Despre Crucea funerara sau de inmormantare

Despre Crucea funerara sau de inmormantare Mareste imaginea.

Daca este adevarat faptul ca Evanghelia e chemata sa transfigureze cultura contemporana (Anastasie Yannoulatos), tot la fel de adevarat trebuie sa fie si faptul ca, in acest proces de transfigurare a lumii, Evanghelia (si prin ea, Biserica) se foloseste de simboluri, ca un fel de ancore, care leaga ratiunea timpului de eternitate. Intre aceste simboluri, Crucea are o insemnatate primordiala, iar nenumaratele forme de reflectare a ei, in viata Bisericii, in spatiul religiozitatii populare, ca si in constiinta de zi cu zi a crestinilor, poate constitui sursa unor demersuri de cercetare, precum cel prezent.

Inainte de a incerca sa intelegem fenomenul „Crucii funerare”, e necesar sa constientizam faptul ca acest cult al mortilor nu ne apare ca un element singular, ci el se integreaza intr-un sistem, din care fac parte convingerea in existenta sufletului, credinta in vesnicie, precum si o serie de practici de manifestare, apartinand sferei religiozitatii populare. Viata omului de la sat este marcata, in general, de datini si ritualuri, care personalizeaza scurgerea vremii si trecerea omului prin timp. Din cadrul acestor ritualuri face parte si ritul funerar, in cadrul caruia crucea funerara ocupa un loc mai mult sau mai putin important, in functie de natura spiritualitatii, culturii unei anumite zone.

Observam si in aceasta situatie ca ritul este o forma intrinseca (profunda) de comunicare, in contextul in care societatea insasi este un sistem de comunicare sau, mai precis, un ansamblu de sisteme de comunicare (Cl. Lévi-Strauss).

Descoperirile arheologice din toate timpurile si locurile arata ca umanitatea intotdeauna a avut un cult al mortilor, care, in functie de zone, de popoare, de culturi, a avut o serie de particularitati. Dincolo de particularitati insa mormantul este receptat (in general) ca si transpunere spatiala a individualitatii persoanei decedate.

In Grecia antica, neindeplinirea ceremonialului funebru pentru un cetatean al cetatii constituia un sacrilegiu. Socrate, de pilda, era de parere ca nepermiterea indeplinirii ritului funerar era un lucru mai rau pentru cei ce nu o permit, decat pentru cei care nu au parte de inmormantare. Singurii care nu erau ingropati cu ceremonial funerar erau cei socotiti de comunitate tradatori, dar chiar si aceia erau pusi intr-o groapa. Daca, initial, grecii erau inhumati in spatiul casei, romanii asezau sarcofagele cu trupurile neinsufletite ale semenilor de-a lungul cailor de acces spre orase (cazul Viei Appia - Roma), in extra muros. Mai tarziu, in primele secole ale istoriei Bizantului, s-a interzis cu desavarsire inhumarea in incinta oraselor, interdictie de care s-a tinut cont prea putin, deoarece, in curand, au aparut cimitirele, in jurul bisericilor, in intra muros (simbolizandu-se astfel comuniunea viilor cu mortii). Cu precadere in Evul Mediu, nobilii, episcopii sau ctitorii de biserici au ajuns sa fie inmormantati chiar in biserici. In general, mormintele si crucile lor produc o anumita individualizare a spatiului fizic, o umplere de sens. Prin crucile funerare, spatiul intravilan sau extravilan se semantizeaza, incarcandu-se cu o simbolistica ce-i confera o personalitate distincta.

Ceremonialul funebru sau ritul funebru constituie un intreg complex de practici, care se desfasoara pana la 40 de zile de la decesul cuiva (sau chiar si dupa aceea), perioada considerata necesara (potrivit unor aspecte ce tin tot de sfera religiozitatii populare) pentru desprinderea de viata pamanteasca a sufletului celui adormit. In cadrul acestui ceremonial/rit isi are locul si crucea funerara sau crucea de mormant. Zona subcarpatica a Olteniei, de pilda, comporta anumite particularitati in ceea ce priveste intelegerea fenomenului crucii funerare (zona Mehedinti, Gorj si Dolj). Aceasta e confectionata de un mester (care se ocupa doar cu sculptarea de cruci), avand pictate pe ea anumite insemne/simboluri crestine (soarele, luna, ingeri, Adam, chipul vreunui sfant, INRI), precum si numele si varsta celui adormit. In aripile si tija crucii se fac patru orificii, pentru ca sa „patrunda” pana la cel decedat miros de mancare, tamaie si flori, sa stie ca ai lui s-au gandit la el. Obiceiurile si datinile legate de confectionarea crucilor funerare si a troitelor poarta numele de „mestesugul cruceritului” (Teodor Plesa)1.

In mentalitatea rurala, crucea ii este necesara celui adormit in momentul infatisarii la Judecata de Apoi. Se considera ca, in momentul Judecatii, omul se prinde de cruce!. Nu numai familia decedatului, ci chiar existenta intregii comunitati a satului sunt amenintate de cel disparut, in cazul neindeplinirii adecvate a ritualului de inmormantare. Conform acestei credinte, se observa o prezenta a intregii comunitati, in calitate de oficianti sau participanti, la desfasurarea ceremonialului funebru. In spatiul Europei Rasaritene exista un intreg ritual de purtare si ducere la mormant a crucii funerare, pe parcursul inmormantarii, existand o relatie deosebita intre cel ce duce crucea si persoana decedata. In felul acesta, se realizeaza o comuniune spirituala intre familia defunctului si restul comunitatii rurale.

Bazat pe prezenta in mentalitatea rurala a credintei in existenta a doua lumi (cea pamanteasca si cea cereasca), ceremonialul de inmormantare indeplineste o functie de mediere, iar crucea funerara este simbolul acestei medieri intre cer si pamant, pentru sufletul celui raposat.

Pe langa crucea funerara de la mormant, in special in Transilvania, se mai intalnesc cruci sau troite funerare, ridicate la intersectia drumurilor sau in spatii extravilane, tot in amintirea cuiva decedat. Aceste semne de „comemorare” puneau practic satul sub protectia stramosilor, ele devenind simboluri protectoare si legitime, concretizand ideea de sat ca si solidaritate a viilor cu mortii.

Multe dintre practicile funerare (cu precadere in zona Olteniei) au o provenienta precrestina, situandu-se la limita acceptabilului in Ortodoxie. Cu toate acestea, exista o simbioza intre retorica ritualului popular si cel oficial al Bisericii Ortodoxe, simbioza care este gestionata de catre preot.

Daca in contextul ceremoniei funerare in Biserica Catolica exista o cruce de lemn, care insoteste trupul celui decedat pana la mormant (fapt ce se petrece si in Biserica Ortodoxa), in Protestantism crucea funerara nu are importanta in cadrul slujbei de inmormantare. Chiar daca nu se merge insa cu crucea la mormant, potrivit traditiei protestante, la cateva zile dupa inmormantare se pune o cruce de lemn la mormant, care ramane un an. Dupa un an se asaza crucea funerara definitiva, care ramane, de regula, 30 de ani. In Protestantism, de cele mai multe ori, piatra de mormant nu are forma de cruce (o evolutie moderna), ci are o forma patrata, fiind gravate uneori cruci sau simboluri crestine, o carte deschisa sau maini impreunate in rugaciune. Atat in situatia Bisericii Ortodoxe, cat si in cea a celei Catolice, timpul de inlocuire a crucii de lemn de la mormant poate sa ajunga pana la sase luni de la deces. In Catolicism se face o deosebire clara intre Crucea Rastignirii (cu Trupul lui Hristos pe ea) si Crucea Invierii (fara Trupul lui Hristos pe ea). De regula, crucile funerare catolice se inscriu in tipologia Crucii Invierii, insa nu e o regula intotdeauna, cunoscandu-se si cruci funerare catolice cu Crist-ul rastignit pe ele (Msgr. Dr. Albert Rauch). Observam astfel cum ceremonialul funerar (raportat la crucea funerara) poate comporta si o reprezentare confesionala!.

In anumite cazuri, cultul crestin promoveaza sacralitatea locului de ingropare, prin „sfintirea” gropii (completata ulterior de sfintirea crucii funerare). Maniera si secventele de ritual, prin care se sapa groapa si apoi se pecetluieste, punandu-se pamant peste trupul celui adormit, vin sa completeze ideea de sacralizare a acestui spatiu. In zona Prahovei, de pilda, preotul este cel care incepe sa sape groapa celui pe care-l va inmormanta, dand de 3 ori cu harletul in pamant, in semnul crucii. Preotul nu doar incepe, asadar, saparea gropii, facand deasupra ei semnul crucii, dar o si pecetluieste la finalul slujbei de inmormantare (pana la Judecata de Apoi), dupa asezarea trupului celui adormit, prin aruncarea de pamant in groapa, tot in semnul crucii.

In context urban, ceremonialul funerar se confrunta insa cu o evidenta simplificare gestual-rituala, cu o saracire ceremoniala, prin desemantizarea (golirea de sens) funerara a spatiului, care devine tot mai neutru, din punct de vedere simbolic. La orase, lumea participa tot mai putin la evenimente funerare, iar spatiul si timpul parca nu mai sunt resetate in raport de ritual. Tot mai mult isi face simtita prezenta un fel de contraritual funerar: pomana e scoasa din contextul ei traditional, putand fi „servita” la orice restaurant, cu o participare selectiva (implicarea spirituala a comunitatii se izbeste de factorul financiar). Moartea devine un instrument de ierarhizare sociala pentru cei vii (cu cat recuzita funerara achizitionata este mai fastuoasa, cu atat mostenitorii sunt priviti cu mai mult respect). Ecuatia ceremonialului funerar parca si-a inversat factorii. Lumea satului cunostea o forma simpla si un continut complicat al ritualului, in timp ce urbanul dezvolta forme complicate ce ascund un continut aproape inexistent, impus de secularizarea mediului urban. Parca tot mai mult cimitirul e privit ca o succesiune de proprietati. Daca in lumea satului cimitirul este un creator natural de identitate (fiecare cruce funerara spunand ceva despre cel ce odihneste in preajma ei), in lumea urbana el este un creator mecanic de „colectivitate”, in care particularitatile oamenilor par a se pierde in crucile care par a nu mai spune nimic despre fiecare in parte. Daca in lumea satului mormantul simplu si crucea de lemn sunt constantele arhitecturii funerare, nu aceeasi constatare se poate face in cazul cimitirelor urbane. Este ca si cand cimitirul urban nu mai este imaginea grijii pentru sufletul celui decedat, ci imagine si „ierarhizare” pentru cei vii.

In spiritualitatea rasariteana, crucea funerara este semnul cel mai elocvent al capacitatii Bisericii de a pune impreuna contrariile: moartea si invierea. Iata de ce crucea asezata la capataiul mortilor nu este un semn al mortii, ci semn al unui somn spre Inviere. Doar ca semn al mortii crucea nu ne-ar fi asa de draga!

Indiferent insa de incarcatura simbolica a arhitecturii funerare, atata timp cat crucea funerara exista, constituie stindardul identitatii spirituale a celui ce odihneste in preajma ei. Vremurile vor fi si mai triste decat acum, daca odata cu plecarea semenilor pe drumul vesniciei, ne vor „muri” si simbolurile, care inca ne mai spun ca maretia vremelniciei clipei e legata de perspectiva eternitatii.

1 Intre anii 1850 si 1870 acest mestesug a cunoscut apogeul dezvoltarii sale, in zona Olteniei si a Munteniei. Cel mai renumit centru de „crucerit” a existat (si mai exista inca) in satul Salcia, din judetul Dolj, cunoscandu-se un intreg sir de astfel de mesteri populari.

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Sursa: mitropolia-ardealului.ro
 

.

30 Iulie 2013

Vizualizari: 4079

Voteaza:

Despre Crucea funerara sau de inmormantare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE