Meditatii despre credinta crestina si viata contemporana

Meditatii despre credinta crestina si viata contemporana Mareste imaginea.

Când noi suntem cei care i-am jignit pe alţii
Fiecare dintre noi are parte de situaţii în care trebuie să suporte jignirile sau insultele altora, situaţii pe care Dumnezeu le îngăduie pentru a ne ajuta să dobândim smerenia de care avem nevoie dacă vrem să-L urmăm pe Hristos. Cu toate acestea, există şi situaţii în care noi suntem cei care-i ofensează pe alţii - fie ei membrii familiei, pe care-i insultăm uneori, sau colegi de serviciu, sau chiar oameni necunoscuţi. In clipa în care-i facem concesii prea mari eului nostru, uităm de smerenie şi cădem în păcatul care a dus la căderea din har a lui Adam şi a Evei; asemenea lor, sacrificăm Raiul pentru păcatul care ne atrage pe moment, pentru câteva clipe de plăcere.

Ce să facem în astfel de momente, când ne dăm seama că nu suntem în stare să ducem o viaţă de creştin autentic, nici măcar pentru o scurtă perioadă de timp? Ce se mai poate îndrepta după ce am îngăduit ca virtuţile noastre să se scufunde în mocirla egocentrismului? Mai avem o ieşire: să ne considerăm nevrednici de a săruta încălţămintea aproapelui nostru şi să le cerem iertare celor pe care i-am jignit sau insultat.

După aceea, să întoarcem pagina şi să începem o viaţă nouă. De fiecare dată când cădem, să ridicăm ochii spre Hristos şi să nu ne desprindem privirea de la El. De fiecare dată când cădem, să ne adresăm Lui. Domnul nostru e grabnic iertător şi ne va scoate la lumină, alungând întunericul care ne-ar putea distruge întru totul.

Ispita de a trăi numai pentru ziua de astăzi
A trăi numai pentru momentul de faţă este o ispită aproape universală a vremurilor noastre. Dorim să ne distrăm acum, să ne relaxăm şi să ne simţim bine acum, să avem tot ce visăm acum. Prin urmare, ne concentrăm asupra unei mici perioade de timp şi în acest fel uităm cât este de importantă pregătirea pentru veşnicie.

Ştiinţa medicală a dovedit că adolescenţii reacţionează adeseori fără să se gândească la consecinţele unui comportament nesăbuit, deoarece mintea lor nu a atins încă stadiul maturităţii. Ei nu numai că sfidează regulile sau îşi asumă riscuri abordând o conduită periculoasă, ci sunt cu totul incapabili de a procesa consecinţele acţiunilor lor. Cu alte cuvinte, nu-şi dau seama de posibila finalitate a comportamentului lor. Pentru mulţi dintre ei, nici măcar moartea nu este o finalitate.

Atunci când ne conducem viaţa după deviza „aici şi acum”, ne comportăm precum nişte adolescenţi. Simţul nostru lăuntric privind importanţa pregătirii pentru veşnicie este atrofiat; de altfel, nu ne preocupă nici măcar consecinţele duhovniceşti de scurtă durată ale acţiunilor noastre. Veşnicia ni se pare un mit şi toate energiile noastre merg într-o singură direcţie - cea a obţinerii celor dorite de noi în prezent.

Absorbiţi fiind de achiziţionarea de obiecte şi de plăceri, ca şi de orice alte bunuri care ne fac să ne simţim bine, uităm importanţa de a ne pregăti duhovniceşte pentru viaţa veşnică. Dumnezeu nu ne-a dat viaţă pentru a ne desfăta în plăceri şi a acumula averi, ci pentru a ne apropia mai mult de El, Cel ce ne iubeşte şi doreşte să fie în comuniune cu noi în veci de veci. Asemenea liceenilor care studiază, pregătindu-se pentru viaţa care-i aşteaptă, să folosim şi noi viaţa aceasta a noastră ca pe o perioadă de pregătire pentru viaţa cea veşnică.

Copleşiţi de importanţa propriei persoane
Dacă ne vom examina inima cu atenţie, vom discerne dacă suntem dominaţi de ideea importanţei şi superiorităţii propriei persoane, sau dacă ne considerăm cei mai obscuri şi mediocri dintre toţi oamenii. Dacă avem o părere deosebit de bună despre noi înşine, acel simţ al propriei noastre importanţe ne va determina să aşteptăm să meargă toate exact aşa cum ni se pare nouă că trebuie să meargă. Vom dori să controlăm tot ce se întâmplă, să pretindem ca totul să se desfăşoare aşa cum vrem noi - în cele din urmă înlocuind voia lui Dumnezeu cu voia proprie.

Cei care consideră că li se cuvine totul în viaţă, fiindcă ei sunt ieşiţi din comun, superiori tuturor celorlalţi, se supără de obicei cu uşurinţă pe membrii familiei lor, pe vecini, pe colegii de serviciu. Soţii sau soţiile şi copiii lor nu sunt niciodată suficient de buni pentru ei, prietenii lor nu sunt niciodată suficient de sensibili şi receptivi pentru a le fi de folos. Acest gen de oameni caută întotdeauna motive sau dovezi care să demonstreze că alţii nu corespund aşteptărilor lor şi nu ostenesc să se declare tot ei ofensaţi de orice nimic.

Egocentricii se plâng lui Dumnezeu că sunt neînţeleşi, fără să-şi dea seama cât de mult îşi vatăma propriile suflete, întrucât, pretinzând ca totul să se întâmple după voia lor, vor cădea de fapt mai adânc în prăpastia sinelui, pe tărâmul atotputernicei lor idolatrii faţă de şinele propriu.

Dacă ne recunoaştem cumva în această descriere, să ne mărturisim părintelui duhovnic şi să pornim în căutarea smereniei şi a pocăinţei - să le acordăm celorlalţi prioritate, aşezându-i pe primul loc în viaţa noastră şi răspunzând cu sensibilitate nevoilor lor. După ce vom realiza acestea, vom putea să ne rugăm şi noi, din toată inima, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul Hristos: Facâ-se voia Ta, precum in cer, aşa şi pe pământ!

Rolul sfinţilor în viata noastră
Crescând în religia luterană, credeam pe atunci că venerarea sfinţilor de către romano-catolici şi creştini ortodocşi este o formă de idolatrie - idolatrie pentru că ei îi „venerează” pe sfinţi. Pentru protestanţi, această venerare reprezintă un obstacol major, deoarece ei consideră că venerarea I se cuvine doar lui Dumnezeu. Distincţia dintre venerare şi închinare-adorare ne era necunoscută. (închinarea e rezervată lui Dumnezeu, pe când venerarea este respectul pe care se cuvine să-l arătăm sfinţilor.)

Biserica istorică a venerat sfinţii dintotdeauna, deoarece Biserica este nedespărţită. Biserica Triumfătoare din ceruri şi cea Luptătoare de pe pământ sunt una şi aceeaşi Biserică. Când se slujeşte Sfânta Liturghie în Biserică, norul de martori (cei ce au biruit în lupta cu vrăjmaşul şi se află în ceruri cu Dumnezeu) se uneşte în închinare, în faţa tronului dumnezeiesc, cu cei rămaşi pe pământ. Noi, când intrăm în comuniune liturgică în Biserică, ne unim mistic aici pe pământ cu sfinţii din ceruri. Moartea nu ne desparte de cei care au plecat la ceruri înaintea noastră, întrucât în Hristos nu există moarte.

Atunci când îi venerăm pe sfinţi, le arătăm dragoste şi respect. A săruta icoana unui sfânt echivalează cu a săruta Biblia. Când sărutăm fotografia unei persoane îndrăgite, nu o venerăm, ci ne demonstrăm concret iubirea faţă de acea persoană; acelaşi lucru se întâmplă şi când sărutăm icoana unui sfânt.

Atunci când avem nevoie de rugăciuni, nu intrăm în cârciuma cea mai apropiată pentru a-l ruga pe bărbatul care stă aplecat peste tejghea să se roage pentru noi - ci le cerem celor care sunt apropiaţi de Dumnezeu să se roage pentru noi. Nimeni nu e mai aproape de Dumnezeu decât cei a căror viaţă pe pământ a fost una sfântă, sau care au îmbrăţişat o moarte mar- tirică din iubire pentru Hristos şi credinţă creştină - aşa că ştim cu certitudine că ei sunt vii în Hristos Domnul şi El le ascultă rugăciunile. Nu le cerem doar prietenilor noştri să se roage pentru noi, ci îi cerem mai ales unui sfânt, pentru că Hristos este preaslăvit întru sfinţii Săi (II Tesaloniceni 1, 10).

Dragostea şi dobândirea sfinţeniei
In calitatea noastră de creştini, suntem familiarizaţi cu lupta împotriva patimilor; ştim că ea trebuie să se desfăşoare zi de zi, dacă dorim să vieţuim în armonie cu standardele biblice. Această strădanie de a ne birui patimile va eşua în absenţa iubirii, deoarece cel a cărui inimă e lipsită de iubire nu doreşte nimic în afară de a se ocupa de propria persoană.

Sfântul Ioan Evanghelistul sublinia imposibilitatea de a-L iubi pe Dumnezeu, pe Care nu L-am văzut, dacă nu ne iubim aproapele. Mai mult, să ne amintim că Mântuitorul ne porunceşte să ne iubim şi vrăjmaşii!

Influenţaţi de satana, cel plin de răutate împotriva noastră, ne concentrăm asupra iubirii de sine - în timp ce lupta împotriva patimilor rămâne suspendată. Dacă nu vom căuta harul mântuitor al Domnului, nu vom avea nici o speranţă de a iubi şi a ne umple inima de dragoste, şi vom continua să fim prizonierii întunericului bolii şi al morţii.

Iubirea altruistă va putea învinge numai prin puterea Sfântului Duh şi prin dobândirea unei inimi înfrânte şi smerite - şi astfel noi vom ieşi biruitori în lupta împotriva voii proprii, egocentrice şi individualiste.

Fără o inimă iubitoare, n-avem cum să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Iubirea este cheia sfinţeniei şi nu se apropie decât de cei care nu se tem să lupte pentru a o dobândi.

Care este valoarea faptelor bune?
Când răspundem iubirii Domnului cu iubire, milostivirea Lui ne îndreaptă spre sfinţenie, pentru că a intra într-o relaţie personală cu Creatorul ne schimbă, ne transformă.

Am fost creaţi dintru început după chipul şi asemănarea Lui, iar răspunsul nostru pozitiv la invitaţia de a intra într-o comuniune dumnezeiască cu El ne aşază pe drumul spre sfinţenie.

Nu putem face nimic fără harul lui Dumnezeu; pentru aceea zicea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Lucrările credinţei sunt un dar de la Dumnezeu, ca să nu se laude nimeni.”

Nimeni nu-L poate numi Hristos pe Iisus decât prin puterea Sfântului Duh, iar darul credinţei ne face părtaşi harului facerii de bine. Dar ne pot mântui faptele bune oare ? Nu! Numai mila şi harul lui Dumnezeu ne vor mântui, nu faptele noastre cele bune, oricât ar fi ele de minunate.

Sfântul Apostol Iacov mărturiseşte clar şi limpede: Aşa şi cu credinţa; dacă nu arefapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa tafarăfapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea (Iacov 2, 17-18). Fără a face bine semenilor noştri, credinţa ne va fi cu adevărat moartă. Iar faptele bune nu pot fi făcute decât cu harul lui Hristos Domnul - atunci când Hristos este prezent în noi. Sfântul Apostol Iacov ne mai învaţă şi următoarele: Ce folos, fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, iar cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Incălziţi-vâ şi vă săturaţi”, dar fară să le daţi cele trebuincioase trupului, care-arfi folosul? Aşa şi cu credinţa; dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi (Iacov 2, 14-17).

Dacă pretindem că Hristos este Mântuitorul nostru, dar suntem lipsiţi de iubire şi de fapte bune, ne amăgim pe noi înşine închipuindu-ne că Hristos este alături de noi; în realitate, nici religioşi nu suntem. Cum adică, religiozitatea, credinţa, ne este moartă - dar Hristos trăieşte în noi? Facerea de bine nu ne va mântui, dar Hristos ne va mântui ? Faptele bune sunt mărturia transformării noastre, a desăvârşirii noastre, mărturia faptului că Hristos sălăşluieşte în inimile noastre. Orice lucru bun pe care-l făptuim se datorează prezenţei lui Hristos în noi şi harului Său dumnezeiesc cel negrăit.

Puritatea nu depinde de vârstă
Se spune că înţelepciunea vine odată cu vârsta - iată o afirmaţie adevărată, într-o oarecare măsură. Am deseori conversaţii cu prieteni vechi din facultate despre acest subiect; vorbim despre cât de uşoară ne-ar fi fost viaţa dacă am fi ştiut în tinereţe ce ştim acum: am fi avut mult mai puţine griji, emoţii şi tensiuni în privinţa examenelor, a notelor, a relaţiilor şi a atâtor alte lucruri care reprezentau pe atunci o sursă enormă de stres pentru noi. După 67 de ani de viaţă pe această planetă, o mare parte din problemele care mă copleşeau pe vremea studenţiei nu mă mai îngrijorează deloc.

Un lucru este cert: puritatea şi nepătimirea nu au nimic de-a face cu vârsta. Ele devin o parte integrantă a fiinţei noastre după ce ne-am însuşit duhul smereniei. Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că puritatea nu este rodul strădaniilor noastre şi în nici un caz al vârstei, ci numai al smereniei. Dacă nu ne vom smeri, patimile vor continua să ne tiranizeze, pentru că vor fi mai puternice decât noi - iar progresul nostru duhovnicesc va fi inexistent. Vom rămâne lipsiţi de înţelepciune.

A fi drept nu funcţionează la jumătăţi de măsură
Profesorii şi părinţii le amintesc mereu copiilor despre importanţa de a nu ceda presiunilor negative ale colegilor de generaţie, ştiindu-se că o bună conduită poate să fie deseori subminată de dorinţa de a fi la fel cu prietenii şi colegii de şcoală.

Noi, adulţii, ne amintim că şi noi am cedat de prea multe ori presiunii colegilor noştri de generaţie. Dacă vom fi înconjuraţi de oameni cu un simţ moral superior, foarte cinstiţi în afaceri şi în întreaga lor activitate profesională, cu un comportament cuviincios faţă de cei din jur, ne va fi mai uşor şi nouă să punem în practică poruncile dumnezeieşti în viaţa cea de toate zilele.

Care este atitudinea noastră faţă de vecinii, prietenii sau rudele a căror prezenţă este cât se poate de amuzantă, dar care spun bancuri deocheate sau vorbesc foarte urât despre cunoscuţi de-ai noştri? Le acceptăm remarcile, râdem de bancurile lor, pentru că dorim să fim pe aceeaşi lungime de undă cu ei - sau rămânem reticenţi, creştini cu bună-cuviinţă, credincioşi convingerilor proprii, indiferent de comportarea celor din grupul în care ne aflăm ?

In lucrarea sa Proloagele de la Ohrida, Episcopul Nicolae Velimirovici scria: „Să fii drept printre cei drepţi e un lucru esenţial şi lăudabil, dar mult mai important şi mai vrednic de laudă este să fii un om drept printre cei nedrepţi.”

Nu poate nimeni să fie drept doar pe jumătate de măsură.

De ce-i rugăm pe sfinţi să mijlocească pentru noi?
Majoritatea Bisericilor Protestante resping mijlocirile sfinţilor, citând atât versetele 1-5 din capitolul 2 al Epistolei I către Timotei, în care Sfântul Pavel scria câ Domnul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, cât şi versetele 10-11 ale capitolului 18 din Deu- teronomul Vechiului Testament, care pare să interzică invocarea sufletelor celor decedaţi.

Cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să-i invocăm pe cei din ceruri, îngeri şi sfinţi, şi să le cerem să se roage împreună cu noi. în Psalmul 102,20 ne rugăm: Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, iar în Psalmul 148,2 ne rugăm: Lâudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui!

Cei din ceruri se roagă nu numai împreună cu noi - ei se roagă de ase- mcncapentru noi. în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 8, 3-4, citim: Şi a venit alt înger ţi a stat la altar [în ceruri], având cădelniţa de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului; şi fumul tămâii s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.

Ei, cei din ceruri, care duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, nu sunt numai îngeri, ci şi oameni. Sfântul Ioan Teologul vede douăzeci şi patru de bătrâni [conducătorii poporului lui Dumnezeu] [care] au căzut înaintea Mielului, fiecare având o alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5, 8). Aşa cum se arată în acest text, sfinţii din ceruri îi duc lui Dumnezeu rugăciunile sfinţilor de pe pământ.

Da, îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos drept singurul nostru mijlocitor înaintea Tronului Părintelui ceresc, dar asta nu-i împiedică pe fraţii noştri protestanţi să le ceară fraţilor lor de credinţă să se roage pentru ei. Noi toţi, atât cei din cer, cât şi cei care suntem încă pe acest pământ, ne rugăm Aceluiaşi Mijlocitor dintre Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos Domnul. Prin El, prin Hristos, ne apropiem noi de Tronul Părintelui ceresc.

Cum să nu dorim să cerem rugăciunile celor care au dobândit un loc în Rai şi se află acum înaintea Tronului Domnului Dumnezeului nostru, în- chinându-se Sfintei Treimi?

Problema doctrinei „întemeiate pe Biblie”
O parte a problemei protestanţilor de a accepta venerarea sfinţilor izvorăşte din încrederea lor într-o abordare întemeiată exclusiv pe texte din Sfânta Scriptură. Astfel de texte reprezintă norma creştină în majoritatea dezbaterilor teologice protestante.

Biserica Ortodoxă îşi întemeiază abordarea sa pe închinarea noastră şi pe învăţăturile doctrinare referitoare la Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Deoarece Biblia provine din tradiţia orală, vie, a Bisericii, Sfânta Scriptură poate fi corect înţeleasă numai din interiorul vieţii bisericeşti. Pe scurt, înţelegerea noastră se bazează pe învăţăturile ortodoxe aşa cum au fost ele transmise dintotdeauna.

Biserica Ortodoxă proclamă ca dogmă predaniile care sunt în vigoare de secole. Aceste predanii, ca şi formele de închinare, nu datează din vremurile apostolice, pentru că ele funcţionau şi pe atunci, fiind transmise ca învăţături şi practicate în acele vremuri. Biserica noastră este catolică (universală), pentru că şi astăzi este la fel cum era dintru începuturile istoriei sale. Atunci când interpretăm Biblia, noi ne sprijinim pe Sfânta Tradiţie.

O altă chestiune de luat în discuţie este felul în care interpretează protestanţii conceptul de Hristos ca „singurul mijlocitor” între Dumnezeu şi oameni. Ideea protestantă porneşte de la premisa că „mijlocitor” înseamnă „mediator”, „intermediar”. Dar aici este vorba despre ceva mult mai profund. Hristos Domnul nu este numai un mijlocitor, ci reprezintă reconcilierea dintre Dumnezeu şi umanitate în realitatea unirii ipostatice dintre Dumnezeu şi oameni în persoana Sa. Sensul etimonului latin mediare, sursa de provenienţă a termenului „mediator” sau „mijlocitor”, este de a aşeza la mijloc; desigur, Hristos este singurul nostru mediator în sens etimologic, dar nu şi singurul nostru mijlocitor.

Nu-i aşa că acum vă este clar de ce interpretarea protestantă a Bibliei a greşit direcţia şi nu reuşeşte să atingă esenţialul? Odată ce vom înţelege acest fapt, întregul argument protestant împotriva mijlocirii sfinţilor îşi va pierde atât pertinenţa, cât şi viabilitatea.

Biserica nu trebuie să devină o relicvă irelevantă
Atunci când un preot face un efort concertat de a se apropia de enoriaşii mai tineri, demonstrând un real interes faţă de vieţile lor, descoperind ce este important pentru ei şi făcându-şi timp să-i instruiască în credinţa ortodoxă, sunt şanse mari ca tinerii să rămână creştini ortodocşi evlavioşi de-a lungul vieţii lor.

După cum mi-au spus numeroşi tineri care vin la mănăstirea noastră, o problemă majoră pentru mulţi dintre ei este cea a obstacolelor lingvistice - întrucât pe ei nu-i interesează să înveţe nici slavona (limba slavă bisericească), nici greaca liturgică, nici araba, şi cu atât mai puţin doctrina ecleziastică. Mai mult, faptul că trebuie să stea în picioare în biserică ore întregi, la slujbe de lungă durată, fără să înţeleagă mesajul esenţial al serviciilor divine, li se pare ceva destul de anost, care-i lasă indiferenţi.

Dacă preoţii vor rămâne nişte simpli funcţionari liturgici se vor afla la un pas de „magie”; dacă slujbele religioase nu vor depăşi stadiul formalis- melor şi al ritualurilor, credinţa ortodoxă va rămâne necunoscută oamenilor, iar credinţa personală, sursa echilibrului fiecăruia dintre noi, nu le va mai putea fi împărtăşită.

Dacă nu vom face nimic pentru a-i ajuta pe tinerii noştri să vadă în Biserică mai mult decât un vehicul pentru păstrarea culturii etnice şi a unei religii învechite, destul de irelevante pentru ei, ne vor părăsi imediat ce vor pleca din casa părintească pentru a locui pe cont propriu. Episcopii şi preoţii Bisericii Ortodoxe trebuie să fie dispuşi să interacţioneze cu societatea în toate segmentele ei, să dialogheze cu gânditorii contemporani şi să le dovedească tuturor că noi credem cu adevărat că Hristos poate schimba inimile şi vieţile oamenilor, şi poate vindeca o cultură care e pe punctul de a se prăbuşi în neant.

Credinţa vie care alcătuieşte fiinţa Ortodoxiei va rămâne necercetată, de nimeni ştiută, dacă noi nu vom izbuti să aşezăm mesajul evanghelic pe pragul inimii oamenilor în această epocă modernă în care trăim, iar Biserica se va transforma într-o relicvă irelevantă a trecutului.

Da, aceasta este realitatea şi acestea sunt circumstanţele - dar numai în cazul în care noi vom îngădui ca acest lucru să se întâmple!

PĂRINTELE TRIFON
DIMINEŢI CU DUMNEZEU; Editura Sophia

Cumpara cartea "Dimineti cu Dumnezeu"

Pe aceeaşi temă

12 Iulie 2017

Vizualizari: 1307

Voteaza:

Meditatii despre credinta crestina si viata contemporana 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE