Etica aristotelica

 

Filozofilor sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema esentei moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si individualista in raspunsul la aceasta problema, fiindca pentru acestia legile, dreptul si principiile morale se fundamen­teaza pe conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, aces­tea au o valoare relativa. Ba sofistii devin chiar reprezentantii nihilis­mului moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce este raul, daca celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de peri­colul mare pe care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral pentru comunitatea poporului grec, Socrate combate pe sofisti si face indubi­tabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament al faptei bune. A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe temeiul intelegerii esentei virtutii, virtutea fiind inteleasa ca imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta. Consecinta acestei concep­tii etice a fost la Socrate afirmatia ca "nimeni nu actioneaza de buna voie nedrept, ci numai din insuficienta stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma ideea ca exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent de parerile lor : este acel "Daimonion", ca glasul constiintei.

 

Platon continua sa adanceasca aceasta idee socratica si astfel ajunge la concluzia ca adevarata autonomie interioara, ca cel mai inalt bun al vietii omului, acesta nu si-o poate castiga decat prin stiinta despre o rea­litate suprasenzoriala, despre eterna Idee a Binelui, prin care sufletul uman devine una cu Divinitatea, care este prototipul Frumusetii si al Binelui. Cunoasterea acestei lumi suprasenzoriale devine la Platon te­meiul si tinta vietii morale. Sub influenta eticii platonice omul nu mai priveste lumea concreta ca loc al mantuirii sale si nici nu-l mai intere­seaza desavarsirea lumii date, ci ochiul filozofului se indreapta spre o minoritate de insi-filozofi, care, reusind sa infranga interesele inferioare ale lumii, sesizeaza Adevarul si Frumusetea pura. In etica platonica ac­centul cade pe o lume transcendenta si pe valorile acesteia.

 

Aristotel paraseste si in etica drumul trasat de marii sai inaintasi, un Socrate si Platon. El este si in etica un realist, caci el nu mai in­treaba in etica despre ideea de bine, despre moralitate ca ceva in sine si pentru sine si despre valabilitatea acesteia, ci pe Aristotel il preo­cupa viata morala reala, moralitatea ca ceva faptic. Etica aristotelica nu mai este indreptata spre cunoasterea unui ideal vesnic si neschimbabil, ci inspre intelegerea binelui ce poate fi realizat de catre oameni aici in aceasta lume, care sunt deosebiti dupa sex, stare sociala, profesiune, popor si de aceea el este altfel pentru barbat si altfel pentru femeie, pen­tru liber si pentru sclav. Pentru Aristotel este de neinteles ceea ce plato­nicii vor sa spuna cu al lor "bine in sine". Aristotel afirma ca chiar daca ar exista asa ceva, omul nu ar putea sa-l sesizeze niciodata. Binele este dimpotriva in orice arta si orice actiune ca scop al acestora : pentru medicina sanatatea,   pentru arta razboiului victoria,   pentru economie bogatia etc. Masura acestora este, deci, folosul, caci scopul omului nu este cunoasterea, ci fapta. Rostul eticii nu este "simpla teorie", ca noi sa stim ce este virtutea, ci ca noi sa devenim oameni de isprava. inteleptul, pentru a fi fericit, in afara de virtute mai are nevoie si de un minimum de bunuri corporale.

 

Fundamentul virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca si pentru Aristotel daruirea neprecupetita instinctelor si scopurilor inferioare este ceva animalic, ce injoseste pe om. Omul trebuie sa duca o viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita faptului ca este o fiinta rationala. Aristotel accentueaza si el ca virtutea nu consta nici in bogatie, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv in "activitatea virtuoasa sau rationala a sufletului". Virtutea nu este data odata cu intelegerea, ci ratiunea trebuie sa ordoneze na­zuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile umane. Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea castigata prin exerci­tiu, asadar aptitudinea de a actiona intotdeauna conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc, calea in­tre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu precugetare si care consta in pastrarea drumului de mijloc, ales de ratiune in mod liber, in urma unui discernamant".

 

Virtutea are deci trei insusiri fundamentale :

a) Virtutea este o actiune de vointa facuta cu precugetare,  adica o actiune libera, precugetata;

 

b)  Ea consta in pastrarea drumului de mijloc, adica drumul intre doua extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri pentru om;

 

c)  Virtutea   pretinde un discernamant   inainte de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este virtutea ce tine echilibrul intre a fi risi­pitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de mijloc intre indrazneala nebu­neasca si lasitate ; dreptatea tine calea de mijloc intre a savarsi nedrep­tatea si a suferi nedreptatea.

 

Aceasta linie de mijloc - ce se confunda cu fapta morala - este nespus de greu de fixat, de aceea Aristotel intelege sa lase toata povara aceasta pe seama elitelor umanitatii, in seama inteleptilor, desavarsiti, superiori. Asa se face ca atunci cand este pusa intrebarea care fapta poate fi numita morala si pe care trebuie s-o implineasca fiecare muri­tor, Aristotel raspunde scurt: "Priviti pe cei alesi ai genului omenesc, pentru ca vazandu-i in mod nemijlocit, sa-i urmati".

 

In Etica Nicomachiana Aristotel descrie pe omul superior in felul urmator : "Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici temerar ;  care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab ; care este cu inima deschisa prie­teneste catre lumea ce-1 inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe sine ; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o risipeste ca un usuratic ; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza ; care nu jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi".

 

Toate aceste virtuti ce sunt practicate in viata de toate zilele sunt numite de Aristotel "virtuti etice" sau practice. Ele sunt dirijate de acea parte a intelectului pe care Aristotel il numeste "nus patheticos", asadar acea parte ce stapaneste activitatile influentate din exterior. Mult mai superioare decat acestea sunt activitatile intelectului, care isi au va­loarea lor in ele insesi si pe care Aristotel le numeste "virtuti diano-etice". Este vorba despre activitatile artistice si -mai ales cele stiintifice. Sunt doua asemenea virtuti: intelepciunea si desteptaciunea practica. Intelepciunea este cea mai inalta dintre toate virtutile morale. Iar acea parte a ratiunii umane care exercita aceasta activitate libera este numita de Aristotel "nus poieticos".

 

Scopul suprem al vietii virtuoase este fericirea sau "evdaimonia". Aceasta fericire urmeaza sa fie sustinuta de sentimentul de placere, caci "fericirea fara placere ar fi o vorba goala", de aceea binele suprem nu poate fi gandit fara de placere, fiindca zice el "atunci ar fi posibil ca cineva sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit". Fericirea consta in sentimentul de placere ce urmeaza din fapta buna si constiinta ca ra­tiunea stapaneste peste simturile inferioare. Cea mai inalta placere este aceea produsa de activitatea libera a ratiunii, asadar produsa de cea mai inalta virtute : intelepciunea. Cel mai bun loz pe care si-l poate dori omul in aceasta lume este acela al cercetatorului dupa adevar, al filozo­fului, care, refugiat in imparatia bucuriilor pe care le naste activitatea ratiunii, se ridica deasupra micimilor vietii terestre si ajunge la constiin­ta naturii si a menirii sale divine. Dar si aceasta stare este dependenta de anumite situatii externe, ca sanatatea corporala si spirituala a inte­leptului, idee ce tradeaza tendinta realista si relativista aristotelica. Bi­nele si virtutea nu mai sunt ca la Platon valori absolute, ci ele sunt ceva relativ, dependente de raporturile si situatiile reale ale vietii.

 

 N.B.