Epicur - Teoria cunoasterii

Teoria cunoasterii

Epicur imparte filo­sofia in logica, fizica si etica ,- logica pentru fizica, fizica pentru etica. Logica este considerata sub numele de "Canonica" a fizicii ca intro­ducere, ca teoria pura a cunoasterii, iar fizica ca o introducere in mo­rala. Partea privitoare la fizica cuprinde intreaga teorie despre na­tura si se afla in cele 37 de carti ale operei "Despre natura" si, intr-o forma elementara, in scrisori. Partea privitoare la etica trateaza despre lucrurile pe care trebuie sa le alegem si despre cele pe care trebuie sa le evitam. O putem gasi in cartile "Despre   felurile   de   viata",   in "Scrisori" si in tratatul "Despre scop".

Pentru Epicur criteriul adevarului in privinta teoretica este per­ceptia, in practica sentimentul de placere sau neplacere ; teoria cu­noasterii este - la Epicur - pur senzualista, asa cum intreaga sa filozofie este o filozofie a sensibilitatii. Originea oricarei cunoasteri este sensibilitatea, simturile. Epicur presimte ceea ce va afirma mai tarziu filozoful englez John Locke : Nihil est in intellectu, quod non fuerit prius in sensu. Senzatia este datul nemijlocit, care nu mai are ne­voie de nici o dovada. De unde sa se ia aceasta dovada ? Din ratiune? Dar si aceasta este dependenta de simturi si fiind deci dedusa este si mai putin vrednica de crezare decat simturile. Dar daca noi n-am crede sim­turilor - zice Epicur - atunci n-am avea nici un criteriu al adevarului si astfel am fi lipsiti de posibilitatea oricarei convingeri precise si cu aceasta am fi lipsiti si de posibilitatea oricarei activitati : aruncati incoace si incolo, noi n-am fi in stare sa gindim o idee si nici sa facem ceva. Dar noi n-avem nici un temei sa tragem la indoiala marturiile sim­turilor, nici chiar ale asa-ziselor inselari ale simturilor, caci si in acestea eroarea nu se afla in perceptii ca atare, ci numai in judecata noastra.

Consideratiile acestea le intelegem si mai bine, daca cunoastem psihologia lui Epicur. Pentru acesta sufletul este constituit dintr-o ma­terie calda de o finete extraordinara. Filozofii epicurei vor dezvolta aceasta conceptie pentru a o completa in unele privinte. Epicur este de parere ca sufletul consta din patru parti si anume : dintr-o materie calda, alta ce este asemenea aerului, alta ce este asemenea suflarii si, in sfarsit, dintr-o materie fara de nume, ai carei atomi sunt asa de fini, ca nu pot fi asemanati cu atomii lumii fizice. Materia aceasta este raspandita in intregul agregat al corpului. Gandit in felul acesta sufletul este la Epicur o entitate si ca atare o parte veritabila a corpului: un organ al acestuia si nu ceva independent ca o esenta a acestuia.

Impartirea aceasta pe care Epicur o face intre diferitele materii din care este constituit sufletul, il duce pe acesta la urmatoarea impar­tire psihologica: materia ce nu poate fi numita, ce constituie partea rationala a sufletului "spiritual", iar din ames­tecul celorlalte trei elemente materiale se produce partea nerationala sau sufletul in sens restrans (anima). Prin aceasta distinctie, zice Kafka, se pare ca Epicur vrea sa separe facultatea "constienta" a sufletului de cea "inconstienta" si sa arate ca numai spiritul este locali­zat in piept, in timp ce sufletul nerational este raspandit in intreg corpul.

Perceptia este inteleasa ca fiind ceva tot material, caci Epicur explica fenomenul perceptiei in felul urmator: Perceptiile se nasc in urma faptului ca particele nespus de fine de la suprafata lucrurilor ra­diaza in toate partile si astfel patrund, ca niste copii ale lucrurilor, prin simturile noastre. Senzatiile se produc in noi prin ceva din afara, care emana de la obiecte si care vin si intra in noi, in organele senzoriale si produc senzatiile. Dupa moarte sufletul se descompune ca si corpul in atomii din care a fost compus, asa ca despre o nemurire a acestuia nu poate fi nici o vorba. Dupa moarte noi nu mai simtim nimic, dar, din aceasta pricina, noi nu trebuie sa ne temem de moarte. Moartea este ceva indiferent, caci, zice Epicur, atata timp cat noi suntem, moartea nu exista, iar in clipa cand exista moartea, nu mai suntem noi. De aici concluzia lui Epicur ca noi nu ne intalnim cu moartea.

Iata de ce viata omului se desfasoara intre nastere si moarte.

Logica lui Epicur este senzualista si empirista, asa cum este de fapt intreaga lui filozofie. Filozofia epicureica este o "filozofie a sen­zorialului". Scopul intregii filozofii si al acestei logici este sa desco­pere normele cunoasterii si criteriile adevarului. In urma cercetarilor sale, Epicur gaseste ca aceste norme si criterii isi au fundamentul lor ultim in perceptia senzoriala. Intreaga noastra cunoastere isi are ori­ginea, dupa Epicur, in simturi, asa ca afirmatia lui Locke ca "nihil est in intellectu, quod non fuerit prius in sensu" si ca la nastere sufletul este "tabula rasa", ar parea a fi - dupa cum am spus -, presimtita si de Epicur. Senzatia - elementul cel mai simplu al cunoasterii - singura este ceva nemijlocit, singura si evidenta, ceva care nu mai are nevoie de alta fundamentare. De unde ia senzatia aceasta evidenta? Din ra­tiune ? Aceasta este dependenta de simturi, asa ca singurul criteriu al adevarului ramane evidenta senzatiei. Epicur este de parere ca, in toate cazurile in care ni se pare ca simturile inseala, eroarea nu se afla in perceptia senzoriala, ci in judecata noastra ; in intelectul nostru, care nu ne lasa sa vedem ceea ce simturile ne arata.

Epicur stie sa faca deosebirea intre un adevar obiectiv si altul su­biectiv. Adevarul obiectiv se fundamenteaza pe concordanta intre ima­ginea psihica si un anumit obiect. Aceasta afirmatie Epicur si-o spri­jina pe faptul ca, dupa parerea lui, si visurile si inchipuirile bolnavilor mintali sunt in sine adevarate, caci ele sunt produse de ceva real ; eroarea se naste abia atunci cand se depaseste  adevarul subiectiv.

Eroarea se afla in falsul raport al perceptiei cu obiectul sau. Genetic, eroarea se naste atunci cand un savant ar explica fals un fenomen ce­resc. Perceptia este adevarata, dar raportarea la o cauza anumita este falsa. Atunci cand noi confundam imaginea cu lucrul, impresia su­biectiva cu subiectul, noi ne gasim in eroare, dar aceasta eroare nu poate fi pusa pe seama simturilor, ci in socoteala parerii pripite.

Prin repetarea continua a unei perceptii identice se produce in noi, in memoria noastra, o reprezentare generala sau o notiune. Insa notiunea sau reprezentarea generala este mai putin sigura decat repre­zentarea singulara originara. Dar cea dintai are o mare insemnatate pentru gandire si pentru intelegerea dintre oameni, caci ea este aceea care ne apare in minte atunci cand spunem un cuvant, cu care indicam un lucru. Limba devine astfel, la Epicur, un mijloc prin care trezim in noi amintirea unor intuitii anumite - reprezentarile generale - ce formeaza o treapta mai inalta a stiintei.

Epicur afirma, asadar, hotarat ca criteriul adevarului tuturor afir­matiilor generale este confirmarea acestora prin perceptia senzoriala, care devine astfel temeiul intregii cunoasteri. Ideile generale sunt de aceea simple "pareri" sau ipoteze. Parerile pot fi adevarate sau false. Ele sunt adevarate cand sunt confirmate de perceptii, sau cel putin nu sunt contrazise de nici o perceptie, si sunt false atunci cand nu sunt con­firmate de nici o perceptie sau sunt contrazise de perceptii. Din acest motiv suntem indreptatiti sa spunem ca Epicur nu s-a putut ridica deasu­pra empirismului nativ al omului simplu si ca el n-a luat de la Democrit decat elementul senzualist si nu si pe cel rationalist. Cunoasterea ra­tionala isi pierde la Epicur orice valoare.

N.B.

 

 

 

• Teoria cunoasterii si metafizica ideilor
  Publicat in : Perioada sistematica
• Scoala Cinica
  Publicat in : Perioada antropologica