Adolescenţii mint adeseori. Observând asta, de obicei adulţii nu se zgârcesc cu evaluările morale. După părerea lor, de vreme ce adolescentul a început să mintă, asta înseamnă că este foarte rău, că este o persoană imorală. Oare aşa să fie?

Minciuna la adolescenţi este de diferite tipuri. Ea poate fi atât de cusută cu aţă albă, atât de neverosimilă şi nerealistă, că nimeni nu îl crede, precum nu crede nici el însuşi. Se pune întrebarea: şi atunci, de ce minte? Cred că e vorba de un tip aparte de minciună dezinteresată. Aceasta nu are nici o latură utilitară, nu aduce nici un profit. E o manifestare a principiului creativ în adolescent. El nu atât minte, cât plăsmuieşte, inventează, propune cumva nişte versiuni proprii ale decurgerii unui eveniment sau altul. Povestind ceva, el înfloreşte lucrurile. Şi, bineînţeles, ar fi un lucru grosolan şi rău să i se spună: „Minţi cu neruşinare”, sau: „Termină cu poveştile!”

Imi amintesc cum în copilăria mea bătrânii obişnuiau să spună: „Aoleu, ce le mai născoceşti!” Şi spuneau asta nu cu indignare, nu cu „dreaptă mânie”, ci cu un anumit interes. Când era dat în vileag, copilul râdea, ca şi cum ar fi pierdut într-un joc amuzant. Adolescentul n-are nevoie să fie crezut, are nevoie ca ascultătorii să aprecieze frumuseţea istorisirii lui. Puteţi încerca să jucaţi cu el acest joc şi să inventaţi o istorie şi mai şi. Să arătaţi că aţi înţeles manevra, că sunteţi în temă şi că sunteţi gata să jucaţi mai departe. Atunci, adolescentul o să ştie că fanteziile lui află la voi înţelegere şi simpatie.

La această vârstă, copiilor le este greu să le prezinte în mod direct adulţilor rezultatul eforturilor lor creative, se tem de critică şi nu sunt pregătiţi să îi facă faţă. îi este greu să spună: „Am făcut un desen”, sau: „Am scris nişte versuri” sau: „Am compus un cântec”. In loc de asta, ajung să facă artă „de contrabandă” cum ar fi graffiti-urile. Noi însă îi putem aprecia oricum eforturile, zicând: „Da, aici ţi-a ieşit fain, aici însă compoziţia e cam slabă. Ca să arate bine peretele, hai să îmbunătăţim un pic desenul pe care l-ai făcut.”

Fără discuţie, adolescenţii mint şi în scopuri utilitare. Care anume?

Adolescentul recunoaşte: „Mint ca să le cruţ nervii părinţilor, că doar nu pot să le spun că m-am suit cu un prieten pe acoperiş ca să facem nişte selfie-uri tari. A fost super, dar dacă încep să le povestesc asta o să facă infarct, sau îi apucă apoplexia, sau face tensiune mama...”

In atare cazuri, bineînţeles, este prezentă la adolescenţi şi grija pentru liniştea lor personală, dar aceasta ocupă un loc secundar.

Se întâmplă ca adolescentul să vrea să pară mai grozav decât este în realitate. El înfloreşte lucrurile ca să se „cosmetizeze” puţin, şi minciuna lui tocmai că este verosimilă. El nu este convins că o să fie iubit şi respectat aşa cum este el de fapt.

Adolescentul poate avea convingerea că nu i se va da voie să ducă la bun sfârşit ceea ce plănuieşte, că „nu”-ul din partea părinţilor apare încă înainte ca odrasla să le expună intenţia sa, ca şi cum ar exista anticipat. Ca planul să nu dea greş, adolescentul e nevoit să mintă.

O adolescentă zicea: „Maaamaaa, nu s-ar putea cumva să nu mă duc la patinoar? N-aş putea să merg la bibliotecă?”„Nu, nu te duci la nici o bibliotecă, te duci la patinoar”, răspundea cu severitate mama. Or, fetei tocmai asta îi trebuia! Mama reacţiona exact cum presupunea ea că o să reacţioneze: „A, nu vrei să te duci la expoziţie? Tocmai la expoziţie o să mergi! A, vrei de nu mai poţi să mergi în cutare loc? Să ştii bine că n-o să mergi!”

Convingerea că părinţii vor recepta negativ în mod sigur orice le-ai spune duce la aceea că orice idee trebuie ascunsă de ei. Cum îi dai glas, gata, mama şi tata îţi „taie oxigenul”.

In plus, minţitul te ajută să scapi de pedeapsă. Să zicem că s-a întâmplat ceva ce pentru adolescent chiar este chinuitor, şi el suferă mult din această cauză. S-ar părea că, gata, „l-a pedepsit viaţa” - dar dacă părinţii vor afla despre acea întâmplare îngrozitoare îl vor pedepsi şi ei, o să-i „frece ridichea” şi bineînţeles că el nu vrea nicidecum asta.

Adolescentul minte dacă este convins că nu va vedea compasiune din partea părinţilor, că aceştia nu vor fi de partea lui, ci doar vor spune: „Aha, ai dat de bucluc? Vezi? Ce ţi-am spus eu?” Vă daţi seama că o asemenea reacţie din partea adulţilor nu predispune nicidecum la sinceritate.

Se întâmplă ca adolescentul să fie foarte ruşinat de fapta sa şi să sufere pentru faptul că nu a îndreptăţit încrederea părinţilor. El se teme că părinţii vor fi dezamăgiţi de el, că doar s-a dovedit a fi prea „rău” pentru ei. Aşa ceva se întâmplă dacă părinţii fac în faţa copilului pe olimpienii, pe oamenii absolut ideali. Oameni ideali nu există însă, şi dacă părinţii îşi recunosc pe faţă greşelile, imperfecţiunea, copilul înţelege că poate să stea de vorbă cu ei despre orice. Şi se mândreşte cu asta.

Uneori, copiii sunt pur şi simplu nevoiţi să mintă ca să acopere greşeli ale părinţilor, fiindcă nu văd altă ieşire, iar pentru adulţi această strategie este extrem de confortabilă - şi atunci, această minciună atrage după sine un lanţ pe care adolescentul nu e capabil să îl rupă.

Mama unei fete ducea o viaţă foarte activă, interesantă, şi îşi lua cu ea fiica în călătorii, în vizită, la expoziţii - însă comunicarea lor era una superficială. Mama spunea în prezenţa prietenelor: „Ia spune, comoara mea, spune, premianta mea, câte note de zece ai luat astăzi?” Fiica îi cânta în strună, răspunzând: „Două”, deşi nu era adevărat,
iar mama continua: „Hai, du-te afară şi joacă-te, isteaţa mamei”

Mama nu se uita în carnet - fiica semna în locul ei. Iarfata nu îşi făcea lecţiile, neavând pentru asta nici o posibilitate şi nici un fel de condiţii. Nu avea nici măcar o masă de lucru a sa. Dar, întrucât era fată deşteaptă şi prindea totul „din zbor”, la şcoală nu învăţa mai prost ca ceilalţi. Situaţia o îngrijora foarte tare, dar pe mama ei o deranjau în mod evidentfiravele tentative ale copilului de a discuta şi ori nu o asculta, ori o întrerupea.

La şcoală, fata începea zilnic un caiet nou şi spunea că temele au rămas acasă, în caietul vechi. La fel ca mama, profesoara privea printre degete. Lucrurile au continuat aşa până când în clasă a venit o profesoară nouă, care a înţeles cum stă treaba şi a cerut ca mama să vină la şcoală.

Povestea s-a încheiatprintr-un scandal: mama n-a vrut deloc să-şi recunoască vina şi îşi acuza fiica de minciună. Fata a ajuns în spital cu o cădere nervoasă.

Dacă adultul îl iubeşte pe adolescent şi este gata să acţioneze nu împotriva lui, ci pentru el sau împreună cu el, copilul nu are de ce să mintă. Se poate spune că minciuna e un simptom care le arată adulţilor că trebuie în primul rând să se uite la ei înşişi. Să-şi pună nu întrebarea: „De ce minte copilul?”, ci: „Care e problema cu mine? De ce nu are încredere în mine copilul?”. Adolescentul îi trebuie atât de mult încrederea că dragostea părinţilor va covârşi toate amărăciunile posibile şi că aceştia o să-l înveţe cum să iasă cu bine din orice situaţie neplăcută!

Adolescentul credincios poate fi interesat de motivul pentru care din punct de vedere duhovnicesc nu trebuie să minţi, de ce minciuna e păcat.

Propuneţi-i să se pună în locul lui Dumnezeu: cum ar percepe el minciuna cu pricina? Pentru Dumnezeu, Care ştie toate, această faptă arată a îndărătnicie şi a lipsă a dorinţei de a te folosi de dragostea şi de bunătatea Lui. Să ne amintim, de pildă, istoria lui Adam şi a Evei: Dumnezeu aştepta ca ei, având încredere în ceea ce le-a zis El, să asculte de cuvintele Lui şi să nu guste din fructul oprit. Ei însă au făcut cum au vrut şi s-au ascuns de El, pitindu-se între pomi. Şi Dumnezeu, Care, bineînţeles, vedea şi pricepea tot ce se întâmpla, Se duce la copiii Săi cei nechibzuiţi, aşteptând ca inimile lor să se topească şi ca ei să se arunce în braţele Lui iubitoare, fiind gata să-i ajute să iasă din necaz. Dar ţi-ai găsit! Adam nu vrea să-şi recunoască greşeala, şi dă vina pe Eva, căci tocmai ea i-a dat să guste din fructul oprit. Nici Eva nu vrea să-şi asume răspunderea - vinovat pentru tot e şarpele! Ei nu îşi cer iertare şi nu vor să se întoarcă la legătura dinainte, deschisă şi iubitoare, cu Dumnezeu. Ei aşteaptă ca Dumnezeu să recunoască o „nouă realitate” în Rai, şi anume că ei, după ce au păcătuit, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. In esenţă, L-au ispitit pe Dumnezeu să numească răul bine, negrul alb. Or, aceasta este o înşelăciune, şi Dumnezeu nu putea să fie de acord.

Hristos a spus despre Sine: Eu sunt calea, şi adevărul, şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine (In 14, 6). Calea spre cer trece prin El, prin refacerea a toată dreptatea, pe când înşelăciunea ascunde ori atingerea unui scop rău, ori atingerea unuia bun, dar prin mijloace rele.

Dacă înşelăciunea este îndreptată împotriva părinţilor, profesorilor sau tovarăşilor de vârstă, adolescentul poate încerca să se pună în locul lor. Dacă minciuna lui nu va fi crezută, asta încă este doar, ca să zicem aşa, jumătate de necaz - dar dacă va fi crezută? încrederea înşelată e foarte greu de refăcut, şi minciuna poate strica relaţiile - cu părinţii, cu Dumnezeu. Inşelând, dăm legătura dragostei pe singurătate, ne „ascundem după copaci”, cum a făcut Adam - şi această separare este numită de teologi, de Părinţii Bisericii, păcătoşenie. Minciuna distruge relaţiile, îl desparte pe om de ceilalţi oameni şi de Dumnezeu, duce pe calea păcatului.

Sufletul adolescentului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Sufletul adolescentului"

• Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti
  Publicat in : Credinta
• Despre adevarul fals
  Publicat in : Editoriale
• Calea si Adevarul
  Publicat in : Religie
• Biserica si Adevarul sunt Una
  Publicat in : Dogma
• Adevarul si adevarurile
  Publicat in : Editoriale