Despre rabdare si nadejde din perspectiva invataturii ortodoxe

Despre rabdare si nadejde din perspectiva invataturii ortodoxe Mareste imaginea.

Am considerat ca fiind bine venita abordarea unei asemenea teme, desi ea a fost tratata indelung si minutios de multi Parinti ai Bisericii si de catre vestiti teologi, deoarece constat faptul ca ne aflam intr-o perioada de mari framantari si permanente crize – care, multe dintre ele se datoreaza (si) faptului ca nu avem rabdare si nadejde, ca nu avem, multi dintre noi, o viziune corecta asupra virtutii si nadejdii – care sunt doua virtuti foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc in viata noastra spirituala.

Cunoastem faptul ca pentru spiritualitatea ortodoxa viata duhovniceasca este o permanenta mergere inainte, o permanenta epectaza catre culmile desavarsirii – care trebuie abordata existential si trebuie traita pana la tinta ei suprema care este unirea cu Dumnezeu, indumnezeirea. Aceasta inaintare catre desavarsire nu este doar un urcus, treptat si uniform, ci poarta permanent in sine caracterul unei lupte incordate in vederea dobandirii asemanarii cu Dumnezeu, prin har si lucrare.

Viata duhovniceasca, dupa cum o demonstreaza experienta marilor Parinti duhovnicesti, se desfasoara intre adancurile pacatului si piscurile virtutilor. Drumul catre virtute trece, obligatoriu si inevitabil, prin podoaba incercarilor duhovnicesti, a ispitelor si necazurilor, a „supararilor fara de voie”1, a „patimirilor fara de voie”2.

„Pentru aceea, ascetica ortodoxa face din rabdarea acestora o adevarata virtute – fiind socotita a sasea in lista traditionala a virtutilor, si este pusa in legatura cu smerenia si iubirea, caci scopul lor fundamental este dobandirea smereniei sau a smeritei cugetari – care duce la adevarata iubire de Dumnezeu si de oameni. Intelegerea adevaratelor dimensiuni duhovnicesti ne apropie de tinta vietii crestine, incercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le inmultesc, impovarandu-ne inaintarea” – marturiseste Parintele Ioan Cristinel Tesu in lucrarea sa: „Virtutile crestine, carari spre fericirea vesnica” aparuta la Editura „Trinitas” – Iasi, 2001. In justificarea acestei conceptii, spiritualitatea filocalica dezvolta o invatatura duhovniceasca de o deosebita profunzime – pe care, pe cateva, vom incerca sa le scoatem in evidenta in randurile urmatoare.

O prima idee ar fi aceea a necesitatii lor. Aceste incercari, ne spune Sfantul Isaac Sirul, sunt „neaparat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovniceasca. Ele sunt necesare atat celor pacatosi, pentru a-i intoarce la adevarata viata spirituala, cat si celor imbunatatiti duhovniceste, pentru a-i cosolida si ajuta sa progreseze, in continuare, in asemanarea cu Dumnezeu. Acelasi Sfant Isaac Sirul spune ca „acela care fuge de ispite sau de incercari, fuge, de fapt, de virtute”4 Vorbind despre incercarile sau necazurile trupesti si despre cele sufletesti, el ne indeamna sa ne pregatim cu toata puterea pentru cele trupesti, caci fara de acestea nu putem inainta spre desavarsire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiasca. Insa fata de cele sufletesti ne indeamna sa ne ferim a le trai, cerand ajutorul si paza lui Dumnezeu.

Necazurile intra in mod necesar in iconomia mantuirii, „cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice”5 Exista o alternanta regulata, un echilibru, intre bucurii si necazuri in lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, candva, bucurii mai tarziu ne pricinuiesc necazuri si dureri precum si invers. In lucrurile care ne-au produs tristete si necaz, se arata mila si rasplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovniceasca. Puterea sau rezistenta noastra la incercari este un mod de a proba dragostea noastra fata de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul considera incercarile ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezentei sau a lipsei iubirii fata de Creator, caci prin ele Dumnezeu urmareste sa vada aplecarea sufletului nostru, spre cine se inclina si cui se daruieste el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia”6.

Asadar, rabdarea duhovniceasca a incercarilor ne apropie de Dumnezeu. „La inceput cel incercat se roaga lui Dumnezeu ca un strain, dar, pe masura rabdarii lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevarat”7. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Parintii filocalici, decat cea a incercarilor, a luptei, a lepadarii si biruirii vrasmasului.

Referindu-ne la cauzele incercarilor trebuie sa mentionam faptul ca exista o pedagogie divina, in baza careia incercarile sunt necesare tuturor, pentru exercitiul duhovnicesc. „Incercarea – spune Sfantul Isaac Sirul – este de folos oricarui om... Cei ce se nevoiesc sunt incercati, ca sa sporeasca in bogatia lor, cei lenesi, ca sa se pazeasca de cele ce-i vatama...”8.

Cu privire la cauza acestor necazuri sau incercari fara de voie, Parintii filocaliei ne dau detalii foarte importante. Sfantul Maxim Marturisitorul, ca de altfel intreaga literatura ascetica, considera toate aceste patimiri fara de voie ca fiind pedeapsa pentru pacat. Cauza lor prima o constituie, desigur, pacatul stramosesc. Prin aceasta, ne spune acelasi Sfant Parinte, omul a ajuns intr-o cu totul alta directie, in loc sa acorde cinstea cuvenita Creatorului sau Ziditorului sau, adica sa indumnezeiasca lumea, creatia.

Aceasta corespunde, de fapt, definitiei sau consistentei raului, care consta in „necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne relateaza Sfantul Maxim, orbind mintea omeneasca dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta patimasa a lucrurilor care cad sub simturi. In aceste conditii protoparintii nostri au parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lor spirituala si au socotit zidirea vazuta drept Dumnezeu, indumnezeindu-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru simtirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-au iubit cu toata placerea. Si asa, prin grija exclusiva de trup, au slujit cu toata sarguinta zidirii in loc de Ziditor”10.

In acest mod, ajungem la una dintre cele mai importante invataturi ale Sfantului Maxim Marturisitorul, cea referitoare la cercul vicios placere – durere, inceputul lui, modul de declansare si activare a lui, ca resort sau cauza initiala a durerii. Autorul acestei dureri ca si a placerii de care se leaga, nu este Dumnezeu ci omul. Zidind firea omeneasca, Dumnezeu – aflam de la acelasi Sfant Parinte – nu a creat impreuna cu ea nici placerea, nici durerea din nesimtire, ci a dat mintii o anumita capacitate de placere, ca dorinta naturala a ei, prin care sa se poata bucura in chip tainic de El. Placerea si durerea provin din calcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Placerea lucreaza coruperea vointei, durerea – osanda spre destramarea firii. Placerea duce la moartea de bunavoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei trupului11.

Spre deosebire de placerea naturala, zidita in om, care se orienteaza spre Dumnezeu, aceasta placere este „o forma a senzatiei modelate in organul simtului, prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrarii simturilor determinat de o pofta nerationala”12. Prin pacat, placerea naturala s-a alterat miscandu-se impotriva firii spre implinirea ei prin simturi. De aceea, Dumnezeu, dorind mantuirea noastra, a infipt – spune Sfantul Maxim – providential in aceasta placere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea si moartea, ca sa limiteze nebunia mintii”13. Nici in urma caderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adancit si mai mult acest cerc vicios. El a ajuns sa aiba „toata pornirea spre placere si toata fuga dinspre durere”14. Pentru obtinerea celei dintai el lupta cu toata puterea, de cea de-a doua fuge cu toata sarguinta, crezand ca poate sa desparta placerea de durere si sa se bucure numai de ea. Insa, in placere, este amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina patima placerii15. Incercand sa-si provoace o placere mai mare, omul ajunge, de fapt, sa-si intensifice durerea.

Asadar, durerea, intelegandu-se prin aceasta suferinta care insoteste orice necaz sau incercare, si moartea au fost asezate providential de Dumnezeu, in firea omului, ca o piedica in calea pacatului si a raului. Durerea conforma cu ratiunea – spune Sfantul Maxim - este un „antidot”, iar moartea – „o consecinta cuvenita”. Durerea fara de voie si moartea de pe urma ei sunt pedeapsa pentru placerea de bunavoie16. Chiar si dupa cadere, Dumnezeu, din iubire nemarginita fata de creatia Sa, a randuit un „plan prea bun si negrait in legatura cu ea”17, restaurarea ontoligica si indumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al placerii de bunavoie si al durerii fara de voie l-a constituit inomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Intrupare si Jertfa, Mantuitorul a primit de bunavoie pedeapsa pentru placerea voluntara a firii si durerea ce o insoteste18. Omul, pentru a se indrepta, pentru a-si reveni din aceasta stare vicioasa, trebuia sa fie zguduit stihial, sa fie cutremurat in temeliile fiintei sale, ori incercarile sunt astfel de zguduiri ale fiintei noastre19. Prin Intruparea Sa si viata Sa de iubire si jertfa, Mantuitorul a dat un temei ontologic incercarilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de rabdare si smerenie. Jertfa Sa pentru noi si pentru a noastra mantuire trebuie sa ne devina un permanent indemn de a ne lua fiecare crucea si de a ne o purta pe calea cea stramta, dar fericita, a vietuirii noastre.

Prin Intruparea Sa, Mantuitorul a venit in maxima apropiere de omul pe care a vrut sa-l conduca spre culmile sfinteniei. Spre aceasta – spune Sfantul Maxim – Dumnezeu ne conduce pe doua cai: - prin Providenta sau pe cale pozitiva si prin Judecata sau pe cale negativa. Pe calea pozitiva Dumnezeu il cheama pe om la desavarsire, la sfintenie, prin darurile cu care ii binecuvinteaza viata duhovniceasca, prin savarsirea binelui si sezizarea rationalitatii creatiei. Pe cale negativa sau prin judecata, omul Il cunoatte pe Dumnezeu prin privarea pedagogica, iconomica, de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferintele personale sau ale celor apropiati, care trezesc in fiinta noastra responsabilitatea si incalzesc rugaciunea catre Dumnezeu20. Aceasta cunoastere este palpitanta, apasatoare, dureroasa, este o cale mai dramatica de cunoastere a lui Dumnezeu, Creatorul si Proniatorul nostru – spune Parintele I.C. Tesu in aceeasi lucrare.

Insa, ceea ce subliniaza permanent scrierile duhovnicesti ortodoxe este faptul ca, spre deosebire de calea pozitiva de cunoastere a lui Dumnezeu, in care omul, asa cum spunea si Parintele Dumitru Staniloae, se angajeaza benevol, din propie initiativa, dintr-o dorinta de desavarsire, calea negativa o strabate fara sa vrea, involuntar, din pedagogie divina si din necesitate duhovniceasca. Cele doua cai, dupa cum vom vedea, se imbina. La cunoasterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la placerea in suflet sau la bucuria duhovniceasca se ajunge prin indelungi osteneli si incercari. Tot asa, in judecata lui Dumnezeu se intrezareste speranta in dragostea si bunatatea Sa nemarginita. Daca Dumnezeu ne face sa trecem prin aceste incercari, o face pentru ca vrea si asteapta sa ne intoarcem la viata duhovniceasca cea fericita, pe care o aduce virtutea. In primul caz, Dumnezeu ne da bunurile netrecatoare, invitandu-ne sa ne unim cu El si cu altii in iubire. In al doilea caz, ne mustra pentru ca nu am facut aceasta mai inainte si de bunavoie si ne cheama la pocainta, prin savarsirea in viitor a ceea ce nu am facut in trecut21.

Insa, ambele situatii sunt existentiale, in care Dumnezeu ne cheama la dialog si ne indeamna la iubire, asteptand, din partea noastra raspunsul la aceasta iubire. Pronia si Judecata sunt prezente si oarecum devin constante ale vietii noastre duhovnicesti, impletindu-se, deoarece am vazut ca Sfantul Maxim spune clar ca nu se poate desparti placerea de durere. Nimeni nu poate sa aiba parte numai de placere, cu atat mai mult duhovniceasca, dupa cum si in durerea, de cele mai multe ori trupeasca, se ascunde nadejdea si speranta in bucuria ce va urma acesteia. Precum Pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa si Judecata Sa se exercita permanent. Prin cea dintai, ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ne ingrozeste cu cele contrare. Insa, in ambele, El ne conduce, precum un tata bun isi educa si indruma copilul pe calea cea dreapta, atat prin indemnuri pozitive, cat si prin privare de daruri si chiar prin pedepse22.

Sfantul Maxim exprima pe larg aceasta alternanta intre bucurii si necazuri, intre Pronie si Judecata, spunand ca „exista o regula si o lege a Providentei asezata in fapturi, potrivit careia cei ce s-au aratat nerecunoscatori pentru bunurile primite, sunt povatuiti spre recunostinta prin cele potrivnice, trebuind sa faca experienta celor contrare ca sa cunoasca purtarea dumnezeiasca care le-a daruit bunurile. Si s-a randuit asa, ca nu cumva, ingaduindu-ni-se de Providenta sa ne pastram neclintita parerea de noi insine pentru faptele cele bune, sa ne rostogolim in dispozitia opusa mandriei, socotind virtutea si cunostinta ca izbanzi firesti ale noastre, nu ca daruri dobandite prin har 23. Asadar, incercarile sau necazurile fara de voie sunt cauzate de abaterea noastra de la calea cea dreapta a vietii virtuoase.

Cauza generala a incercarilor, a suferintei si durerii duhovnicesti o constituie pacatul, ca stare paranaturala, paranormala a vietii duhovnicesti. Ele se produc atunci cand omul face lucruri potrivnice firii lui24. De aceea, ele urmaresc restaurarea firii umane. Sfantul Marcu Ascetul afirma ca „necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii”25. La randul lui, Sfantul Maxim sustine ca omul trebuie „sa bea paharul judecatii dumnezeiesti”26 cu un intreit scop: - stingerea pacatelor trecute, indreptarea neatentiei prezente si ocolirea pacatelor viitoare. Sfantul Maxim dezvolta aceasta idee, aratand ca Dumnezeu ingaduie sa fim incercati pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintai, pentru ca fiind incercati, sa dobandim discernamantul duhovnicesc, care distinge limpede virtutea de pacat. A doua, pentru ca dobandind virtutea prin lupta si durere, sa „o avem sigura si nestramutata” – zice Par. I.C. Tesu. A treia, pentru ca inaintand in practicarea virtutii, sa nu ne ingamfam, ci sa ne smerim. A patra, ca dupa ce am fost ispititi de pacat, am luptat cu el si l-am biruit, sa-l uram cu „ura desavarsita” – sustine tot Par. Tesu. A cincea, considerata mai presus de toate, este ca, eliberandu-ne de pacat si de patima si inaintand in viata de virtute, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat27.

Sfantul Maxim largeste si mai mult numarul cauzelor pentru care omul este incercat, spunand ca „omul rabda patimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nadejdea rasplatirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru placere, sau pentru castig, sau pentru slava desarta, sau de nevoie”28. La aceste cauze, pentru care Dumnezeu permite sa fim ispitti sau pentru care paraseste pe cel pacatos, Cuviosul Nichita Stithatul adauga slava desarta, osandirea aproapelui si falirea cu virtutile. Cei pacatosi sunt incercati datorita pacatelor lor, pentru a le parasi si a se intoarce pe calea virtutii. Harul ingaduie ca incercarile si necazurile sa se intareasca asupra omului, spune Sfantul Isaac Sirul, atunci cand vede ca in el a inceput sa rasara mandria sau slava desarta, pana cand omul isi va da seama de slabiciunea si neputinta sa si va cauta sa-l dobandeasca pe Dumnezeu, cu smerenie29. Acelea sunt, asadar, incercarile generale prin care trece omul cazut din starea harica dobandita in Taina Sfantului Botez, pana la restaurarea ontologica a firii sale, pana la redobandirea constiintei prezentei si lucrarii harului sfintitor in el.

Insa nu doar cei cazuti in pacat sunt incercati, ci si cei inaintati in viata duhovniceasca. La acestia, incercarile sunt urmari ale ravnei si staruintei pe calea desavarsirii. Pentru acestia, ne spune Sfantul Isaac, necazurile sunt mai aspre si mai tari si izvorasc din toate partile30. Lucrarea virtutii este grea si insotita de necazuri, de aceea drumul vietii este considerat „drumul rastignirii”31, ale carui cai sunt aspre si valuri infricosatoare. Pentru cei inaintati spiritual, „reaua patimire” si suferintele duhovnicesti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei – spune Par. I.C. Tesu.

Oricat ar incerca cineva sa evite si sa se fereasca de aceste incercari, ele sunt absolut necesare si prezente in viata aceasta. Ele constituie o incercare de fiecare zi si de fiecare ceas a iubirii noastre fata de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie si fara de voie face parte din iconomia divina. Intreaga viata duhovniceasca este o lupta pentru dobandirea asemanarii cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice. Viata, atat a celui drept, cat si a celui pacatos, este presarata cu necazuri. De aceste incercari nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important, insa, modul in care cel incercat le intelege, le valorifica spiritual si le depaseste: - prin pocainta si spre mantuire sau prin desnadejde si spre osanda sa. Celui dintai, ele ii sunt mantuitoare, celui din urma stricatoare si pierzatoare.

Aceste incercari au un caracter dramatic si paradoxal si de aceea fiecare si le face sprijin sau piedica in calea apropierii sale de Dumnezeu. In ele sunt amestecate „mangaierea si stramtorarile, lumina si intunericul, ingustarea si largimea”32. Daca sunt intelese in adevarata lor ratiune, duhovniceste, ele sunt semn al urcusului duhovnicesc al credinciosului. Daca sunt acceptate cu revolta sau chiar cu invinovatirea altora – Dumnezeu, semeni si diavoli, atunci ele sunt prilej de indoita suferinta si de osanda. Intelese duhovniceste, ele sunt spre cresterea si inaintarea noastra spre unire in lumina cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o si mai accentuata cadere spirituala. Evenimentele vietii au un profund caracter si rost pedagogic: - cele bune sunt marturie, cele rele sunt mustrare spre indreptare.

Vorbind despre scopul incercarilor trebuie sa subliniem faptul ca cele mai frumoase sentinte sau exprimari despre rolul duhovnicesc al incercarilor si suferintelor din aceasta viata ni le-au lasat Sfintii Marcu Ascetul, Maxim Marturisitorul, Ioan Scararul si indeosebi Sfantul Isaac Sirul – care vorbeste depre o adevarata teologie a necazurilor sau a incercarilor. Necazurile, in viziunea acestor Parinti duhovnicesti au mai multe dimensiuni si urmaresc mai multe scopuri, in planul iconomiei divine, cu privire la fiecare om. Mai intai, prin necazuri, Dumnezeu ne indeparteaza de pacate si de patimi. Fiind o consecinta a pacatelor noastre sau ale altora, incercarile pot fi evitate prin ura pacatului. Pe de alta parte, el ne indeamna la o tot mai accentuata pocanta, prin care se restabileste transparenta firii noastre in plan duhovnicesc. Prin urmare, incercarile au la baza „o judecata dreapta a lui Dumnezeu”33.

Scopul lor general este dobandirea vietii virtuoase intru smerita cugetare. Sfantul Isaac Sirul spune ca virtutea este maica intristarii iar aceasta naste smerenia, care aduce harul Sfantului Duh34. Ele sunt un mijloc de verificare a atasamentului ostenitorului fata de Dumnzeu sau fata de lume si ispitele ei. Celor dintai, spune Cuviosul Nichita Stithatul, adica celor ce sporesc in dragostea fata de Dumnezeu, El le daruieste har indoit, in timp ce pe cei robiti lumii si amagirilor ei, Dumnezeu ii biciueste cu ispite si necazuri si mai mari, pana cand vor ajunge si ei, prin lacrimi, sa castige neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice, indreptandu-se spre Dumnezeu, sensul si ratiunea lor suprema35. Prin osteneli si necazuri, spune Sfantul Maxim, sufletul se curata de „murdaria placerii si smulge cu totul afectiunea fata de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea fata de ele”36. Scopul lor este, asadar, profund duhovnicesc: - evitarea mandriei si dobandirea smeritei cugetari.

Ele au scopul de a dobandi constiinta neputintei noastre si constiinta puterii dumnezeiesti, de a dobandi simtirea curata, duhovniceasca a harului Duhului Sfant 37. Sfantul Isaac Sirul spune ca rasplata nu se da virtutii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naste din ele. Daca aceasta lipseste, daca incercarile sau necazurile nu il conduc pe patimitor la smerenia adevarata, in desert se fac cele dintai38. Necazurile ce vin asupra noastra au scopul de a ne proba, de a ne incerca taria credintei si puterii noastre duhovnicesti, dar, in acelasi timp, ele dau firii umane tarie, rabdare, intelepciune si nadejde.

Referindu-ne la limitele incercarilor, o invatatura constanta a Parintilor filocalici este ca incercarile vin asupra noastra, in limitele rezistentei noastre duhovnicesti, a puterii noastre de a le suporta si proportional cu pacatele sau virtutile personale. Ava Dorotei ne spune ca Dumnezeu nu ingaduie sa vina asupra noastra vreun lucru peste puterea noastra39, iar Sfantul Isaac Sirul ne spune acelasi lucru, intr-o exprimare pozitiva: - Dumnezeu ingaduie sa se trimita omului incercari pe masura lui, ca sa poata purta greutatea lor. Asadar ele sunt in limitele firii, suportabile. La fel, dupa rabdarea de care dam dovada, ni se usureaza greutatea acestora si ni se da mangaiere. Iar dupa mangaiere, se mareste si dragostea noastra catre Dumnezeu40. Virtutile au impletite cu ele intristarile, ostenelile, necazurile, insa pe masura acestora este si mangaierea din partea lui Dumnezeu.

Cuviosul Nichita Stithatul ne arata ca ostenelile sunt la inceput sau incepatorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinsi fiind cu nevointa, descopera in rabdarea lor o anumita placere si o liniste neinteleasa. Iar pe cei in care s-a salasluit, prin lucrarea deplina a virtutilor in Duhul Sfant, ele ii umplu de o bucurie si o veselie negraita, deschizandu-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocaintei41. Tot cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la bolile trupesti si la semnificatia lor duhovniceasca, ne spune ca: „Bolile sunt folositoare celor incepatori in viata virtuoasa. Ele fac trupul neputincios, ca sa-l ajute in vestejirea si slabirea aprinderii aflatoare in el; iar cugetul pamantesc al sufletului il subtiaza, in vreme ce-i intaresc si ii imputernicesc curajul, de poate spune dupa dumnezeiescul apostol: <<Cand sunt slab, atunci sunt tare>>(2Cor.XII,10). Dar pe cat sunt de folositoare bolile acestora, pe atat de vatamatoare sunt ele celor ce-au sporit in ostenelile virtutilor si s-au ridicat deasupra simturilor si au ajuns la vederi ceresti. Caci ii intrerup de la indeletnicirea cu cele dumnezeiesti, le ingroasa prin dureri si greutati partea intelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii si usuca lacrimile umilintei cu seceta durerilor”42.

Gradul de incercare este proportional cu patimile noastre sau cu treapta de- savarsirii noastre duhovnicesti. In general, exista o simetrie intre acestea. Cel mai greu incercati sunt cei mai impatimiti, mai robiti patimilor trupesti si sufletesti si cei mai inaintati in lucrarea virtutilor. Cei invartosati trec prin „probe infricosatoare”, pana se intorc la pocainta. Cei inaintati sunt si mai greu incercati, pentru a se arata taria lor in virtute. Intristarile pe care Dumnezeu le ingaduie asupra noastra au mai multe nuante sau etape. Parintii duhovnicesti vorbesc despre intristare, manie, retragere si parasire din partea lui Dumnezeu. Intristarea pe care sufletul o simte in incercari este de doua feluri: - in legatura cu afectele de placere, sau cu cele de durere, depre care am vazut ca vorbeste Sfantul Maxim. Cea dintai – intristarea lumii – sau, mai degraba, dupa placerile si ispitele lumii, este o patima aducatoare de stricaciune in suflet si in trup si izvoraste din nelinistea fata de cele vremelnice, trecatoare. Cea de-a doua – intristarea dupa Dumnezeu - este folositoare, mantuitoare, lucrand rabdarea ostenelilor si ispitelor si ducand sufletul catre pocainta. Ea subtiaza prin lacrimi iarna patimilor si norii pacatului, linisteste marea cugetarii si duce, in final, la restabilirea starii noastre harice naturale, initiale, de transparenta fata de lucrarea si conlucrarea cu el.

Sfantul Maxim Marturisitorul mai vorbeste depre o intristare interioara si o intristare exterioara sau despre ascunsa in suflet si alta aratata prin simtire. Cea dintai este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea placerii traita cu simturile. Cea din simturi este urmare a patimilor de buna voie ale simturilor, cealalta a celor fara de voie sau a incercarilor, a necazurilor ce vin asupra noastra din iconomie43. Aceasta indoita intristare este urmare a celor doua feluri de ispite. Intristarea simtirii se naste din lipsa placerilor trupesti, pe care omul nu si le mai poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului. Spre deosebire de intristarea din simturi, pe care o provoaca patima, intristarea cea dupa Dumnezeu, ce isoteste incercarile si patimirile cele fara de voie e impreunata cu bucuria duhovniceasca. Dintre roadele acesteia, Sfantul Casian spune ca „face pe om osarduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, bland, gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce este cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate in om roadele Sfantului Duh, care sunt: - bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea. De la intristarea cea potrivnica, insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune...”44.

Tot Sfantul Maxim imparte intristarea in suparare, necaz, pizma si mila, aratand ca „intristarea mantuitoare”, cea dupa Dumnezeu este „stapana neindurata a patimilor” si „maica cuvioasa si slavita a virtutilor”45. Aceasta intristare este hranita de cugetarea la judecata si este sutinuta de nadejdea invierii. Arma ei de lupta este blandetea, rodul ei este iubirea, iar sfarsitul spre care conduce ea este Imparatia cerurilor si bucuria in bunatatile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai inalta – smerita cugetare. Aceasta intristare produce in sufletul credinciosului teama sau temerea. Aceasta este si ea de doua feluri: - una curata, a celor drepti, insemnand teama de Dumnezeu. Ea ramane in veacul veacului si se manifesta prin grija fata de curatia si neprihanirea constiintei. Cea de-a doua, necurata, este a celor pacatosi, care asteapta de la Dumnezeu pedepse pentru grseli. Aceasta din urma se stinge si trece prin pocainta46. Tot in legatura cu incercarile sau necazurile fara de voie, scrierile ascetice vorbesc despre mania lui Dumnezeu. Aceasta este intotdeauna o „manie mantuitoare”, sub forma ingaduintei ce o acorda Dumnezeu duhurilor rele sa razboiasca sufletul si mintea ostenitorului. Scopul acestei manii mantuitoare este ca mintea „patimind cele de necinste, dupa ce s-a laudat cu virtutile, sa cunoasca cine este datatorul lor sau ca sa se vada dezbracata de bunurile straine, pe care a socotit ca le are de la sine, fara sa le fi primit”47.

Daca nici acum credinciosul nu intelege rostul incercarilor si staruie mai departe in pacat sau in patima, el este parasit de harul Duhului Sfant si de Dumnezeu Insusi. Harul Duhului Sfant, primit la botez, se retrage, asteptand ca, prin incercarile mai mari, ce vor urma sufletul sa se intoarca, prin pocainta, spre virtute. Acest har, spun Sfintii Calist si Ignatie, este primit prin Taina Sfantului Botez, „cu totul desavarsit”48. Lucrarea patimilor, grija exclusiva de cele vremelnice si reaua lor intrebuintare fac ca patimile sa intunece si sa acopere harul. Sfantul Grigorie Sinaitul vorbeste despre doua trepte ale acestei lepadari harice: - una in sensul de lepadare propriu-zisa, datorita staruintei in savarsirea patimilor. Aceasta invartosare a sufletului si insensibilitate la lucrarea sfintitoare a harului duce la lipsirea desavarsita de el, prin care omul se face salas al patimilor, „acum si in veacul viitor”. Departarea harului este echivalata de catre Patriarhul Calist cu pirderea chipului dumnezeiesc al vietii si introducerea celui al fiarei sau dobitocului.

Celor ce vietuiesc, insa, curat, Duhul Sfant se face „suflet sufletului”, iar roadele impartasirii si revarsarii lui sunt: - „dorirea Lui intru smerenia saraciei, lacrima fara durere, pururea curgatoare, iubirea intreaga si nemincinoasa fata de Dumnezeu si fata de aproapele, bucuria din inima si veselia de Dumnezeu, indelunga rabdare in cele ce suntem datori sa le rabdam, blandetea fata de toti, bunatatea, unirea mintii, vederea si lumina, puterea fierbinte pururea miscatoare a rugaciunii, negrija de cele trecatoare, prin tinerea de minte a celor vesnice”49. Parasirea din partea lui Dumnezeu se intampla atunci cand omul face lucruri potrivnice starii lui naturale, harice.

Aceasta parasire imbraca si ea doua forme: - una in sens de povatuire, ca o ingaduinta, iar alta de lepadare. Cea in sens de ingaduinta sau povatuire, aflam de la Sfantul Marcu Ascetul, nu lipseste sufletul de lumina dumnezeiasca, ci harul isi ascunde prezenta sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovnicesti si fiind ispitit de diavoli, sa caute cu frica si mai multa ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cea dintai, parasirea in sens de lepadare lipseste cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu si il preda „legat dracilor”50. Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca sunt patru feluri generale ale parasirii din partea lui Dumnezeu: - din iconomie, ca prin paruta parasire cei incercati sa se mantuiasca; spre dovedire, ca la Iov si Iosif, spre intarire in credinta; spre povatuire duhovniceasca, ca la Apostolul, ca smerindu-se in cugetare, sa pastreze covarsirea harului; spre pedeapsa, spre pocainta51.

Notele specifice povatuitoare sunt: - ea aduce sufletului intristare multa, o anumita smerenie si desnadejde masurata. Ea produce in inima frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, isotite de dorinta de tacere. Parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de desnadejde, de necredinta, de fumul mandriei si al maniei. Cand suntem cuprinsi de parasirea cea povatuitoare sau mantuitoare, trebuie sa-i aducem lui Dumnezeu multumire insotita de rugaciuni de iertare. In cazul celei de-a doua, trebuie sa-i aducem marturisirea pentru pacatele savarsite si lacrimi de pocainta52. Parintii duhovnicesti subliniaza faptul ca si atunci cand suntem incercati fara de voie, in aceste necazuri sau patimiri se ascunde harul Sfantului Duh si mila lui Dumnezeu. Ele exprima paradoxul iubirii lui Dumnezeu: - in toate durerile fara de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si il pazeste de muncile vesnice53. De aceea, si Sfantul Maxim considera ca toate felurile de parasire sunt mantuitoare si pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu54.

Intristarile ne sensibilizeaza la lucrarea harului. Acesta, spune Sfantul Isaac, vine in minte inainte de incercari si ne ajuta, insa in simtire, dupa acestea. Simtirea incercarilor vine inaintea simtirii harului, pentru dobandirea libertatii noastre, caci harul nu forteaza niciodata. Tot asa, el nu se arata niciodata in cineva inainte de a gusta incercarile55. Tot el ne spune ca acelora incercati, Dumnezeu le da rasplata sau darul simtirii pacatelor proprii, ca nu cumva sa plece de aici impovarati de aceste necazuri56.

Incercarile trupesti iau, adeseori, forma infirmitatilor, slabiciunilor, neputintelor si a bolilor trupesti, care afecteaza intreg echilibrul omenesc, zdruncina persoana umana in totalitate. Mesajul Mantuitorului, transmis noua in mod fidel de catre Sfintii Parinti, este unul optimist, increzator in izbavirea noastra din aceste incercari si din pacat, spre viata si fericirea vesnica. <<In lume necazuri veti avea dar indrazniti, Eu am biruit lumea>>(Ioan 16,33). Vorbind despre boala trupului si cea a sufletului, Nil Ascetul o defineste pe cea dintai a fi „o stare contrara firii, cumpana elementelor din trup stricandu-se din pricina covarsirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnica firii”57, in timp ce boala sufletului este „abaterea lui de la judecata dreapta”58, datorata „patimilor aducatoare de boala”59. Bolile, in special cele trupesti, sunt considerate o forma a „certarii pedagogice”60 din partea lui Dumnezeu, „cercarea spre indreptare a noastra”61. Ele sunt, cu adevarat, o a doua forma de asceza, un post si o infranare mai grea, nu doar de la mancare si bautura, ci si de la placeri si de la tot ceea ce procura bunastarea trupului. Aceasta o a doua forma de asceza suplineste lipsa sau insuficienta celei dintai, adica trupeasca, implinand si copletand slabele eforturi ascetice cele dintai.

Boala, spun Sfintii Varsanufie si Ioan, i se socoteste de catre Dumnezeu, celui ce o suporta cu rabdare si multumire, „in loc de nevointa (asceza) sau chiar mai mult”62. Un astfel de crestin „culege din rabdarea aceasta rodul mantuirii”63. De aceea, acesti Sfinti Parinti ne dau urmatorul sfat: - „Rabda, multumind, si vei fi miluit degraba de Dumnezeu”64.

Prin pocainta crestinul se impartaseste de „harul doctorului”65. Din punct de vedere al originii lor, bolile sunt de doua feluri: - „bolile din negrija si din neoranduiala vietii” si „bolile trimise spre indreptare, pentru neascultare”66. Cele dintai sunt de la fire, cele din urma sunt de la Dumnezeu. De primele, omul scapa traind cu grija si dupa o randuiala ascetica foarte stricta; de celelalte, prin pocainta67. Incetarea sau prelungirea bolii tine de „prestiinta lui Dumnezeu”68. Sfantul Ioan Scararul ne incredinteaza ca exista doua feluri de boli, in ceea ce priveste rostul sau finalitatea lor: - boala pentru curatirea de pacate si cea venita pentru smerirea cugetului. Dumnezeu smereste trupul celui trandav la nevointa, printr-o nevointa mai dureroasa – boala69. Prin aceasta se arata ca adevaratul scop al bolilor trupului este sanatatea sufletului. Cu cat sufletul este mai afundat in patimi, cu atat sunt mai intense nevointele si incercarile sale, pana cand va ajunge sa-si redobandeasca subtirimea si pacea sa, ascultarea fata de suflet. Un suflet revoltat, tiranizat de patimi care doar aparent procura placere, este „domesticit” si supus prin incercari grele, proportionale cu grosimea si consistenta lucrarilor sale patimase.

Bolile echilibraza lucrarea exacerbata a trupului, robia sau moartea sufleteasca. Cel care nu slujeste lui Dumnezeu in chip voit dimpotriva, se poarta cu trandavie si nesupunere fata de acesta, ne spune Sfantul Isaac Sirul, „e lasat, fara indoiala, de Dumnezeu, sa cada in incercari ca sa nu ramana virtutea nelucrata si din multa nelucrare, sa se aplece spre altele si mai rele”70. Un semn al rabdarii bolii si al culegerii foloaselor ei este acela ca, simtind boala si purtandu-o, nu mai simtim din partea ei „tulburarea patimirii”71, adica o suportam cu nadejde si rabdare, ca venind de la Dumnezeu, Cel care ne iubeste si Care vrea sa ne folosim de viata aceasta, pentru castigarea celeilalte vieti. Intre lupta pentru virtute si durerea simturilor, perceputa ca o suferinta trupeasca, exista o legatura intrinseca. Lupta pentru virtute inseamna stramtorarea trupului, infranarea lui, strunirea acestuia, dupa cum lipsa virtutilor inseamna dezechilibrul trupului. Mersul pe cararea virtutilor, spune Sfantul Isaac Sirul, este tulburat de mahnire pentru trup, boli si dureri72. Atunci cand, insa, sufletul ajunge sa le dobandeasca pe acestea, durerea trupului, oricat de mare ar fi, nu mai are puterea asupra bucuriei si fericirii sufletului, procurate de roadele virtutilor.

Gandindu-ne la rabdarea necazurilor si nadejdea pe care trebuie sa o cultivam vom spune ca incercarile sunt considerate „toiagul Judecatorului” si de aceea omul trebuie sa le primeasca pe acestea, ca de la Dumnezeu si spre folosul sau duhovnicesc, cu smerenie si nadejde. Sfantul Isaac Sirul ne spune ca daca le primim cu rabdare, cu smerenie si cu nadejde, daca ne aducem aminte de nedreptatile savarsite si le marturisim cu pocainta lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va incerca prin necazuri scurte si mai mici. Daca, insa, nu dovedim smerenie si pocainta, ci, in loc de a ne recunoaste pacatele pentru care suntem pedepsiti, ne invartosam in necazurile noastre si invinovatim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe diavoli, considerandu-ne pe noi insine nevinovati, atunci toate acestea ne pricinuiesc „o mahnire neincetata si necazurile noastre se fac cumplite”74. Daca ne vom aminti necontenit – spune Sfantul Antonie cel Mare – ca in viata trebuie sa rabdam mici si scurte necazuri, dupa moarte ne vom bucura de cea mai mare placere si de fericirea vesnica. Imprejurarile dificile din viata noastra, care se infing ca niste cuie in fiinta noastra, ne indeamna la rugaciune mai simtita, iar in cursul acestei rugaciuni, prezenta lui Dumnezeu ni se face si mai evidenta75. Este o prezenta iubitoare, asemenea unui tata bun ce isi iubeste copilul si, cu durere in suflet, este nevoit sa recurga la o pedeapsa, din perspectiva indreptarii copilului sau si a inaitarii lui pe calea cea buna.

Isihie Sinaitul ne invata ca atunci cand am fost cuprinsi de necazuri, descurajari si desnadajduiri, sa facem ceea ce a facut David: „sa ne varsam inima noastra inaintea lui Dumnezeu si rugaciunea si necazul nostru sa le vestim Domnului. Si El, care ne cunoaste starea sufletului nostru, ne va carmui cu intelepciune, usurand necazul nostru si inaltandu-ne din intristare”76. Sfintii Varsanufie si Ioan ne dau urmatorul sfat, in rabdarea incercarilor si intelegerea lor duhovniceasca: „Iar despre celelalte ganduri, pune in seama lui Dumnezeu tot gandul, zicand: <<Dumnezeu stie ce este de folos. Si te vei odihni. Si cu incetul iti va veni puterea sa rabzi. Nu inceta sa sa spui. Iar de spui ca nu esti auzit, si nici nu afli har (ascultare) in cuvantul tau, sa nu te intristezi. Caci te vei folosi si mai mult>>”77. Calea iesirii sau a izbavirii din aceste necazuri este intoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocainta, rabdarea lor prin rugaciune.

Dumnezeu, vazand smerenia noastra, usureaza greutatea necazurilor noastre. Staruinta in rau face, insa, ca necazurile si durerile noastre sa se inmulteasca si sa se amplifice. Ava Dorotei arata ca purtarea cu rabdare, smerenie si nadejde a incercarilor il ajuta pe cel incercat sa treaca prin ele nevatamat. Iar daca acesta se necajeste si se tulbura, se chinuie pe sine insusi si se vatama, igreunandu-si suferinta. Mai mult chiar. Potrivit Sfantului Isaac Sirul „toate greutatile si necazurile ce nu sunt rabdate, au in ele un chin indoit. Caci rabdarea micsoreaza apasarea lor”78. In toate patimirile fara de voie trebuie sa privim la sensul lor, profund duhovnicesc, sa le privim ca pe lucrari de intarire a noastra. Calea de a scapa de ele nu este revolta fata de lucrarea iconomica a lui Dumnezeu, ci rabdarea lor intru smerita cugetare, cu nadejdea ca Dumnezeu stie ceea ce ne este de folos si ne va scapa de ele, neincercandu-ne peste puterile noastre slabite de pacat. Ca principiu, ni se recomanda, in necazuri, intoarcerea imediat spre Dumnezeu, cerandu-i-se ajutorul Sau. Staruinta in pacat inseamna, de fapt, o amplificare a suferintei.

Sau, cum rezuma Cuviosul Nichita Stithatul, modul de a ne comporta sau conduita noastra morala in suferinte, consta in lepadarea pricinii care a provocat parasirea si alergarea spre inaltimea smeritei cugetari79. Orice incercare, care vine asupra noastra trebuie sa fie un prilej de adanca meditatie la regresul nostru duhovnicesc, caruia i se datoreaza si la progresul nostru spiritual pe care il poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Parintii filocalici, precum Sfantul Isaac Sirul, vorbesc alaturi de Sfanta Taina a Spovedaniei de o pocainta permanenta, de fiecare clipa si de o meditare neincetata la judecata, dublate, insa, de o cugetare continua, prin rugaciune, la ajutorul si mila lui Dumnezeu.

De teologia incercarilor sunt legate rabdarea si nadejdea, ca virtuti duhovnicesti. Pe acest motiv, Talasie Libianul defineste rabdarea ca fiind „iubirea de osteneli a sufletului”, ce consta in „osteneli de bunavoie si din incercari fara de voie”80. Semnul rabdarii este dragostea de osteneli, din care izvoraste o nadejde, ce devine apoi o certitudine in dragostea si rasplata lui Dumnezeu. Aceasta nadejde este un plus de cunoastere. Cu ajutorul ei, descoperim adevaratele ratiuni sau adevarata semnificatie a necazurilor. Nadejdea aceasta este „o vedere cu inima, cu partea cea mai adanca a spiritului nostru, deci este o convingere intima, tainica, o stare de transparenta a fiintei noastre fata de cele de dincolo de lumea aceasta”81. Ea ne da certitudinea rasplatei, caci asa cum spune Sfantul Antonie cel Mare „omul care rabda necazurile cu inima buna si cu multumita, va lua cununa nestricaciunii, virtutea si mantuirea”82.

Si, ca o treapta suprema de despatimire, Parintii ne invata ca cei desavarsiti ajung sa priveasca necazurile ce vin asupra lor cu un ras interior, cu un ras duhovnicesc, rod al „plansului de bucurie facator”, un ras superior, dar nu in sensul mandriei, ci al tariei, al rezistentei in fata valurilor agitate si tulburi ale vietii. Este surasul celui intarit in cercuri si care a intrezarit in acestea adevaratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu rabdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun si folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepadarii de la Dumnezeu si este fara de folos83. Necazurile trebuie rabdate cu smerenie si nadejde, caci Dumnezeu a randuit dupa incercari si darurile. In necazurile ce vin asupra noastra trebuie sa vedem purtarea de grija a lui Dumnezeu si cinstea pe care o primeste sufletul nostru din partea Slavei Sale, caci „pe masura intristarii este si mangaierea” – spune Sfantul Isaac Sirul.

Asadar, viata noastra duhovniceasca se desfasoara intr-un registru spiritual foarte larg: - din adancurile pacatului si din „ceata patimilor” spre culmile virtutii si lumina dumnezeiasca. In functie de eforturile noastre ascetice este si starea noastra pe treptele ei atat de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirma Parintele Staniloae – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum ar zice Sfantul Ioan Scararul, prin siguranta bucuriilor ce vor veni la rand. Deci, fie oricat de shimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii”85.

Osciland intre aceste doua limite, viata trece inevitabil prin proba incercarilor duhovnicesti, in vederea inaintarii ei pe o treapta superioara de desavarsire. Necazurile neacceptate ne dubleaza greutatea suferintei, cele intelese duhovniceste, ne-o injumatatesc. Daca vrem ca viata noastra sa fie o inaintare din treapta in treapta spre piscul sfinteniei crestine, proba patimirilor fara de voie trebuie trecuta cu rabdare, nadejde, pocainta si smerenie, toate acestea in rugaciune curata catre Tatal nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul.

Acesta este drumul vietuirii duhovnicesti crestine: - impreuna patimire cu Hristos, cu nadejdea invierii si rasplatei, pe masura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au strabatut-o toti cei iubitori de frumusete spirituala, urmand pilda Mantuitorului: - Sfintii apostoli, mucenicii, marturisitorii, cuviosii, monahii si nu in ultimul rand crestinii obisnuiti. La aceasta ne indeamna Hristos, cerandu-ne sa purtam jugul sau crucea desavarsirii, a incercarilor si necazurilor din aceasta viata si lume trecatoare, asigurandu-ne totodata ca biruinta Lui este si biruinta noastra.

Viata este, asadar, o alternanta intre bucurii si necazuri, intre succese si esecuri, intre impliniri si infrangeri. Nu exista muritor care sa fi avut parte, in aceasta viata, numai de bucurii, dupa cum nu exista om care sa fi cunoscut numai infrangerea. Bucuriile nu pot fi perfect detasate de necazuri, nici acceptate doar de ele, in defavoarea incercarilor si necazurilor.

Cel ce nu si-a zidit viata pe temelia credintei, ar putea inclina sa creada ca aceasta este, mai degraba, o „vale a plangerii”, odata ce venim in lume plangand si plecam din ea suspinand, fie dupa ea, fie de durere. Povestea vietii fiecaruia dintre noi, privita dintr-o perspectiva pur fireasca, naturala, are aspectul unei drame cu un sfarsit tragic, un fiasco. Privita din punctul de vedere al credintei, ea este o victorie asupra suferintei si a lumii, o biruinta si o depasire a lor, in Hristos.

Necazurile noastre fac rugaciunea noastra tot mai curata si mai simtita, o spala cu lacrimi. Iar atunci cand ne rugam cu staruinta, nu se poate ca Hristos sa ne lase uitati si intristati, sa ne priveze de mangaierea si usurarea Sa cea blanda. El „Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce sterge suferintele lumii, nu va intarzia la infinit sa ne caute. S-ar putea sa intarzie, pentru ca are de sters lacrimile de pe fetele triste ale multora, pentru ca vrea sa raspunda rugaciunilor celor ce l-au invocat cu credinta si staruinta. Nu-si va opri la infinit izvorul revarsarii darurilor Sale fata de noi, iar atunci cand vom fi vizitati de El, de Insusi Mintuitorul sufletelor noastre, vom simti o fericire si o pace mai presus de durere si de suferinta, de lacrima si nevointa. Vom conchide, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu – Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi, cu toti. Amin.”

Drd. Stelian Gombos

Note Bibliografice:

1 – Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevointe, in Filocalia sau culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi. Traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Volumul X, Editura Istitutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981, p. 139.
2 – Ibidem, p. 116.
3 – Ibidem, p. 117.
4 – Ibidem, p. 234.
5 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea ortodoxa. Ascetica si mistica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1992, p. 141-142.
6 – Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre constiinta, in Filocalia..., Volomul VI, p. 261.
7 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 236.
8 – Ibidem, p. 251-252.
9 – Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, in Filocalia..., Volumul III, p. 34.
10 – Ibidem, p. 35.
11 – Ibidem, p. 348.
12 – Ibidem, p. 110.
13 – Ibidem, p. 336-337.
14 – Ibidem, p. 32.
15 – Ibidem, p. 32-33.
16 – Ibidem, p. 348.
17 – Ibidem, p. 84.
18 – Ibidem, p. 349.
19 – Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, editia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
20 – Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1997, p. 140.
21 – Ibidem, p. 144.
22 – Idem, Spiritualitatea ortodoxa..., p. 134.
23 – Sfantul Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 228-229.
24 – Ava Dorotei, Ale celui intre sfinti, parintele nostru Dorotei. Felurite invataturi lasate ucenicilor sai cand a parasit manastirea Avei Serid si a intemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu manastirea sa, dupa moartea Avei Ioan, proorocul, si dupa tacerea desavarsita a Avei Varsanufie, in Filocalia..., Volumul IX, p. 607.
25 – Sfantul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred ca se indreapta din fapte, in Filocalia..., Volumul I, p. 311.
26 – Sfantul Maxim Marturisitorul, Cuvant ascetic, in Filocalia..., Volulmul II, p. 311.
27 – Ibidem, p. 93-94.
28 – Ibidem, p. 119.
29 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
30 – Ibidem, p. 101-102.
31 – Ibidem, p. 104.
32 – Ibidem, p. 224.
33 – Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie..., p. 111.
34 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
35 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
36 – Sfantul Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 111.
37 – Ibidem, p. 229.
38 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
39 – Ava Dorotei, op. cit., p. 611.
40 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248.
41 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220.
42 – Ibidem, p. 248-249.
43 – Sfantul Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 308.
44 – Sfantul Ioan Casian, Despre cele opt ganduri ale rautatii, in Filocalia..., Volumul I, p. 153-154
45 – Sfantul Maxim Marturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri si epistole hristologice si duhovnicesti. Traducere din greceste, introducere si note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1990, p. 41.
46 – Idem, Raspunsuri catre Talasie..., p. 62.
47 – Ibidem, p. 234.
48 – Calist si Ignatie Xantopol, A celor dintre monahi Calist si Ignatie Xantopol: Metoda si regula foarte amanuntita pentru cei ce-si aleg sa vietuiasca in liniste si singuratate, in Filocalia..., Volumul VIII, p. 24.
49 – Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, in Filocalia..., Volumul VIII, p. 280-281.
50 – Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic in 100 de capete, in Filocalia..., Volumul I, p. 461.
51 – Sfantul Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, in Filocalia..., Volumul II, p. 142.
52 – Sfantul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461.
53 – Ibidem, p. 329.
54 – Sfantul Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 142.
55 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 243.
56 – Ibidem, p. 359.
57 – Nil Ascetul, Cuvant ascetic, in Filocalia..., Volumul I, p. 247.
58 – Ibidem, p. 247.
59 – Ibidem, p. 247-248.
60 – Sfintii Varsanufie si Ioan, op. cit., p. 115.
61 – Ibidem, p. 189.
62 – Ibidem, p. 115.
63 – Ibidem, p. 115-116.
64 – Ibidem, p. 117.
65 – Sfantul Petru Damaschinul, Invataturile duhovnicesti, in Filocalia..., Volumul V, p. 32.
66 – Sfintii Varsanufie si Ioan, op. cit., p. 493.
67 – Ibidem, p. 493-494.
68 – Ibidem, p. 495.
69 – Sfantul Ioan Scararul, op. cit., p. 370.
70 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 50.
71 – Sfintii Varsanufie si Ioan, op. cit., p. 492.
72 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 41.
73 – Ibidem, p. 359.
74 – Ibidem, p. 359-360.
75 – Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa..., Vol. I, p. 141.
76 – Isihie Sinaitul, Cuvant despre trezvie si virtute, in Filocalia..., Volumul IV, p. 91.
77 – Sfintii Varsanufie si Ioan, op. cit., p. 41.
78 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248.
79 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231.
80 – Talasie Libianul, Despre dragoste, infranare si petrecerea cea dupa minte, in Filocalia..., Volumul IV, p. 33.
81 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea ortodoxa..., p. 145.
82 – Sfantul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53.
83 – Sfantul Petru Damaschinul, op. cit., p. 109.
84 – Sfantul Isaac Sirul, op. cit., p. 242.
85 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea Ortodoxa..., p. 142.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5803

Voteaza:

Despre rabdare si nadejde din perspectiva invataturii ortodoxe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE