Criza omului - Se vorbeste mult despre criza economica, pe care multi dintre noi o resimtim dureros. Insa exista o criza mai veche, mai profunda, mai grava si mult mai importanta, cauza, in ultima instanta, a primeia. Este, desigur, criza omului. Cand a inceput aceasta? Unii o dateaza in zorii Modernitatii, altii in Renastere, altii mult mai devreme.

Adevarul este ca ea a inceput inca din rai, din clipa in care omul a incalcat porunca lui Dumnezeu si a gustat din fructul oprit. De acolo, din acel gest simplu au inceput toate dramele, si toate cate vor mai fi pana la sfarsitul lumii, tot acolo isi au radacina.

Unde era Dumnezeu cand a muscat Adam din fruct, de ce i-a permis sa greseasca si sa lase lucrurile sa o ia razna? Dumnezeu L-a lasat pe om sa faca ce vrea el pentru ca omul era inzestrat cu capacitatea de a face ceea ce e bine. "La umbra marilor copaci nu creste nimic" spunea Brancusi, vrand sa inteleaga prin asta ca, daca vrei sa-ti realizezi personalitatea creatoare trebuie sa te departezi de maestri si sa-ti croiesti propriul drum, sa-ti gasesti propria identitate. Ei bine, un astfel de "a lasa sa fie", "a da posibilitatea de crestere" a facut si Dumnezeu cu Adam si, de la el incoace, cu noi cu toti. Daca ar fi o prezenta permanenta in viata noastra, daca L-am simti in toate situatiile pe care le intalnim, Dumnezeu ne-ar sugruma toate initiativele. El insa se retrage si asteapta, cu marinimie, sa facem si noi cativa pasi catre El. Uneori ii facem, alteori doar ni se pare ca facem ceva, dar cel mai adesea drumurile noastre au luat-o cu totul razna.

Ce face omenirea odata despartita de Dumnezeu? Sunt multe teorii umaniste si atee despre sensul omului pe lume, incercand sa-i descopere sau, mai degraba, sa-i inventeze vreunul. Apoi sa faca din autonomie valoarea suprema si sansa de realizare neingradita. Dar singurul adevar valabil este ca omul, odata despartit de Dumnezeu, se indreapta catre autodistrugere.

Animalul nu se poate rata, spunea un ganditor roman. O gasca ramane gasca, orice ar face, in timp ce omul poate sa nu mai fie om. Pentru ca el atunci nu devine doar o fiinta irationala preocupata numai de poftele trupului, ci i se adauga o multime de alte patimi care vin sa-l impresoare, si sa faca din el o faptura jalnica in rautatea ei. Dupa Sfintii Parinti, daca lacomia pantecelui este inceputul patimilor, apoi acesteia i se mai adauga pe parcurs egoismul, orgoliul, slava desarta si toate celelalte.

Lumea de azi, in totalitatea ei, concura la transformarea omului in fiinta poftitoare. Pofta nu este rea in sine. Datorita ei se mentine suportul biologic al vietii umane, si exista apoi o pofta, o dorire mai bine spus, catre cele ce tin de viata spirituala, de cele sfinte, exista, in ultima instanta, o pofta adanc sadita in noi de Dumnezeu. Pofta ne mentine vii, ne face sa crestem, ne alimenteaza permanent.

Problema noastra este ca pofta noastra o ia mereu in jos, inspre cele ale trupului. Traim intr-o societate care catre asta ne imbie cu timp si fara timp. Reclamele care ne impresoara, modelele care ni se arata la televizor, povestile de succes care ni se spun, articolele publicate in presa, vedetele apreciate, cultura care ne e livrata prin filme, toate se invart in jurul trupului, a modului cum poate fi acesta satisfacut.

Traim intr-o societate de consum, iar ratiunea unica a existentei noastre a devenit consumul. Omul este un animal satisfacut, incapabil sa mai doreasca altceva decat ii prescriu reclamele de la televizor, neputincios sa mai arunce o privire critica asupra lumii in care traieste, nestiind cum sa depaseasca barierele pe care el singur si le-a creat. Omul de azi mai e capabil sa aleaga intre mai multe tipuri de masini sau de telefoane mobile, dar nu intre mai multe moduri de existenta. Deja aici zarurile au fost aruncate.

Omul nu poate fi niciodata multumit numai cu satisfacerea poftelor trupului, oricat de bine s-ar realiza aceasta. Trebuie sa gaseasca o rezolvare si problemelor sufletului, ceva care sa-i dea linistea de care are nevoie, si care nu vine de la sine. Chiar daca solutiile gasite sunt iluzorii din punctul de vedere al credintei crestine, e suficient ca omul sa creada in ele ca sa produca efectul de calmare de care are nevoie. Toate aceste rezolvari ale problemelor sufletului nu sunt decat corespondentul spiritual al ghiftuirii pantecelui.

Mai exista inca oameni cu spirit critic, persoane care vad ceea ce se intampla, degradarea profunda si ireversibila a naturii umane. Pot ei sa mai faca ceva? S-au tras nenumarate semnale de alarma, de pe toate pozitiile de la stanga revolutionara si comunista si pana la dreapta conservatoare si reactionara, s-au scris eseuri si carti despre ceea ce se intampla cu oamenii in modernitatea tarzie in care ne aflam. Aproape ca nu exista scriitor important care sa nu atinga si asemenea subiecte. Care este insa rezultatul tuturor acestor demersuri? Aproape nul.

Oamenii merg spre propria lor pierire surzi si orbi la toate semnalele de alarma care se trag in jurul lor. Fascinati de noile posibilitati de consum, de satisfacerea poftelor, preocupati doar sa-si indestuleze trupul, oamenii nu mai sunt atenti la cei care le vorbesc despre putinatatea la care au ajuns. Pur si simplu asculta semnalele si nu le mai pasa. Isi dau si ei seama de robia in care au cazut, a patimilor in interior, a unor posibile puteri malefice in exterior dar nu mai au puterea sa reactioneze. Energia lor se consuma prea mult in efortul autosatisfacerii ca sa mai poata reactiona adecvat la mesajele care ni se transmit. Am ajuns sa traim intr-un perfect spirit de turma, sa fim nepasatori la tot ceea ce ne depaseste interesele imediate.

Am devenit mult mai usor manipulabili, suntem gata sa credem orice ne-ar linisti constiintele pentru ca preferam sa credem orice. Ne-am instalat in comoditate, iar aceasta s-a urcat de la trup la minte. Nu ne mai dam seama de adevar dar, si daca am intrezari prapastia in care ne afundam cu fiecare clipa care trece, e mai convenabil sa traim in iluzii autolinistitoare.

Nu mai stim sa mai iesim dintr-o asemenea situatie pentru ca ne complacem in placerile pe care ni le putem procura. Acestea sunt ca un drog care ne anihileaza puterea vointei, dar de asemenea si simtul onoarei, civismul, spiritul de intrajutorare. Dincolo de poleiala sclipitoare a societatii de consum se casca un hau imens in care suntem cu totii aruncati.

Ce poate face un crestin in aceste conditii? Nimic altceva decat sa spuna adevarul, ceea ce va deveni, in curand, actul maxim de curaj pe care il poate face cineva. Spunand adevarul, fie va deveni ridicol, pentru cei care nu-l vor crede si vor prefera sa traiasca iluzia linistii, fie va fi crunt pedepsit pentru incercarea de a iesi din rand. Lumea este inca respirabila, dar asta nu va mai dura mult. Suntem la mila lui Dumnezeu. Tot timpul am fost, dar astazi am atins culmi ale neputintei nebanuite mai inainte. Nu avem decat sa depunem marturie, atata cat si cum putem, lasand insa