3. Şi zice către ei: Voi cercetaţi Scripturile, dar nu a zis şi acestea vă vor învăţa despre Mine, ci [a zis] că voi socotiţi că aveţi întru ele viaţă veşnică. Pentru ce socotiţi, zice, că aveţi viaţă veşnică de aici, din faptul că citiţi şi nu cunoaşteţi sau mai degrabă cunoaşteţi greşit şi înţelegeţi pe alături de ceea ce trebuie să înţelegeţi? Că acesta este sensul cu adevărat, a arătat-o prin ceea ce urmează. Căci zicând că voi socotiţi că aveţi viaţă veşnică întru ele, spune: şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă veşnică.

4. Dar noi, cei învredniciţi, prin harul Lui, să venim la El prin baia naşterii din nou, haideţi să cercetăm cu tot dinadinsul sfintele Lui porunci şi le vom afla pe ele fie dătătoare a tot binele din viaţa aceasta, fie iarăşi, că ne feresc de orice rău care însoţeşte viaţa aceasta. Acest lucru este vrednic de mirare că şi fiilor fiilor lui David le porunceşte să-şi amintească de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Dreptatea Lui este spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui ca să le facă pe ele.

5. El nu porunceşte dreptatea numai celor ce îşi aduc aminte simplu de poruncile Lui, ci celor ce îşi aduc aminte de poruncile Lui ca să le facă pe ele. Căci acolo unde este neîncetată amintire de poruncile Lui urmează numaidecât şi făptuirea lor, iar acolo unde este uitarea poruncilor, urmează numaidecât şi lepădarea lor. Fiindcă ştim că nimeni nu poate să facă ceea ce nu are cât de cât în amintire.

6. Şi dovadă cuvântului meu este strămoşul nostru. Căci dacă ar fi aviit în amintire porunca, nu s-ar fi împărtăşit din pom, nu ar fi fost izgonit din Rai, nu ar fi fost încins cu tunicile de piele şi nu ar fi fost osândit să mănânce pâinea din sudoarea feţei sale, nu ar fi căzut din nemurire, nici pământul nu ar fi primit blestemul şi nu ar fi fost condamnat să odrăslească spini şi mărăcini, şi, ca să spun totul, nu ar fi intrat în lume moartea şi noi nu ne-am fi întors în pământul din care am fost luaţi.

7. Iar dacă acela pentru călcarea unei singure porunci a pătimit atâtea, ce nu vom pătimi noi, care am primit atâtea porunci de la Hristos şi pe toate deopotrivă le călcăm fără ruşine. Căci o singură poruncă i-a fost dată aceluia şi o singură dată a călcat-o, nu de mai multe ori, şi vezi câtă osândă a izvorât de acolo. Dar noi, primind mai multe dumnezeieşti porunci, le călcăm cu voia pe toate deopotrivă şi nu o singură dată precum acela, ci de mii de ori pe zi, fără ruşine le călcăm pe acestea.

8. Aşa se face că ne vedem pe noi deseori vorbind în deşert sau mai rău, rostind cuvinte de ruşine, numindu-l nebun pe fratele, înjurând, clevetind, osândind, blestemând, jurând, minţind, neascultând, împotrivindu-ne, contrazicându-ne, îngrijindu-ne de cele ale trupului, nepurtând grijă de suflet, slujind lui mamona, adunând comori pe pământ, slăvindu-ne în deşert, lăcomindu-ne, îmbuibându-ne, furând, îmbătându-ne de plăceri, îmbătându-ne de vin şi, ca să spun pe scurt, umblând pe calea cea lată şi largă a pierzaniei, ne-legiuind, preacurvind şi desfrânând, deşi ni s-a poruncit nici măcar o privire să nu aţintim la faţa cuiva în chip pătimaş.

9. Căci pe bună dreptate zicea Stăpânul că nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia Mea, ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri, adică cel ce păzeşte poruncile. De aceea şi zicea: Pentru ce îmi spuneţi Doamne, Doamne şi nu faceţi cele ce vă spun? Cel ce are poruncile Mele şi le ţine pe ele, acela este care Mă iubeşte şi cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele precum şi Eu, zice, am ţinut poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. Dar şi bogatului acela, care întreba ce să facă pentru viaţa veşnică, i-a spus aşa: Dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile.

10. Iar Profetul David a arătat ceva înfricoşător, zicând: Blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale. Iar Solomon, fiul preaînţelept al acestuia, a zis: Cel ce păzeşte porunca îşi păs-trează sufletul său.

11. Dar să mergem la dumnezeieştile porunci şi să vedem iarăşi ce ne porunceşte Cel Preabun. Mergi şi te împacă cu potrivnicul tău degrabă, cât încă eşti cu el pe cale ca nu cumva să te dea potrivnicul tău judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să te arunce în temniţă. Adevărat, adevărat îţi zic ţie că nu vei ieşi de acolo până ce nu vei fi plătit şi ultimul ban. Dar fiindcă am fost făcuţi după chipul şi asemănarea Lui şi El însuşi, din mulţimea dragostei Lui S-a întrupat pentru noi, vrea ca atare să imităm neţinerea Lui de minte a răului. Căci aceasta a arătat-o şi Tatăl Lui, oarecând, prin proorocul Lui: Acest fiu al Meu pe care l-am ales, cel iubit al Meu, după care a dorit sufletul Meu, voi pune Duhul Meu peste el, şi judecată neamurilor va vesti. Nu se va certa, nici nu va striga, nici nu va auzi cineva în pieţe glasul Lui.

12. Vrând Cel Preabun să ne înveţe şi pe noi această neţi-nere de minte a răului, acordă multă grijă pentru aceasta în aşa măsură, încât să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri, să ne rugăm pentru cei ce ne batjocoresc şi să nu ne împotrivim răului, să ne smerim în faţa celui ce ne loveşte, să ne dăm şi cămaşa celui ce vrea să ne ia haina.

13. Iar dacă cineva ar uita acestea, şi între el şi altcineva s-ar ivi o pricină şi ar ajunge până acolo, încât să meargă la judecată, Stăpânul ne porunceşte, dar o face mai curând ca un mijlocitor al bunătăţii care mijloceşte cu înţelepciune: Mergi, zice şi te împacă cu potrivnicul tău cât încă eşti pe cale, chiar dacă pentru nimic altceva nu vrei să încetezi mânia, mergi gândindu-te bine cum îl vei convinge când vei intra la judecată, ca nu cumva să te predea potrivnicul tău judecătorului, fiindcă la judecată adeseori se dă dreptate celui nedrept şi dreptul celui drept îl răpesc de la el şi judecătorul te va preda slujitorului şi te va arunca în temniţă şi nu vei ieşi de acolo până ce nu vei plăti şi ultimul ban.

14. Ai văzut pe Mijlocitorul cel Preabun, ai văzut pe prea-bunul sfătuitor cum linişteşte smintelile, cum înlătură conflictul şi aduce dragostea? Căci cei ce s-au supus Lui au cunoscut încă de aici liniştea viitoare şi limanul cel liniştit al împărăţiei Sale. Iar noi, cei care nu ascultăm, adică nu ţinem preasfintele, dumnezeieştile Lui porunci, vom cunoaşte şi aici şi dincolo furtuna, şi, stăpâniţi fiind în fiecare zi de patimile stricătoare de suflet şi osândiţi fiind de noi înşine, nu vom avea nici o pace.

15. Iar dacă cineva ar vrea să aducă cuvântul de la sensibil la inteligibil, nimic nu îl împiedică, fiindcă potrivnicul sufletului este trupul, ca unul care este pământesc şi materialnic şi care trage în jos spre ceea ce este înrudit cu el, iar sufletul, ca unul care este o făptură nematerialnică, nemuritoare, tinde să se înalţe sus şi el către ceea ce este înrudit cu el. Aceasta spune şi Sfântul Pavel că trupul luptă împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului:

16. Mergi şi te împacă degrabă cu potrivnicul tău, care este trupul, mai înainte de a ajunge la deprinderea obiceiurilor rele, cât timp eşti în floarea tinereţii pe calea vieţii împreună cu el, ca nu cumva să te predea judecătorului celui rău, păcatul, începătoriei răutăţii celei din văzduh şi acesta să te predea slujitorului lui, demonul, şi să te arunce în temniţa patimilor celor pierzătoare de suflet şi să nu mai ieşi de acolo, până ce nu te vei fi supus celui mai de pe urmă chin.

17. Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai de folos îţi este să pierzi unul din mădularele tale, ca nu cumva întreg trupul tău să fie aruncat în gheena. Şi dacă mâna ta dreaptă te sminteşte, tai-o şi arunc-o de la tine, căci mai de folos îţi este ţie să pierzi unul dintre mădularele tale, ca nu cumva întreg trupul tău să fie aruncat în gheena. A arătat Stăpânul prin această poruncă că dacă cineva a dobândit un lucru sau un prieten sau o rudă care ne atrage spre pierzare şi nu poţi ca tu însuţi să îl atragi pe el la mântuire, chiar dacă l-ai avea pe acesta ca pe un ochi sau ca pe mâna dreaptă, e mai de folos să te desparţi de el şi să-1 tai de la tine şi să-l lepezi ca pe un mădular nefolositor şi putred, ca nu cumva să te pierzi şi tu însuţi împreună cu el.

18. Şi aceasta nu este o pagubă oarecare, ci îţi este mai de folos ţie, zice, să se piardă unul din mădularele tale decât întreg trupul tău să fie aruncat în gheena. Căci toţi suntem mădulare unii altora, potrivit dumnezeiescului Apostol. Căci dacă prietenul nostru, care este ochiul, sau lucrul nostru, sau mâna noastră, care este mama şi sora noastră, ne sminteşte pe noi prin reaua lor credinţă sau prin fapta lor rea, împingându-ne în gheena, trebuie să le îndepărtăm şi să le tăiem de la noi, cum s-a spus, dar Stăpânul nu a poruncit aceasta cu privire la mădularele trupului. Căci cu ce a păcătuit ochiul sau mâna, ca să fie tăiate? Din voie liberă omul face rău sau bine, liber fiind.

19. Căci dacă ar fi poruncit aceasta despre ochi sau despre mână, ar fi trebuit să poruncească să tăiem şi limba şi urechile, fiindcă şi acestea conlucrează cu alegerea cea rea. Fiindcă limba spune adeseori cele ce nu se cuvin, iar urechile ascultă cele ce trag spre pierzanie. Dar nu este aşa, nu este, ci mai curând spre slava lui Dumnezeu şi ca prilej al mântuirii noastre ne-a dăruit nouă Stăpânul mădularele acestea şi spre slujirea nevoilor noastre, precum am spus mai pe larg în Cuvântul al cincilea despre cele cinci simţuri.

20. Căci atunci când spune că sunt şi fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor nu se referă la tăierea unor părţi ale trupului, ci, desigur, la tăierea cugetelor rele şi la a fi famen cu inima, la fel şi aici. Căci după ce a zis că dacă ochiul tău sau mâna ta, sau dreapta ta te sminteşte şi cele ce urmează, adaugă: S-a zis iarăşi că cel ce lasă pe femeia lui, să-i dea carte de despărţire, dar Eu vă spun vouăxă oricine lasă pe femeia lui, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter şi cine va lua pe cea lăsată spre însoţire de nuntă săvârşeşte adulter şi acesta. De aceea, zice, se însoţesc în chip legiuit bărbatul cu femeia şi femeia cu bărbatul şi devin amândoi un trup, ca să păstreze până la sfârşit nunta fără pată, dar şi nedespărţită.

21. Dar când femeia începe să se taie pe ea însăşi de la acel trup unic, al soţului ei adică, pentru alte trupuri şi din această pricină o lasă pe ea bărbatul ei, atunci nu acesta este cel ce o face să săvârşească adulter. Căci aceasta luându-o înainte, s-a făcut ea însăşi pe sine adulteră. Iar acela care o ia pe cea lăsată nu a făcut adulter, ci numai a desfrânat. Pentru nici o altă pricină nu este îngăduit bărbatului să lase pe femeia sa, măcar de-ar fi şi păgână, dar cinsteşte nunta: Căci ce ştii tu, zice, bărbate, dacă nu vei mântui pe femeia ta?

22. Merită să ne întrebăm aici, sau mai degrabă să cercetăm această mare diferenţă, adică între desfrânare şi adulter, şi iarăşi, între femeia credincioasă şi soţul păgân, cum se îngăduie celui credincios să se căsătorească cu cea necredincioasă şi cel necredincios cu cea credincioasă, dar ni se porunceşte să alungăm pe femeia adulteră şi zice că cea întinată se va întina şi nu se va întoarce la bărbatul ei şi cel ce ţine o femeie adulteră este fără de minte şi nelegiuit, potrivit Sfântului Prooroc Isaia, de unde citează Sfântul Vasile cel Mare în Canoanele sale, selectându-le.

23. Iar când iudeii îl ispiteau pe Hristos întrebându-L dacă este permis a lăsa pe femei pentru orice pricină, nici atunci nu a spus să le lase pe acestea pentru orice pricină, ca să nu afle oamenii pretexte, şi atunci, şi acum, să lase pe femeile lor pentru orice pricină şi să ia pe altele pentru dragoste demonică. Şi după multe altele, a adăugat şi aceasta că cele ce Dumnezeu a unit, omul să nu le despartă. Şi pentru ce Moise a scris, ziceau aceia, în cartea legii să-i scrie carte de despărţire şi să o lase pe ea? A răspuns Mântuitorul împotrivă şi le-a închis gura, zicând că pentru învârtoşarea inimii voastre a scris Moise acestea, dar Eu vă spun vouă că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă, adică pentru orice pricină (fiindcă pricinile nu vor lipsi niciodată şi, prin urmare, căsătoria nu ar dăinui, afară numai dacă în mijlocul lor nu va interveni adulterul şi îi va despărţi unul de altul. Căci în afară de acest motiv, cel ce lasă pe femeia lui, o face pe ea să săvârşească adulter.

24. Iarăşi aţi auzit, zice, că s-a spus celor din vechime. Să nu juri strâmb, ci să ţii jurămintele tale înaintea Domnului. Eu însă vă spun vouă: să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, că este cetatea marelui împărat, nici pe părul capului tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci nici un fir alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu. Ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este. Ce vrea porunca de faţă, care ne îngrădeşte din toate părţile să nu ne jurăm deloc nicidecum, nici să spunem altceva, la vremea întrebării sau a cercetării, afară numai de da sau nu?

25. A poruncit să nu ne jurăm nicidecum nici pe cer, nici pe pământ, nici pe Ierusalim, nici pe capul nostru, ca fiind acestea tron, aşternut picioarelor, cetate a împăratului Dumnezeu. Dar de ce aceasta, Cel Bun nu a voit să arate. Şi dacă nu ar fi fost întru totul pentru folosul nostru, nu ar fi poruncit aceasta. Dar mai degrabă cred că a şi arătat-o, zicând lămurit că ceea ce este mai mult decât da sau nu este de la cel rău. Aşadar, ce răspuns mai clar sau mai înfricoşător decât acesta ar putea cere cineva? Ceea ce este mai mult decât da sau nu, de la cel rău este. Fiindcă orice patimă şi orice răutate creşte câte puţin, ca nu cumva, din faptul de a se jura cineva pentru o pricină adevărată, să devină o obişnuinţă pentru limbă a se jura şi obişnuinţa să o tragă la jurământ mincinos - ceea ce se şi întâmplă -, Stăpânul, vrând să smulgă în mod desăvârşit această patimă din rădăcină, zice: Eu însă vă spun vouă să nu vă juraţi nicidecum. Să fie cuvântul vostru da, da şi nu, nu, ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.

26. Şi vezi cum împreună cu celelalte, călcăm şi această sfântă poruncă, încât nu ne ajunge nouă să spunem da şi nu, ci spunem şi ceea ce este mai mult decât acestea, adică ceea ce este de la cel rău, mai exact, ne jurăm. Şi fiindcă nici aşa nu îi convingem pe cei ce ne contrazic, iarăşi ne jurăm şi aceia iarăşi se îndoiesc, iar noi, ca să-i convingem, desigur, aducem şi mai mari jurăminte. Şi, o, ce mare pagubă, că îndoită nedreptate săvârşim, de vreme ce nici porunca nu o ţinem, nici pe cel ce nu ne crede nu am putut să-l convingem.

27. Şi trebuia ca noi, trebuia, măcar pentru aceasta să ascultăm de Stăpânul şi să nu ne jurăm deloc, chiar dacă ar fi fost vorba despre cel mai mare necaz sau de pedeapsa capitală. Căci mai degrabă atunci vom fi crezuţi de toţi, numai atunci ne arătăm lămurit prin faptă dragostea noastră faţă de Hristos. Cel ce are poruncile Mele, zice, şi le ţine pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte. Dar noi facem exact dimpotrivă şi nu ne ruşinăm, încât adeseori ne jurăm, chiar fără nici o silire şi fără nici o nevoie.

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru

Scrieri I. Zece cuvinte despre poruncile lui Hristos. Cincizeci de capete, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Scrieri I. Zece cuvinte despre poruncile lui Hristos. Cincizeci de capete"