Arta sacra a epocii constantiniene
Din secolul IV, o data cu debutul erei constantiniene, incepe pentru Biserica o noua perioada. Ea iese din recluziunea fortata si isi deschide larg portile catre lumea antica. Afluxul de noi convertiti solicita locuri de cult mai vaste si o predicatie de un nou tip, mai directa si mai explicita. Simbolurile din primele veacuri - destinate unui mic numar de initiati carora le erau imediat accesibile - erau mult mai putin clare noilor veniti. De aceea, in secolele IV si V apar in biserici marile cicluri istorice reprezentand evenimentele Vechiului si Noului Testament, sub forma unor picturi monumentale.
Pe la anul 600, aceste globuri de argint ornate cu scene din Evanghelie au fost oferite Theodelinei - regina Lombarzilor (+ 625) - si constituie pentru noi un document foarte pretios. Anumiti eruditi sunt dispusi sa admita ca scenele evanghelice gravate pe ele reproduc mozaicurile din bisericile palestiniene construite de Constantin si Elena. Alti savanti se arata mai prudenti: "E mai rezonabil - scrie A. Grabar - sa spunem ca prototipul lor nu ne este pentru moment cunoscut".
Datand din secolele IV si VI, aceste globuri au pentru noi o importanta considerabila intrucat ne ofera reprezentarea mai multor sarbatori care confirma astfel vechimea iconografiei sarbatorilor respective. Intr-adevar, unele dintre ele ne prezinta o iconografie complet elaborata, care este chiar cea utilizata actualmente de icoanele ortodoxe. Schimbarea care intervine in viata Bisericii in secolul IV nu este doar de ordin exterior: acea epoca de mare triumf a fost si o vreme a marilor ispite si incercari. Lumea care intra in Biserica aducea cu ea toata nelinistea, indoielile si lucrurile neintelese pe care Biserica urma sa le lamureasca si sa le potoleasca. Acest nou contact dintre Biserica si lume se caracterizeaza printr-un iures de erezii si un mare avant al vietii interioare crestine. Daca pana atunci, stalpii Bisericii fusesera mai cu seama martirii, acum erau Parintii teologi si sfintii asceti. Este vremea marilor sfinti precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom, Grigorie de Nyssa, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Marcu, Isaia si multi altii. Imperiul devine un Imperiu crestin, lumea este treptat sacralizata si totusi cei care pleaca in desert fug tocmai de aceasta lume aflata pe calea sfintirii, de acest Imperiu crestin.
Daca ei sunt atrasi de desert o fac nu pentru ca acolo se traieste mai usor sau nu din dorinta de a parasi dificultatile lumii ci dimpotriva, din dorinta de a abandona confortul lumii si privilegiile unei societati care se pretinde in acord cu crestinismul. Spre sfarsitul secolului IV, intregul Egipt este impanzit de manastiri in care monahii se numara cu miile. Pelerini de pretutindeni se grabesc intr-acolo, atat din Asia, cat si din Occident. Experienta Parintilor desertului se raspandeste, iar scrierile lor sunt difuzate in toata lumea crestina. Incepand mai cu seama din acel timp, teologia teoretica si cea traita, adica invatatura Bisericii si experienta vie a ascetilor devin izvorul care hraneste arta sacra indrumand-o si inspirand-o. Arta trebuie, pe de o parte, sa transmita adevarurile formulate dogmatic iar pe de alta parte, sa comunice experienta traita a acestor adevaruri, experienta spirituala a sfintilor - acel crestinism viu in care dogma si viata se confunda.
Dar toate acestea nu vor mai fi transmise unor grupuri restranse, ci maselor poporului credincios. De aceea, Parintii acestei perioade acorda o mare importanta rolului pedagogic al artei. In secolul IV - marea epoca a teologiei - o multime de autori crestini de prim rang se refera la imagini in argumentatia lor, socotindu-le ca pe o realitate importanta al carei rol este considerabil. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare atribuie picturii o forta de convingere mai mare decat cea a propriilor sale cuvinte. Dupa ce a pronuntat un panegiric in memoria marelui martir Sfantul Varlaam, el incheie spunand ca nu mai vrea sa-l umileasca pe marele martir prin cuvintele proprii, asa ca lasa locul unui limbaj mai inalt, "cel al trambitelor rasunatoare ale maestrilor": "Sculati-va acum inainte-mi - spune el - voi cei ce zugraviti virtutile sfintilor. Completati prin arta voastra chipul neterminat al comandantului de osti.
Luminati cu florile intelepciunii voastre imaginea neclara a martirului incununat, pe care abia am schitat-o; chiar de-as fi infrant de pictura infatisand faptele eroice ale martirilor, voi fi bucuros sa incuviintez si de asta data realitatea acestei victorii. (.) Voi privi spre acest luptator zugravit in chip si mai viu in tabloul vostru. Fie ca demonii sa planga, infranti o data mai mult de curajul martirului. Sa le fie aratata inca o data mana cea arsa care a invins. Si fie ca in acest tablou sa fie aratat si Incepatorul luptelor, Hristos". In predica sa la sarbatoarea Sfantului Teodor, Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca "pictorul (.) care, cu ajutorul culorilor si al mestesugului, a reprezentat in icoana maretele fapte ale martirului (.) si imaginea incepatorului luptelor, Hristos, ne-a povestit limpede - asa cum ne-ar vorbi o carte - luptele martirului (.). Caci pictura cea tacuta graieste de pe ziduri, mult bine facand".
Printre autorii apuseni, Sfantul Paulin, Episcopul Nolei (n. cca 353, m. cca 431) a scris despre imagini intr-un chip extrem de amanuntit. El construise cateva biserici si le decorase cu imagini sfinte pe care le descrie pe larg in scrisorile si poemele sale. Pastor cu mare experienta, Sfantul Paulin vedea ca imaginile ii atrag pe crestini (si mai ales pe neofiti si catehumeni) mai mult decat cartile. De aceea el cauta sa aiba cat mai multe imagini sfinte in bisericile sale.
Din secolul V avem, in acelasi sens, o indicatie foarte caracteristica provenita de la unul dintre cei mai mari scriitori ascetici ai antichitatii, Sfantul Nil Sinaitul - discipol al Sfantului Ioan Hrisostom (+ 430 sau 450). Dupa ce ridicase o biserica, un anume prefect Olympiodor dorea sa figureze pe peretii navei principale, pe de o parte, pamantul, cu scene de vanatoare si o puzderie de dobitoace, pe de alta parte, marea, cu scene de pescuit: toate acestea, cum o spunea chiar el, din grija placerii estetice. Olympiodor i-a cerut sfatul Sfantului Nil, care i-a raspuns: "La scrisoarea ta raspund ca este stangaci si pueril sa seduci ochii credinciosilor cu cele ce mi-au fost descrise mai sus. (.)
Fa in asa fel ca mana celui mai iscusit pictor sa acopere ambele laturi ale bisericii cu imagini din Vechiul si Noul Testament astfel incat, privind chipurile zugravite, cei care nu cunosc alfabetul si nu pot citi Sfintele Scripturi sa-si aduca aminte de faptele curajoase ale celor care I-au slujit lui Dumnezeu fara ocolisuri; astfel, se vor lua mai degraba la intrecere cu virtutile vrednice de vesnica pomenire care i-au facut pe acei slujitori ai lui Dumnezeu sa prefere cerul pamantului si pe cele nevazute celor vazute". Astfel, Biserica se straduia sa orienteze toate simturile omenesti - inclusiv vazul - catre cunoasterea si slavirea lui Dumnezeu. In realitate, vederea a avut totdeauna o mare importanta in propovaduirea revelatiei crestine. "Printre toate simturile omenesti - scrie Sfantul Vasile cel Mare - vederea este aceea cu cea mai vie acuitate (in perceperea) lucrurilor sensibile." Ideea prioritatii vazului in acest domeniu apare limpede in scrierile patristice (cele, spre exemplu, ale Sfantului Atanasie cel Mare, Sfantului Grigorie de Nyssa etc.).
"Contemplarea Cuvantului vizibil - spune un autor contemporan - nu da nastere pasivitatii tocmai pentru ca este contemplare a Cuvantului si nu o simpla emotie estetica sau contemplare a unei idei." In acea vreme, ca si mai tarziu, credinta era marturisita prin aratare: "Spune-mi, omule, daca vreun pagan vine la tine spunandu-ti: "Arata-mi credinta, pentru ca sa pot crede si eu" - ce ii vei arata? Nu cumva il vei ridica de la cele vazute catre cele nevazute? Du-l intr-o biserica (.) si aseaza-l inaintea icoanelor ce se afla zugravite acolo". Cu mult mai tarziu, in Rusia, Sfantul print Andrei Bogolubov face la fel: atunci cand soseau oaspeti heterodocsi, el poruncea servitorilor sai: "Duceti-i in biserica si aratati-le de sus adevaratul crestinism, pentru ca sa se boteze". Precum se vede, Biserica atribuie dintotdeauna imaginii o mare importanta. Insa nu valoarea ei artistica sau estetica este cea apreciata: e vorba de valoarea ei predicatoriala. Imaginea constituie o veritabila marturisire de credinta crestina. Acest caracter dogmatic constituie o dimensiune esentiala a artei sacre ortodoxe din toate timpurile, insa, incepand cu secolul V, avem deja exemple conform carora Biserica nu predica doar prin imagine ci si combate, cu ajutorul ei, erezia. Luptand cu erezia si, in genere, pentru curatia vietii si invataturii sale, Biserica confirma la Sinodul de la Laodiceea (343) Canonul apostolic 85 referitor la cartile sfinte si pune capat improvizatiilor cultice (Canoanele 59 si 60) din cauza carora patrundeau in Liturghie diferite erori. E de inteles ca ea sa fi devenit mai exigenta si fata de arta. Caci raspunde ratacirilor si ereziilor nu doar prin trairea sfintilor, ci si prin Liturghie si imagine - ale carei detalii, ansambluri sau cicluri intregi de picturi murale sau mozaicuri opun ereziilor doctrina sanatoasa a Bisericii. In mod special - ca replica data teoriei lui Arie care vedea in Hristos nu pe Dumnezeu ci o creatura (teza condamnata la Sinodul I Ecumenic in 325) - se inscriu pe cele doua laturi ale imaginii lui Hristos literele alpha si omega - o aluzie la cuvintele din Apocalipsa: "Eu sunt Alpha si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma, inceputul si sfarsitul" (22, 13) - pentru a sublinia mai bine divinitatea Fiului Omului, deofiinta cu Dumnezeul Tatal, potrivit dogmei Sinodului de la Niceea.
In 43l, Sinodul de la Efes a condamnat erezia lui Nestorie, care nu admitea unirea ipostatica a firilor divina si umana in Hristos, respingand, prin urmare, maternitatea divina a Fecioarei - numita Nascatoare a lui Iisus, sau Nascatoare a lui Hristos. Sinodul a proclamat maternitatea divina a Fecioarei atribuindu-i solemn numele de Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos). De atunci incolo, prezentarea ei solemna - tronand cu Pruncul pe genunchi si cu ingerii in preajma - a devenit mult mai frecventa.
Bisericii din Constantinopol i-a revenit rolul de a elabora formele cele mai adecvate ale artei sacre, adica limbajul pictural cel mai precis. Situarea geografica a noii capitale era cu totul propice intrucat - asezata fiind la punctul de jonctiune intre Europa si Asia - ea slujea drept punte, preluand dintr-o parte si din alta o vasta mostenire. In domeniul artei, ea a primit de-a gata o iconografie elaborata, care includea Vechiul si Noul Testament - o tehnica a frescei, a mozaicului sau a encausticii, o bogata ornamentatie, colorituri rafinate si un sistem dezvoltat de decoratie monumentala.
Asa cum am vazut, pentru a-si elabora limbajul, Biserica folosea forme, simboluri si chiar mituri antice, adica mijloace de expresie pagane. Insa ea nu utilizeaza ca atare ceea ce preia: totul este purificat si adecvat. Crestinismul absoarbe din lumea inconjuratoare tot ce ii poate servi ca mijloc de expresie. Astfel, Parintii Bisericii au folosit in profitul teologiei tot aparatul filosofiei antice. La fel, arta crestina mosteneste cele mai bune traditii ale antichitatii.
Ea absoarbe elemente din arta greaca, egipteana, siriana, romana sau din alte regiuni si sfinteste toata aceasta complexa mostenire, pe care o pune in serviciul plenar al propriei expresii, transformand-o potrivit exigentelor invataturii crestine. Crestinismul preia din lumea pagana tot ce ii apartine, tot ce este - cum se spune - "crestinesc inainte de Hristos" - toate parcelele de adevar care preexistau, dispersate; el le amalgameaza si le face sa participe la plenitudinea revelatiei.
Potrivit Parintilor, insusi numele Bisericii (Ecclčsia) arata faptul ca ea convoaca si reuneste pe toti oamenii in comuniunea cu Dumnezeu. Oamenii din lume care aud astfel chemarea Bisericii isi aduc cu ei cultura, trasaturile nationale caracteristice si facultatile creatoare. Biserica isi formeaza limbajul sacru alegand din acest aport tot ce este mai curat, mai adevarat, mai expresiv. Primii crestini rosteau o rugaciune euharistica in care se reflecta bine acest proces: "Precum painea aceasta, oarecand risipita in spice, pe dealuri, s-a facut una, asa sa se adune Biserica - de la marginile pamantului - in Imparatia Ta".
Acest proces nu are drept origine influenta exercitata asupra Bisericii de catre lumea pagana, ci dimpotriva, decurge din integrarea de catre Biserica a acelor elemente pagane crestinabile: nu este o patrundere a cutumelor pagane in crestinism, ci o sacralizare a acestora. In domeniul artei nu e vorba de o paganizare a artei crestine si, de aici, a crestinismului insusi - asa cum se crede indeobste - ci dimpotriva, de o increstinare a artei pagane.
Se considera ca in epoca formarii artei sacre existau doua curente artistice principale al caror rol a fost preponderent. Exista, pe de o parte, arta elenistica (reprezentand spiritul grec al artei crestine) si, pe de alta, arta crestina de la Ierusalim si din regiunile siriene. Utilizarea acestor doua curente - foarte contrastante - ilustreaza procesul de selectie prin care Biserica elabora formele cele mai adecvate ale artei sale. Curentul elenistic se manifesta in orasele grecesti, mai ales la Alexandria si mostenise intreaga frumusete antica, dimpreuna cu armonia, masura, gratia, ritmul si eleganta acesteia. Pe de alta parte, arta din Ierusalim si arta siriana comportau un realism istoric care friza pe alocuri naturalismul brutal, precum, spre exemplu, in Evanghelia lui Rabula. Biserica a preluat de la fiecare arta tot ce avea mai deplin si mai autentic. Astfel, ea respinge naturalismul uneori grosier al artei siriene, dar pastreaza din ea acea iconografie veridica, mentinuta fidel chiar pe locurile unde se desfasurase istoria evanghelica.
Din arta elenistica ea refuza, dimpotriva, o iconografie cam idealista, conservand frumusetea armonioasa, sensul ritmului si anumite elemente artistice cum ar fi de pilda asanumita perspectiva "rasturnata". In ce priveste imaginea lui Hristos ea respinge iconografia elenistica potrivit careia Domnul aparea sub trasaturile unui tanar zeu imberb si elegant, de genul lui Apollo; ea prefera iconografia palestiniana a barbatului cu barba intunecata, cu parul lung - tipul realist, deopotriva portretistic si maiestuos. La fel in cazul Fecioarei: arta elenistica ii conferise tunica, cerceii si coafura marilor doamne din Alexandria sau Roma.
Arta ierusalimiteana a invaluit-o in lungul voal al femeilor siriene, acea haina care ascundea parul, coborand pana spre genunchi. De asemenea, Biserica a adoptat in arta ei liturgica ornamentul ritmic si nu o data simetric, specific Orientului precum si alte elemente din diferitele culturi care se intalneau la Constantinopol. Cu ajutorul acestor elemente de o extrema varietate, Biserica din Constantinopol a creat o forma de arta care si-a constituit un limbaj bine articulat inca din epoca lui Justinian (sec. VI). Absorbtia eclesiala a diferitelor elemente integrate apoi in plenitudinea revelatiei a cuprins toate aspectele activitatii umane, inclusiv creatia artistica literara sau figurativa. Aceasta creatie este sfintita prin participarea la inaltarea Imparatiei lui Dumnezeu, pe care Biserica o implineste in lume. Sensul final al existentei lumii consta in construirea Imparatiei lui Dumnezeu. Si, invers, ratiunea de a fi a Bisericii sta in participarea lumii la plenitudinea revelatiei.
De aceea, alegerea si reunirea aceasta - incepute in primele veacuri ale crestinismului - constituie actiunea normala si permanenta a Bisericii: acest proces nu se margineste la cutare epoca istorica. In lucrarea ei de zidire si sinteza, Biserica nu inceteaza si va continua pana la sfarsitul veacurilor sa preia din afara orice realitate autentica - fie ea incompleta si insuficienta - pentru a o integra participativ in viata divina.
Aceasta nu inseamna ca Biserica suprima caracterul specific al elementelor pe care le preia. Ea nu exclude nimic din ceea ce este propriu naturii create de Dumnezeu, nici o dimensiune umana, nici un indiciu de timp sau de loc, nici un caracter national sau personal. Ea sfinteste toata diversitatea universului, descoperindu-i adevaratul sens si orientandu-l spre adevaratul sau scop, acela al inaltarii Imparatiei lui Dumnezeu. La fel, aceste particularitati nu agreseaza unitatea Bisericii, ci ii ofera noi forme de expresie.
Asa se realizeaza bogatia Bisericii prin unitatea ei, precum si unitatea in diversitate a expresiilor sale. Sobornicitatea Bisericii se afirma astfel atat in ansamblu, cat si in fiecare detaliu. In domeniul artei, ca si in celelalte domenii, sobornicitatea aceasta nu implica uniformitatea, ci traducerea adevarului unic in forme multiple, proprii fiecarui popor, fiecarei epoci si fiecarui om.
Arta astfel elaborata era manifestarea vietii innoite prin crestinism, o viata eliberata de sub lege. Potrivit apologetului crestin care i se adresase lui Diognet, crestinii traiau in trup, dar nu dupa trup. Aceste cuvinte exprima principiul insusi al vietii crestine si o fac utilizand aproape aceiasi termeni ca Sfantul Pavel in a sa Epistola catre Romani: "Drept aceea, fratilor, nu suntem datori trupului, ca sa vietuim dupa trup" (8, 12). Insa lumea care inconjura Biserica traia exact dupa trup, adica respectand un principiu intru totul opus mantuirii crestine. Acest principiu al trupului triumfator fusese perfect exprimat in arta pagana, acea arta antica a carei frumusete si-a pastrat pana astazi farmecul atragator. Prin urmare, arta crestina trebuia sa exprime fireste un principiu de viata specific, pe care sa-l poata opune principiului si felului de viata pagan. Sensul insusi al crestinismului o cerea.
Arta oficiala a Imperiului roman era o arta de Stat care trebuia sa-i educe pe cetateni intr-un anumit fel. Numai ca arta aceasta a Imperiului roman era o arta demonica. Statul fiind pagan, fiecare act oficial era simultan un act ritual, o marturisire a paganismului. Atunci cand Imperiul roman a devenit crestin, Statul a fost depaganizat, iar arta lui oficiala a incetat sa mai fie idolatra. Totusi, ea a ramas o arta cu program, o arta educativa. Fie ea romana sau bizantina, aceasta arta de Stat era foarte diferita de arta profana asa cum e inteleasa aceasta acum.
Viata ca atare, sau asa cum o vedea artistul nu era deloc reprezentata. Si deci, cu atat mai putin se putea numi o astfel de arta "arta libera" sau o "arta pentru arta", caci nu era arbitrara; era o arta pedagogica, exprimand niste idealuri civice si educand cetatenii intr-un sens bine definit. Dotata cu un asemenea scop, arta aceea nu se marginea la reprezentarea anumitor subiecte; ea proceda intr-un anumit mod clar, precis, calculat, pentru a face subiectele cat mai rapid asimilabile si cat mai accesibile privitorului. Fiecare dintre aceste subiecte avea propria lui destinatie sau, ca sa spunem asa, propria lui "functie".
In domeniul propriu Bisericii, cel spiritual, se punea problema de a avea o arta care sa educe poporul credincios in acelasi sens cu Liturghia. O arta care sa ii transmita invataturile dogmatice si care sa-l sfinteasca prin prezenta harica a Duhului Sfant. Pe scurt, era nevoie de o arta care sa transpuna pe pamant Imparatia lui Dumnezeu si care sa-i insoteasca pe credinciosi de-a lungul intregii lor vieti, ca un fel de parcela mundana a Bisericii. Era nevoie de o imagine care sa fi purtat lumii acelasi mesaj ca si cuvantul sau ca prezenta reala a sfinteniei. Incepand cu secolul VI, acest limbaj pictural este deja constituit in liniile lui esentiale. Este inceputul a ceea ce mai tarziu se va numi impropriu "arta bizantina" sau "stilul bizantin" - termen care va fi in mod arbitrar aplicat artei tuturor popoarelor ortodoxe.
Leonid Uspensky
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.