fi putut sa taca o asemenea intamplare? Cum ar fi putut sa taca cei care o vazusera moarta, si au vazut-o dupa aceea ridicandu-se vie? Nimeni nu putea sa taca. Mantuitorul insa, in afara de faptul ca o inviase pe fetita, a vrut sa le dea si o povata de smerenie. S-a ferit de laude si de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru ca stia ca aceia vor auzi. Si nici nu facuse minunea ca sa ramana tainuita, mai ales cand fusesera de fata atatia martori. Minunea ii va fi zguduit pe cei care au vazut-o, incat, pentru moment, au amutit. Le-a rusinat rasul de la inceput!

Sa ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii si de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit", si indemnul de "a crede" leaga cel doua minuni intre ele. Dar trebuie sa citim in ele ceva mai mult decat ne spun la prima lectura.

Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia ca cel doua minuni le-a facut de fapt cel care a avut credinta. Femeia prin credinta ei: "Credinta ta te-a mantuit". Nu a Mea. "Crede numai", i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mantuitorul vrea sa ne arate ca cel care are credinta, aceasta credinta a Iui devine facatoare de minuni. Cel care are credinta devine posesorul unei forte extraordinare pe care n-a avut-o inainte, pe care o are acum si prin care face acum lucruri extraordinare.

Cum am putea oare defini credinta in acest inteles de credinta care ajunge sa faca minuni? Sfantul Apostol Pavel o defineste astfel: "Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute" (Evrei 11, 1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea in contact cu o realitate de dincolo de noi si recunoasterea acestei realitati. Intrarea intr-un astfel de contact te transforma, iti creste dimensiunile, iti prelungeste fiinta, ti-o scoate din limitate si ti-o incarca din afara ta cu o energie suplimentara, ca si cum ai intra in contact, sa zicem, cu o centrala electrica prin cuplarea la o priza. In momentul in care un bec intra in contact cu o centrala electrica, lumina i se aprinde. Motoarele electrice cuplate cu centrala incep sa mearga. Tot ce este construit sa functioneze pe baza de electricitate, in momentul cuplarii invie din morti.

Sau sa luam drept comparatie o centrala telefonica. In momentul in care te-ai racordat la o centrala telefonica, poti sa vorbesti cu oricine are si el un telefon. Poti sa vorbesti pana dincolo de ocean. Poti sa vorbesti in toata lumea. Ai capatat o dimensiune noua. Poti vorbi la distanta, ceea ce fara aceste aparate de contact nu poti face fie ca sunt cu fir, fie ca sunt fara fir.

Asa este credinta. Intrare in contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai facut miscarea la comutator si s-a aprins lumina. Ai facut miscarea in sufletul tau, l-ai comutat, ai intrat in legatura cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, si arunci totul se schimba. Nu mai esti singur. Ai iesit din conditia de singur. Ai iesit din conditia de "eu" si ai devenit "eu plus Dumnezeu". Ai iesit din conditia de izolare si ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrator cu Cineva mai puternic, cu Dumnezeu.
Credinta este o schimbare de conditie umana, prin alianta cu Dumnezeu.

Se spune despre o sfanta ca. la un moment dai. s-a gandit sa construiasca o biserica si nu avea decat doi bani. Episcopul i-a spus: "Bine, bine, le pandesti sa faci o asemenea constructie, dar cu ce ai s-o faci? Gandesti ca esti in stare s-o faci cu acesti doi banuti? Indraznesti sa incepi o asemenea lucrare?" Ea a raspuns: Asa este, daca lucrurile raman numai pe seama mea. Dar daca ma intovarasesc cu Dumnezeu, atunei totul e posibil!

Aceasta este credinta! Recunoasterea puterii lui Dumnezeu, care, in felul acesta, devine putere si in noi. De aceea a zis Mantuitorul: "credinta ta" si "crede numai". Mantuitorul a facut adesea, foarte adesea, referiri la credinta. Sa ne amintim: "De ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia sa se mute din loc si s-ar muta". "Credinta ta te-a mantuit", spunea ori de cate ori facea o minune. Pe orbi ii intreba: "Credeti voi ca Eu pot sa fac lucrul acesta?" - "Da, Doamne". Totdeauna Mantuitorul se refera la credinta ca la cheia care poate rezolva toate destinele pamantesti. Prin credinta imposibilul devine posibil. Prin credinta, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinta tot ceea ce ni se pare ca nu are sens in viata, in lume, in existenta, capata dintr-o data sens.

Prin credinta, Dumnezeu da sens la tot ceea ce exista. Credinta este in primul rand un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. "Prin credinta" - spune Sfantul Pavel - "Cunoastem ca lumea a fost facuta prin cuvantul lui Dumnezeu, asa ca cele vazute si-au luat inceputul din cele nevazute" (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibila acum o alta cunoastere, la modul ultim, decat prin credinta. "Nu prin vedere" (II Cor. 5,7).

Credinta este, prin urmare, si un mijloc de cunoastere. Noi cunoastem, in general, pe mai multe cai. Prin ratiune, adica prin puterea mintii de a deduce pe cale logica adevarul, prin stiinta si experienta, adica prin cercetare experimentala a realitatii si a cauzelor a tot ceea ce exista, folosindu-ne simturile si ratiunea care ordoneaza rezultatele; cunoastem apoi cu ajutorul inimii, prin intuitie, cum se spune printr-un termen mai savant, si, in sfarsit, cunoastem prin credinta. Prin simturi nu vedem, nu ajungem totul. Experienta se ajuta intotdeauna de cunoasterea rationala, adica de gandirea logica. La foarte multe concluzii din ordinea cunoasterii ajungem prin deductie logica. Spre exemplu, daca un lucru se misca, chiar daca nu vedem cine il misca, logica ne spune ca trebuie sa existe un miscator, ca trebuie sa existe un motor, altfel, singur, lucrul nu s-ar misca.

Si daca un lucru exista, trebuie, logic, sa aiba o cauza. Hazardul nu poate fi logic. Nu are nici o coherenta, nici consistenta. Hazardul, nefiind organ sa fie dotat cu un anumit rost, cu o anumita functie, nu poate fi explicata prin hazard. Ceva poate fi dotat cu finalitate numai de o gandire, de un ganditor, de Cineva care are forta de organizare. Iata ce spune un fizician care a luat premiul Nobel pentru fizica, Alfred Kastler: "Nu pot sa cred - ca sa vorbesc limpede - ca hazardul si necesitatea sunt singurii responsabili ai evolutiei. Niste cosmonauti care ar descoperi, pe fata nevazuta a Lunii, o uzina automata de aluminiu in plina activitate, nu ar reusi sa ma convinga ca aceasta uzina a fost realizata doar prin jocul intamplator al reactiilor fizico-chimice intre diferitele elemente prezente pe suprafata satelitului nostru. Cosmonautii s-ar crede mai degraba victimele unei halucinatii. Or, cea mai mica bacterie este o uzina fizico-chimica cu mult mai complexa si cu o organizare mult mai ingenioasa decat o uzina automata de aluminiu".

Aceasta e constatarea prin experienta. Si acum vine deductia logica a aceluiasi fizician. "Aceasta constatare si alte cateva la durata enorma pe care ar necesita-o "aparitia" fiecarei mutatii doar dupa legile hazardului, ne face sa credem ca este cel putin prematur sa negam existenta finalitatii in universul biologic. Dupa parerea noastra, notiunile de cauzalitate si de finalitate nu se exclud una pe cealalta, ci se afla si ele intr-o relatie de complementaritate" (Alfred Kastler, Aceasta stranie materie, Editura Politica, Bucuresti, 1982, p. 6).

Acestea de mai sus sunt spuse de un savant din vremea noastra. Am apelat la un astfel de izvor contemporan, pentru ca nu cumva apeland la oameni de stiinta mai vechi sa ne putem insela, folosind concluzii astazi depasite. Evident, multe din concluziile din trecut sunt astazi depasite cu adevarat, dar iata ca unele, cele privitoare la intrebarile cele mai mari, au ramas si astazi asemenea celor din secolul al XVII-lea, cand a fost fondata stiinta moderna despre natura, de catre savanti ca Kcpler, Copernic, Galileo Galilei, Newton.

Diferenta dintre cei de atunci si cei de azi e ca cei de atunci indrazneau sa traga fara ezitare concluziile stiintei lor. Cei de azi isi expun doar constatarile si lasa deschise concluziile, poate in speranta ca alte constatari ar putea in viitor motiva si alte concluzii. Cei de azi nu pronunta numele lui Dumnezeu. Cei din vechime Il pronuntau. Iata cu ce cuvinte isi termina Kepler (1571-l630) ultimul volum din cartea sa Armonia cosmica (Harmotdces mmtdk 1619): "Iti multumesc, Dumnezeul meu, creatorul nostru, ca mi-ai dat posibilitatea de a vedea frumusetea creatiei Tale; in masura in care spiritul meu marginit le-a putut intelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta".

Newton (1643-l727), sprijinindu-si cercetarea universului pe fenomene concrete, din care a extras legi de sine statatoare, a ramas totusi atasat credintei intr-un Dumnezeu personal, socotind ca mecanismul naturii nu e altceva decat implinirea scopurilor Acestuia. El vede toate corpurile solide patruse de un spirit subtil, ascuns in substanta lor. El este acela care a spus ca-n fata tainelor universului se simte ca un copil care scoate din ocean o galetuta de apa, in timp ce restul oceanului ii ramane necunoscut. Despre gravitatie a spus ca nu i-a putut stabili nici o cauza. Tot ce a putut face a fost s-o constate.

In legatura cu gravitatia a spus Newton ca nu i-a putut afla cauza si ca . nu imagineaza ipoteze. E vorba desigur de ipoteze stiintifice. Tot Newton a spus ca "natura este conforma cu sine insasi", adica nu-si iese din legi (in opera Optica). Inaintea lui, Galileo Galilei spusese in acelasi sens ca ,,natura e scrisa in limbaj matematic".

Toate cele de mai sus sunt moduri de afirmare a ordinii universale care presupune un programator care sa stie . matematica! Ceea ce hazardul nu stie!
Heisenberg, contemporan cu noi, e mai retinut, dar si el spune ca "nimeni nu stie ce ne rezerva viitorul, nici care sunt puterile spirituale care vor guverna lumea, dar trebuie sa incepem prin a crede in ceva si prin a voi ceva" (La nature dans la physique coiuemporaine, Paris, 1962, p. 78). El se declara de acord cu Freyer ca trebuie sa incepem in toate prin formula antica: credo ud intelligram, cred ca sa inteleg, asa cum Cristofor Columb si-a inceput calatoria in jurul Pamantului pornind de la credinta ca Pamantul e rotund (Idem, p. 77). Tot Heisenberg a spus: "La inceput a fost simetria". Sublim! Simetria presupune o interventie rationala, constienta. Si Kepler tot aceasta intelese prin Armonia cosmica, din care am citat mai sus.

Si un om de stiinta roman, Edmond Nicolau, a spus ca "nu putem afirma ca stim totul, dar nu putem accepta extraordinarul, "miraculosul" decat in urma unor verificari scrupuloase. Nu putem respinge ceea ce nu intelegem, dar avem obligatia elementra de a verifica existenta a ceea ce trebuie integrat in edificiul actual al stiintei, totusi atat de splendid. Omul este un univers ce poseda inca mari zone neexplorate" (Omul intre doua infinituri. Ed. Politica, 1972, p. 167). Sa verificam. Nu se opune nimeni verificarii. Dar cand verificam si nu gasim cauze naturale, s-o recunoastem, cum fac de altfel savantii.

Spre deosebire de cei vechi, modernii sunt mai prudenti in a trage concluzii, dar nu mai stiutori. Se stie cate ceva de la un anumit punct, se zice de la clipa zero a originii universului, dar aceasta e doar o vorbire metaforica, pentru ca inainte de clipa zero mai este o mare lume despre care nu stim nimic (vezi acad. prof. Ioan Ursu, Cuvant inainte la Sleven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Ed. Politica, 1984, p. 8-9).

Cunoasterea prin credinta, cum spune Sfantul Pavel, e cea despre lucrurile cele nevazute, adica despre cauza care prin experienta sau prin logica nu poate fi decat dedusa/dar nu pipaita, fapt pentru care pentru multi ramane incerta. Credinta o preface in certitudine, cand numeste aceasta cauza Dumnezeu. Cunoasterea prin inima, numita si cunoastere prin intuitie, isi are si ea o valoare extraordinara, fiind foarte aproape de cea prin credinta. Un mare invatat, Pascal, spunea: "Inima are ratiuni despre care ratiunea nu stie nimic". Cunoastem adica prin inima, ceea ce nu putem cunoaste cu ajutorul mintii, si nici cu ajutorul experientei si cercetarii stiintifice.

Unui mare profesor de stiinte pozitive, ateu convins si cinstit, i-a murit sotia. A inmormantat-o. Studentii au observat ca, desi necredincios, in fiecare duminica mergea la mormantul ei cu o lumanare. I.-au intrebat: domnule profesor, aici ne faceti stiinta pozitiva, dar duminica va vedem cu o lumanare la mormantul sotiei. Cum se impaca acestea doua? Cum puteti reduce contradictia? Cand sunteti onest? Profesorul a raspuns: una e ceea ce va spune mintea mea, si va spune ce stie ea, cu onestitate, si alta este ceea ce simte inima mea. Trebuie sa fiu onest si cu ea!

Revenind la credinta, prin ea cunoastem, asadar, lucrurile nevazute. Le credem cum ni se descopera. Insemneaza, oare, ca, asa fiind, credinta nu este rationala, sau ca este antirationala? Nu. Cine da si cine primeste credinta pornesc totusi de la niste date primare care cad atat sub puterea simturilor noastre, cat si sub puterea legilor gandirii logice. Citim in Scriptura: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria".

Daca traducem aceste cuvinte pe o limba mai comuna, inseamna ca deducem slava lui Dumnezeu din maretia, frumusetea si ordinea universului si din creatia care cere un Creator. Deductia aceasta este logica, rationala. Toate cele pe care le vedem deasupra noastra, in jurul nostru si in noi, ne vorbesc logic depre Dumnezeu. N-au putut aparea de la sine. Trebuia sa le fi facut cineva. Si vorbesc despre slava si despre maretia lui Dumnezeu, pentru ca totul este frumos si minunat. In fond, asta a fost si logica lui Kepler si a lui Newton, de care am amintit mai inainte.

Optiunea pentru credinta e logica. Credinta nu este, asadar, un act fortat si irational, ci are la baza un rationament logic care il satisface pe credincios.
Credinta vindeca toate nelinistile noastre. Credinta umple toate golurile noastre, atunci cand ne punem marile intrebari despre noi, despre existenta, despre lumea aceasta, si nu gasim raspuns. Caci altfel, ramanem si traim mai ales cu intrebarile, decat cu raspunsurile. Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune ca "in astrofizica de azi, ca si in celelalte stiinte, intrebarile nasc raspunsuri ce nasc alte intrebari" (p. 13). Frumos spus si adevarat. Dar dezolant, daca ramai suspendat doar de intrebari. Credinta ne da si raspunsuri.

Credinta trebuie sa fie neindoielnica. Sa ne aducem aminte ce a patimit Apostolul Petru cand, fiind mai multi dintre ei pe corabie, in largul marii, a aparut Mantuitorul pe valuri si Petru a pornit catre El. Cand a inceput sa se indoiasca, sa nu mai creada ca in fata lui e cu adevarat Mantuitorul si ca El l-a chemat, a inceput in aceeasi clipa sa se scufunde. Speriat a strigat: "Doamne, scapa-ma!" Mantuitorul i-a intins mana admonestandu-l: "putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Matei 14, 30-31). Credinta noastra trebuie sa fie neindoielnica, asa cum a fost credinta femeii care s-a atins de Mantuitorul, si credinta lui Iair.

Credinta noastra trebuie sa fie dreapta, dupa lege, asa cum ne-a lasat-o Mantuitorul, asa cum ne-a fost transmisa de apostoli, asa cum noua romanilor ne-au lasat-o mosii si stramosii nostri care au pastrat-o din vechime, de la Apostoli pana in vremea noastra. Sfantul Apostol Pavcl spune precis: "Nu ne incununeaza decat cel ce se lupta dupa lege" (II Tim. 3, 5), decat cel ce crede dupa ran-duiala, dupa cum ne invata Biserica noastra. Este clar: ceilalti, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat li s-ar parea ca sunt aproape de imparatia lui Dumnezeu. Nu intra inauntru.

Dar sa ne mai punem o intrebare - si cu aceasta o sa incheiem: - Trebuie oare sa ne adresam lui Dumnezeu si cu credinta sa cerem totul de la El? Sigur ca da, dar cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, sa facem noi. Dumnezeu atunci intervine, cand nu putem noi rezolva ce e de rezolvat. Doar "suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu", spune Sfantul Pavel (I Cor. 3, 9). Daca suntem impreuna-lucratori, inseamna ca trebuie sa ne facem partea noastra, nu sa astemtam cu mainile incrucisate totul de la Dumnezeu, pe motiv ca ii adresam prin credinta rugaciuni sa intervina in viata noastra. Ce-am mai fi noi, daca ar face totul in viata noastra numai Dumnezeu? Dumnezeu ne ajuta cand e nevoie. Romanii au o vorba inteleapta: Dumnezeu da, dar in traista nu pune! Nu trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi.

Intr-o manastire, in biblioteca, studiau patru calugari: un dominican, un franciscan, un benedictin si un ortodox. La un moment dat, noapte fiind, s-a stins lumina. Unul din ei a propus: "Fratilor, sa ne rugam lui Dumnezeu si sa vedem la a carui rugaciune se va aprinde lumina. Va fi si un semn ca ordinul respectiv e mai apreciat de Dumnezeu". Au acceptat. Si s-a rugat dominicanul, profund, pios, dar nu s-a intamplat nimic. S-a rugat franciscanul, profund, pios, dar nu s-a intam-plat nimic. S-a rugat benedictinul, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a intamplat nimic. Al patrulea si-a inceput rugaciunea, s-a ridicat de la locul lui, si zicandu-si rugaciunea mereu, s-a dus la tabloul de siguranta, l-a reparat, si, in clipa cand si-a terminat rugaciunea, a terminat si reparatia tabloului de siguranta, si s-a aprins lumina!

Ceea ce putem face noi, suntem chemati sa facem noi. Cu rugaciune, clar si cu bratele si cu mintea noastra. Nu ceri de la Dumnezeu ceea ce poti face tu. Ar insenina sa nu faci uz de instrumentele cu care te-a inzestrat Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L pui la incercare decat in cazuri limita, cum a facut, de pilda, Saddhu Sundar Singh care, fara ajutorul lui Dumnezeu Care l-a scos dintr-o groapa, ar fi murit. Sau cum a facut Ilie in confruntarea cu preotii inchinatori la idoli. A cerut lui Dumnezeu sa arbitreze: sa pogoare focul peste jertfa celui drept. Si Dumnezeu a pogorat focul peste jertfa sa, ceea ce l-a indreptatit sa-i distruga pe falsii preoti inchinatori la idoli. Ilie a fost indraznet pentru ca avea credinta si pentru ca se afla intr-o situatie de limita. Numai Dumnezeu putea lamuri disputa. Si atunci a apelat la Dumnezeu.

In cazul celor patru calugari, Dumnezeu fusese prins partener in invoiala, intr-un caz care nu era de limita. Nu depindea exclusiv de Dumnezeu. Al patrulea i-a invatat pe ceilalti trei cum se pune problema: trebuiau sa uneasca rugaciunea cu ceea ce puteau face ei. Se va fi rugat si el sa-i dea Dumnezeu putere sa reuseasca reparatia. Nu se poate spune ca el l-a suplinit total pe Dumnezeu, ca i-a refuzat sau negat interventia, sau ca n-a crezut in posibilitatea minunii. Dar n-a crezut necesara minunea. Si s-a dovedit, in cazul celor trei, ca nici Dumnezeu n-a crezut-o necesara, pentru ca n-a intervenit.

O astfel de minune ar fi fost o minune fara sens, fara adevar. Tot ce putem face noi ramane in seama noastra. Acesta e raspunsul la intrebarea daca trebuie sa cerem totul, prin credinta, de la Dumnezeu, sau daca trebuie sa-L punem la incercare pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat intelepciune, ne-a dat mijloace ca sa ne putem descurca in lume.

Se zice ca erau doi frati, un baiat si o fata. Baiatul avea o pasiune nestapanita: sa prinda pasarele intr-o capcana. Fata suferea mult din cauza aceasta. Si atunci s-a hotarat sa rezolve situatia. Cineva a intrebat-o: Si cum ai procedat? Am intrebuintat trei mijloace, a raspuns fetita. In primul rand m-am rugat lui Dumnezeu sa nu se prinda nici o pasare in capcana, fiindca fratele meu le inchide sau le omoara. In al doilea rand, m-am rugat lui Dumnezeu sa apere pasarile, sa le trimita in alte parti, sa nu vina aici unde si-a instalat fratele meu capcana. Si in al treilea rand, ce-ai facut? In al treilea rand, m-am dus si am sfaramat capcana in bucatele!

Fetita milostiva a procedat cam la fel cu cel de-al patrulea calugar din prima parabola. Si a izbutit! Prin urmare, sa tinem minte acest lucru: acolo opereaza direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu inseamna ca nu e prezent intotdeauna si in tot ce facem, si ca nu trebuie sa-L chemam prin credinta si rugaciune. El ne inspira si ne ocroteste ca sa gasim solutiile cele mai bune. Si trebuie in toate sa-I cerem ajutorul, ca sa nu inceteze Dumnezeu sa se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decat atunci cand numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu inseamna ca Dumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operatia, dar Dumnezeu este cel care vindeca. Dar aceasta nu inseamna ca nu prescriu medicamente, sau ca nu fac operatii.

Credinta trebuie ingemanata intotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta buna este aceea care se exprima in primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, batranul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani si care se misca greu, statea de vorba cu crestinii din jurul lui, care veneau in fiecare seara sa-I intrebe: - Batranule Ioan, spune-ne cum era invatatorul? Spune-ne cum mai invata El? Povesteste-ne intamplari din viata si din invatatura Lui! Batranul, ori de cate ori veneau, si oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiti-va unii pe altii. In cinci cuvinte le rezuma toata Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile!

IPS Antonie Plamadeala

.

Calendar Ortodox

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 25996

Voteaza:

5.00 / 5 din 3 voturi.

Comentarii (5)

  • ovidiu dumitru sabauPostat la 2015-11-08 04:11

    Credinta adevarata ne mantuieste,iubirea fata de aproapele nostru ne aduce mai aproape de dumnezeu,milostenia,iertarea si rabdarea aduc pace sufletului nostru si bucuria intalnirii cu fiul lui dumnezeu Isus,laudat fie numele lui, Amin.

  • Gabi EstasPostat la 2013-10-27 02:11

    Sa gândim pozitiv, sa ne iubim aproapele, sau macar sa lăsăm invidia si rautatea deoparte , sa gândim in tot ce facem ca Dumnezeu ne vede si ne simte, intr-un cuvânt, sa film mai buni, si atunci vom primi ceea ce dăruim. Pe El nu il putem minti! Dumnezeu sa ne lumineze sufletele si mințile si sa ne aibă in paza sa pe toți! Amin .

  • Maria Magdalena IstratePostat la 2011-11-06 03:41

    Amin!

  • Desanca TismanarPostat la 2011-11-06 01:57

    Binecuvantarea lui DUMNEZEU sa fie peste noi toti,sa ne intelepteasca! Amin!

  • Marioara MihelePostat la 2011-11-06 01:31

    Fie ca in noi toti sa invie cu adevarat credinta in Dumnezeu si sa ne iubim aproapele ca pe noi insine fara sa-i pricinuim rau . Doamne Ajuta !

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE

Afiseaza Calendarul Ortodox