Psihologia aristotelica
Aristotel isi incepe consideratiile sale despre suflet cu o critica a celor ce spusesera inaintasii sai despre acest subiect. Asa se face ca el respinge conceptia platonica si pitagoreica cat si parerea lui Democrit ca sufletul ar fi constituit din atomi. El opune acestora ideea ca sufletul este viata, ca el este principiul vietii. Corpul si sufletul se raporta unul la altul ca materia la forma, ca ochii la puterea de a vedea. De aceea Aristotel defineste sufletul ca fiind "prima entelechie a corpului organic-vital", ca forma a corpului, ca principiul formativ al corpului. Sufletul este definit de Aristotel, asadar, ca realizarea functionala a unui corp organic, ceea ce inseamna un corp in asa fel organizat, ca sa fie o unealta a vietii. Sufletul este privit de Aristotel, ca fiind esenta corpului, caci fara suflet corpul nu mai este decat un cadavru. Sufletul este substanta ca forma a corpului fizic, organic, care conform posibilitatii, poseda viata ,eidos-ul lui este entelechie, prin care corpul este corp si este corp viu. Ca o forma a corpului, sufletul este totodata si scopul acestuia, caci scopul corpului este realizarea vietii sale, ceea ce nu inseamna nicidecum ca corpul ar determina sufletul. Sufletul este dimpotriva puterea care dirijeaza si tarcuieste corpul. Cu aceasta convingere, Aristotel este impotriva atat a materialismului cat si a spiritualismului, care considera sufletul ca fiind o substanta opusa calitativ corpului. Totusi trebuie sa subliniem faptul ca, marele merit al lui Aristotel este ca, el a stiut sa fructifice ceea ce era verificabil, din punct de vedere stiintific, in teoriile inaintasilor sai despre viata sufleteasca si sa inlature tot ceea ce era simpla parere. In acest fel Aristotel devine intemeietorul psihologiei empirice.
Asa se face ca Aristotel accepta si el impartirea pe care o face Platon cu privire la suflet. Dar el ii da acestei impartiri un alt sens. Se repeta si aici raportul dintre materie si forma. Sufletul se manifesta tot in organisme ca un mod al functiunii : ca suflet vegetativ, care este principiul vietii in general sau sufletul apetitiv, pe care-l poseda numai plantele ; sufletul senzorial , simtirea, care la animale se adauga sufletului vegetativ si sufletul rational, pe care-l poseda numai omul si la care se adauga celelalte doua : sufletul vegetativ si cel senzorial. Aici apare o mare deosebire intre conceptia aristotelica si cea platonica despre suflet. La Aristotel care este numai forma corpului, se stinge odata cu corpul, in timp ce "nus"-ul este nemuritor. Celelalte doua - sufletul vegetativ si cel senzorial - sunt numai materia pentru acesta din urma si ca atare ele sunt trecatoare. Numai sufletul rational nu se distruge prin moarte si nu se amesteca cu corpul, ci le conduce pe celelalte doua, rolul sau fiind gandirea, ratiunea, judecata. In aceasta consta - dupa cum vom dovedi - etica aristotelica - scopul si sensul vietii omului.
Psihologia aristotelica tradeaza o trasatura foarte moderna, mai ales in nazuinta lui Aristotel de a gasi un corelat psihologic pentru toate fenomenele sufletesti. Aristotel nu cunostea inca deosebirea dintre artere si nervi, de aceea el atribuie arterelor functiunea nervilor. Aceasta deosebire a fost descoperita, mult dupa Aristotel, de catre Herophilus si Erasistratus. Transmiterea miscarii senzoriale are loc - dupa Aristotel - prin artere. El afirma ca, dupa ce a avut loc perceptia senzoriala, in organul senzorial ramane o anumita miscare in stare latenta. Aristotel intrebuinteaza si aici conceptele "potentialitate" si "actualitate". Cu ajutorul acestora, el cauta sa explice fenomenul memoriei. Exista o memorie activa si o alta pasiva. Amintirea nu este, pentru acest filozof, decat trezirea unei miscari potentiale, ce a ramas in organul de simt, la actualitate, fara ca inima sa contribuie cu ceva la aceasta. Printr-o intuitie geniala, Aristotel ajunge la formularea legilor asocierii si ale reproducerii, ca de ex. legea asemanarii, a contrastului si a simultaneitatii, in felul acesta ajunge la concluzia ca perceptiile senzoriale lasa in suflet anumite impresii sau imagini, care sunt pastrate de memorie. Reamintirea involuntara, cu urmarile ei interioare : reprezentari, senzatii, apetitul, este proprie si animalelor. Dar amintirea constienta nu-i revine decat omului. Aristotel pune aici problema constiintei. El vorbeste despre un fel de "unitate a sufletului", prin care acesta percepe tot ceea ce este posibil. Este vorba despre unitatea activitatii sensibilitatii, ce se realizeaza in energia specifica a simturilor sau un fel de simt general, care este comun si animalelor.
Forma sufletului care este proprie numai omului, cu care acesta intelege si gandeste, este spiritul inteles la Aristotel ca fiind intelectul, ratiunea si constiinta intr-una. "Intelectul, fiindca gandeste, este amestecat, nu are nici un fel de comunitate, pentru ca sa domine, adica sa stapaneasca". Spiritul este partea proprie sufletului uman , o parte ce nu este dependenta de nici un organ corporal. Acesta poate gandi dupa dorinta chiar si ceea ce este simplu si de neimpartit. Mai departe Aristotel face deosebirea intre un intelect sau spirit activ si altul pasiv. Primul primeste forma, cel de al doilea genereaza forma. El este "forma" nu materie, imaterial si "locul formelor". De aceea o problema mult discutata in filozofia aristotelica, in legatura cu aceste forme sau feluri de ratiuni, este aceea : daca amandoua aceste parti ale sufletului sunt nemuritoare sau numai una ? Vorlander este de parere ca numai spiritul activ este nemuritor, in timp ce Kinkel si Sibeck reprezinta punctul de vedere ca amandoua partile sunt nemuritoare. Sufletul senzorial si cel vegetativ sunt dependente de corp si de aceea ele impartasesc acelasi destin cu corpul : ele sunt trecatoare. Ratiunea, spiritul, in totalitatea lui, este insa nemuritor, acesta este "forma formei" si ca atare activitate pura - ca si spiritul divin - ceea ce face ca sa fie vesnic (De anima I, 4, Metaphisica 1,7). Ratiunea pasiva este existenta potentiala a carei actualitate se afla in ratiunea activa. Aristotel nu formuleaza nicaieri un raspuns precis la problema nemuririi sufletului. Dar, deducem noi, daca sufletul este "prima eneteleheia" a unui corp organizat, ca sa vietuiasca si daca enetelehia este totodata esenta si scopul unui lucru, atunci ceea ce constituie esenta unui lucru nu poate fi pieritor. Ceea ce constituie esenta sufletului este gandirea si pe gandire se fundamenteaza - dupa Aristotel - inrudirea sufletului cu Divinitatea.
Functia principala a spiritului este sa ajunga la cunoasterea temeiurilor unitare originare ale lucrurilor si la cele mai inalte principii ale stiintei. Simturile mijlocesc materia cunoasterii prin imaginile intuitive ale lucrurilor. De aceea Aristotel considera spiritul ca fiind la nastere doar o fila, pe care nu e scris nimic. Atat teoretic cat si practic spiritul este activitate cognitiva pura, prin care acesta ajunge la cunoasterea normelor si a principiilor activitatii umane, cat si la determinarea raporturilor concrete dintre lucruri, intrucat acestea sunt hotaratoare pentru determinarea vointei umane.
Pentru a lamuri modul in care Aristotel intelege problema cunoasterii, este bine ca sa facem o comparatie intre acesta si filozoful german Kant. Atat Aristotel cat si Kant fac esentiala deosebire intre materia si forma cunoasterii. Aristotel pleaca insa in aceasta deosebire de la determinarea raportului dintre materia si forma existentei, pentru a ajunge la esenta si posibilitatea cunoasterii. Kant, dimpotriva, ataca problema factorilor gandirii si ai cunoasterii. In deosebirea pe care filozoful german o face intre materia si forma cunoasterii, acesta nu aseaza la o parte datul, ca materia la care sa ajunga cunoasterea, iar pe de alta parte cunoasterea ca o forma, cu care constiinta asimileaza aceasta materie, ci la Kant deosebirea de mai sus priveste cunoasterea insasi: doua momente constitutive ale cunoasterii. Materia cunoasterii o mijlocesc simturile - sensibilitatea, cum se exprima Kant, iar organizarea sau formarea acestui material in sinteze unitare este aportul factorului aprioric al gandirii (formele apriorice ale sensibilitatii: spatiul si timpul, cat si categoriile gandirii). La Kant deosebirea dintre forma si materia cunoasterii are ca urmare accentuarea cunoasterii ca proces, ceea ce inseamna o deosebire specifica in esenta si continutul cunoasterii. De aceea pentru Kant afirmatia aristotelica ca cunoasterea ar sesiza esenta lucrurilor, asa cum acestea sunt in sine, nu mai poate fi sustinuta, caci cunoasterea sesizeaza numai cum tipar lucrurile, asadar ca fenomene. Pentru Aristotel adevarul este concordanta dintre gandire si lucru, dintre cunoastere si obiectul acesteia, in timp ce pentru Kant dimpotriva gandirea este aceea care prescrie obiectului legile ei.
Aici se afla deosebirea esentiala intre epistemologia antica greaca si cea moderna (A. Antweiler, Der Begriff der Wissenschaft bei Aristoteles, Bonn, 1936).
Asezata pe temeiurile metafizice de mai sus, epistemologia aristotelica are in centrul ei ideea ca cunoasterea filozofului poate sesiza absolutul. Din acest motiv, Kinkel prezinta punctul de vedere ca la Aristotel se gasesc trei argumente despre existenta Divinitatii si anume : argumentul fizico-teleologic, argumentul cosmologic si chiar cel ontologic. Cel dintai argument are la Aristotel o valoare conditionata, caci "Principiul prim" nu este nici creatorul lumii si nici constructorul acesteia. Sau, el este constructorul acesteia, dar acest lucru numai indirect fiindca ii comunica lumii prima miscare, fara de care lumea n-ar putea exista. Dar el face acest lucru nu spunand un cuvant creator si nici formand materia, asemenea unui artist, ci simplu prin aceea ca existenta sa vesnica, fericita si desavarsita, trezeste iubirea in intreaga lume, fapt ce are ca urmare miscarea acesteia inspre Divinitate. De aceea, natura este stapanita de finalitate, caci scopul este forma si conceptul si Divinitatea este forma cea mai pura si conceptul cel mai inalt si de aceea si cea mai inalta actualitate si aceasta fara amestecul vreunei materii. Materia este miscata de nostalgia spre aceasta forma inalta, sau, mai corect spus, despre potentialitatea ce doarme in ea si in acest chip aceasta este scopul ultim si cel mai inalt, asadar Divinitatea, care pune mereu in miscare finalitatea lumii. Facand dovada ca in lume exista o finalitate, Aristotel crede ca a facut si dovada existentei Divinitatii.
Pentru Aristotel si mai evident este argumentul cosmologic. Pentru acest filozof trebuie sa existe un "Prim miscator", caci in cazul contrar n-ar fi posibil inceputul miscarii. Aristotel subliniaza faptul ca acest "Prim miscator" nu trebuie sa fie gandit temporal, caci dupa un timp miscarea este vesnica. insa este necesar sa existe totusi un temei ultim, o cauza ultima, sau, mai corect zis, trebuie sa existe un scop ultim al miscarii, fiindca in caz contrar nu se poate intelege de unde se naste aceasta mereu. Fiecare miscare este marginita si se indreapta spre un scop marginit. Dar, in ultima analiza, totalitatea miscarilor din univers ce-si au obirsia in "Primul Miscator", converg toate spre un scop ultim : spre Divinitate.
La Aristotel se gaseste formulat si argumentul ontologic. Divinitatea este forma pura, actualitatea absoluta si de aceea este necesar sa existe, fiindca existenta sa este cuprinsa in conceptul sau si fiindca actual si real este unul si acelasi lucru.
N.B.
-
Aristotel
Publicat in : Perioada sistematica -
Opera lui Aristotel
Publicat in : Perioada sistematica -
Ontologia simbolica a cosmologiei lui Platon si Aristotel
Publicat in : Editoriale -
Metafizica lui Aristotel
Publicat in : Perioada sistematica -
Psihologia stoica
Publicat in : Perioada etica - religioasa
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.